După douăzeci de ani partea îNTÎIA

Cardinalul se străduia să-i urmeze, însă nu izbutea.

Deodată, d'Artagnan se lovi în cale de ceva cald, care se mişcă.

— Poftim, un cal! se miră el. Am găsit un cal, domnilor!

— Şi eu! spuse Athos.

— Şi eu! spuse Porthos, care, credincios consemnului, nu slăbi­se braţul cardinalului.

— Asta înseamnă să ai noroc, monseniore! exclamă d'Artag­nan. Tocmai cînd Eminenţa-Voastră se plîngea că e silită să mear­gă pe jos!

În clipa cînd rostea aceste cuvinte, simţi în piept ţeava unui pistol şi auzi un glas grav:

— Nu pune mîna!

— Grimaud! izbucni d'Artagnan. Grimaud! Ce faci aici? Nu­mai cerul mi te-a trimis!

— Nu, domnule, spuse cinstitul servitor. Domnul Aramis m-a lăsat aici să păzesc calul.

— Cum, Aramis e aici?

— Da, domnule, de ieri.

— Şi ce faceţi?

— Pîndim.

— Cum? Aramis e aici? repetă Athos.

— La poarta cea mică a castelului. Acolo-i postul său.

— Sînteţi mai mulţi?

— Şaizeci.

— Cheamă-l încoace!

— Îndată, domnule.

Şi, gîndindu-se că nimeni n-ar face treaba asta mai bine decît Grimaud o luă la fugă în timp ce, bucuroşi să se ştie, în sfîrşit, laolaltă, cei trei prieteni aşteptau.

Singur Mazarin era posomorît.

XLIX

ÎN CARE ÎNCEPI SĂ CREZI CĂ, ÎN SFÎRŞIT, PORTHOS VA FI BARON ŞI D'ARTAGNAN CĂPITAN
Aramis se ivi după vreo zece minute, însoţit de Grimaud şi de opt sau zece gentilomi. Se aruncă de gîtul prietenilor săi, în culmea fericirii.

— Sînteţi liberi, fraţilor! Liberi, fără ajutorul meu! Oricît m-am străduit, văd că n-am făcut nimic pentru voi!

— Nu te întrista, iubite prieten. Un lucru amînat nu-i pierdut. Ce n-ai făcut azi, ai să faci mîine.

— Şi-mi luasem toate măsurile, urmă Aramis. Am obţinut de la vicar şaizeci de oameni: douăzeci păzesc zidurile parcului, do­uăzeci drumul de la Rueil la Saint-Germain, douăzeci sînt risipiţi prin pădure. Aşa am pus mîna pe doi curieri ai lui Mazarin, trimişi la regină.

Mazarin ciuli urechile.

— Sper că i-ai trimis înapoi cardinalului, cum face un om cum­secade, nu? spuse d'Artagnan.

— O, desigur, răspunse Aramis. Cu el, chiar că trebuie să mă port cu mănuşi, zău aşa! Într-o scrisoare, cardinalul spune reginei că tezaurul e gol şi că maiestatea-sa nu mai are un ban; în cealaltă o înştiinţează că-şi va transporta prizonierii la Melun, fiindcă Rueli nu i se pare un loc prea sigur. Înţelegi, dragă prietene, scri­soarea din urmă mi-a umplut sufletul de nădejde. M-am aşezat la pîndă cu cei şaizeci de oameni ai mei, am împresurat castelul, am pregătit caii să-i am la îndemînă, încredinţîndu-i isteţului Grimaud, şi aşteptam să ieşiţi din castel. Socoteam că asta se va pe­trece abia mîine dimineaţa, nu mai curînd, şi nu speram să vă scă­păm fără luptă. Şi iată-vă liberi încă de astă-seară, şi încă fără lup­tă: cu atît mai bine! Cum de-aţi scăpat din mîna ticălosului de Mazarin? Cred că aveţi destule motive să vă plîngeţi în privinţa lui.

— Nu prea, spuse d'Artagnan.

— Zău?

— Ba mai mult, aveam chiar motive să-l lăudăm.

— Nu se poate!

— E adevărul adevărat: mulţumită lui sîntem liberi.

— Mulţumită lui?!

— Da, l-a pus pe Bernouin, valetul, să ne ducă-n pavilionul cu portocali, iar de acolo l-am urmat pînă la contele de La Fère. Atunci ne-a oferit libertatea, noi am primit, şi-a fost atît de bine­voitor, încît ne-a arătat drumul şi ne-a însoţit pînă la zidul par­cului, pe care l-am sărit în chipul cel mai fericit, întîlnindu-l apoi pe Grimaud.

— Straşnic! exclamă Aramis. Iată un lucru care mă împacă cu el şi-aş vrea să fie aici să-i spun că nu l-aş fi crezut în stare de o asemenea faptă frumoasă.

— Monseniore, glăsui d'Artagnan, nemaiputînd să se stăpînească. Îngăduiţi-mi să vă prezint pe cavalerul d'Herblay, care do­reşte, aşa cum de altfel aţi auzit, să aducă respectuoase felicitări Eminenţei-Voastre.

Şi se dădu înapoi, lăsîndu-l pe Mazarin, încurcat, să iasă la iveala, sub ochii uimiţi ai lui Aramis.

— Oh, îngînă cavalerul. Cardinalul? Frumoasă pradă! Hei, pri­eteni! Caii! Aduceţi caii!

— La naiba! spuse Aramis. Am fost şi eu bun la ceva. Mon­seniore, binevoiţi să primiţi omagiile mele! Pun prinsoare că acest sfînt Cristofor de Porthos a făcut isprava! A, uitam...

Şi dădu în şoaptă o poruncă unui cavaler.

— Cred că e mai prudent să plecăm, murmură d'Artagnan.

— Aştept pe cineva... un prieten al lui Athos.

— Un prieten? întrebă contele.

— Iată-l, se apropie în galop prin mărăciniş!

— Domnule conte! Domnule conte! strigă o voce tinerească, făcîndu-l pe d'Artagnan să tresară.

— Raoul! Raoul! exclamă contele dé La Fère. O clipă mai tîrziu, uitînd de respectul obişnuit, tînărul se aruncă în braţele tatălui său.

— Vedeţi, domnule cardinal, oare n-ar fi fost păcat să des­părţiţi nişte oameni care se iubesc atît? Domnilor, continuă Aramis, adresîndu-se cavalerilor care se adunau în jur în număr tot mai mare. Să facem o gardă de onoare Eminenţei-Sale, care ne acordă favoarea să ne însoţească, şi sper că-i veţi fi recunoscători pentru asta. Porthos, să nu pierzi din ochi pe Eminenţa-Sa!

Aramis se duse de se alătură lui d'Artagnan şi Athos, care se sfătuiau împreună.

— Haidem, la drum! spuse d'Artagnan, după vreo cinci minute de sfat.

— Încotro? întrebă Porthos.

— La tine, dragă prietene, la Pierrefonds: frumosul tău castel e vrednic să ofere ospitalitatea-i seniorială Eminenţei-Sale. Şi-apoi e tare bine aşezat, nici prea aproape, nici prea departe de Paris: de acolo putem comunica uşor cu capitala. Sa mergem, monsenio­re, veţi locui acolo ca un prinţ ce sînteţi.

— Prinţ decăzut, murmura jalnic Mazarin.

— Războiul îşi are întorsăturile lui, monseniore, cuvîntă Athos. Fiţi încredinţat că nu vom abuza de norocul nostru.

— Nu, dar vom uza de el, mărturisi d'Artagnan. Răpitorii go­niră toată noaptea cu neobosita lor iuţeală de altădată. Mazarin posomorît şi îngîndurat, se lăsa tîrît inainte, în mijlocul acestei ca­valcade fantastice.

În zori, străbătură douăsprezece leghe pe nerăsuflate. Jumătate din oameni erau la capătul puterilor, cîţiva cai se prăvăliseră pe drum.

— Caii de azi nu seamănă, cu cei de odinioară, cugetă Porthos. Totul decade.

— L-am trimis pe Grimaud la Damartin să ne aducă de acolo cinci cai odihniţi, spuse Aramis. Unul pentru Eminenţa-Sa, patru pentru noi. Principalul e să nu-l părăsim pe cardinal; restul escor­tei ne ajunge mai tîrziu din urmă. După ce trecem de Saint-Denis, nu mai avem de ce ne teme.

Grimaud se întoarse într-adevăr cu cinci cai. Seniorul căruia i se adresase, fiind prieten cu Porthos, se grăbise să le trimită caii în dar, şi nu să-i vîndă, aşa cum i se propusese. Curînd după aceea, escorta se opri la Ermenonville, dar cei patru prieteni, pătrunşi de o proaspătă însufleţire, porniră mai departe cu Mazarin.

Pe la amiază intrau pe drumul ce ducea spre castelul lui Porthos.

— Eh! făcu Mousqueton, care călărise tot timpul lîngă d'Ar­tagnan fără să scoată o vorbă. Eh, puteţi să mă credeţi sau nu, domnule, acum răsuflu pentru prima oară de cînd am plecat de la Pierrefonds.

Şi dădu pinteni calului, ca să vestească celorlalţi servitori so­sirea domnului du Vallon şi a prietenilor săi.

— Sîntem patru, spuse d'Artagnan. Vom veghea pe rînd asupra monseniorului, fiecare cîte trei ceasuri. Athos va cerceta castelul care trebuie să fie de neînvins în caz de asediu. Porthos se va îngriji de provizii şi Aramis va rîndui oamenii la posturi. Adică, Athos va fi inginer-şef, Porthos, însărcinat cu aprovizionarea şi Aramis comandant.

Între timp, Mazarin se văzu instalat în cel mai frumos aparta­ment al castelului.

— Domnilor, rosti el cînd totul se isprăvi. Bănuiesc că n-aveţi de gînd să mă ţineţi aici mult timp fără să faceţi cunoscut unde mă aflu.

— Dimpotrivă, monseniore, răspunse d'Artagnan. Am hotărît să facem cît de curînd cunoscut tuturor că vă aflaţi aici, în mîna noastră.

— Atunci veţi fi asediaţi.

— Bineînţeles.

— Şi ce veţi face?

— Ne vom apăra. Dacă răposatul cardinal de Richelieu ar mai trăi, v-ar povesti o anume istorioară cu bastionul Saint-Gervais, unde noi patru, dimpreună cu cei patru valeţi ai noştri şi cu doi­sprezece morţi, am ţinut piept unei armate întregi.

— Asemenea vitejii au doar o singură dată sorţi de izbîndă, domnule.

— Tocmai, azi nu va mai fi nevoie să ne arătăm la fel de viteji ca atunci. Mîine oştirea pariziană va primi vestea şi poimîine va fi aici. În loc să dăm bătălia la Saint-Denis sau la Charenton, o vom da-o pe lîngă Compiègne sau Villers-Cotterêts.

— Prinţul vă va învinge, cum v-a învins întotdeauna.

— Tot ce se poate, monseniore. Dar înainte de bătălie vom face astfel încît Eminenţa-Voastră să-şi ia zborul spre un alt castel al prietenului nostru du Vallon, care stăpîneşte trei castele aidoma celui de aici. N-am vrea să expunem pe Eminenţa-Voastră ne­plăcerilor războiului.

— Haide, spuse Mazarin, văd că n-am încotro, capitulez.

— Înainte de asediu?

— Desigur. În felul acesta, condiţiile vor fi poate mai accep­tabile.

— O, monseniore, în ce priveşte condiţiile, să vedeţi cît sîntem de cumpătaţi.

— S-auzim, care vă sînt condiţiile?

— Odihniţi-vă, mai întîi, monseniore. Între timp, noi ne vom gîndi.

— Nu simt nevoia să mă odihnesc, domnilor, trebuie să ştiu dacă sînt în mîna unor prieteni sau a unor duşmani.

— Prieteni, monseniore, prieteni!

— Ei, atunci spuneti-mi îndată ce vreţi, să văd dacă nu putem ajunge la o înţelegere. Vorbeşte, domnule conte de La Fère.

— Monseniore, rosti Athos. N-am nimic de cerut pentru mine, dar aş avea prea multe de cerut pentru Franţa. De aceea mă retrag şi trec cuvîntul cavalerului d'Herblay.

Athos, înclinîndu-se, făcu un pas îndărăt şi rămase în picioare, rezemat de cămin, ca un simplu spectator.

— Vorbeşte, domnule cavaler d'Herblay, stărui cardinalul. Ce doreşti? Fără ocoluri şi fără ascunzişuri. Scurt, clar şi precis.

— Eu, monseniore, joc cu cărţile pe masă.

— Atunci începe jocul!

— Am în buzunar, începu Aramis, condiţiile ce vi s-au pus alaltăieri la Saint-Germain de către o delegaţie din care făceam şi eu parte. Să respectăm mai întîi vechile drepturi. Cererile amintite să fie aprobate.

— Aproape am ajuns la o înţelegere în această privinţă, spuse Mazarin. Să trecem deci la condiţiile speciale.

— Prin urmare, credeţi că există şi asemenea condiţii? zîmbi Aramis.

— Cred că nu sînteţi cu toţii atît de dezinteresaţi ca domnul conte de La Fère, răspunse Mazarin, întorcîndu-se spre Athos şi salutîndu-l.

— Ah, aveţi dreptate, monseniore, se învoi Aramis. Mă bucur că faceţi, în sfîrşit, dreptate contelui. Domnul de La Fère e un spirit superior, deasupra ambiţiilor mărunte şi a patimilor omeneşti; e un suflet mîndru, cum existau în vremurile de demult. Domnul conte e un om deosebit. Aveţi dreptate, monseniore, noi nu ne putem asemui cu dînsul şi sîntem cei dintîi gata să o recunoaştem, odată cu dumneavoastră.

— Aramis, murmură Athos, rîzi de mine?

— Nu, iubite conte, spun ceea ce gîndim şi ceea ce gîndesc toţi cei care te cunosc. Dar ai dreptate, nu de tine e vorba, ci de Eminenţa-Sa şi de nevrednicu-i servitor, cavalerul d'Herblay.

— Fireşte! Şi ce doreşti dumneata, domnule, în afara condiţii­lor generale, despre care vom mai vorbi?

— Doresc, monseniore, ca Normandia să fie dată doamnei de Longueville, dimpreună cu deplina-i reabilitare şi cu cinci sute de mii de livre. Doresc ca maiestatea-sa regele să binevoiască a fi na­şul fiului pe care doamna de Longueville l-a născut de curînd; do­resc apoi ca monseniorul, după ce va fi luat parte la botez, să se ducă să prezinte omagiile sale papii, sfîntului nostru părinte.

— Doreşti, adică, să demisionez din funcţia de ministru şi să părăsesc Franţa, să mă exilez.

— Doresc ca monseniorul să devină papă cînd locul va rămîne liber, făgăduind să-i cer atunci indulgenţe depline pentru mine şi prietenii mei.

Mazarin făcu o strîmbătură cu neputinţă de zugrăvit în cuvinte.

— Şi dumneata, domnule? întrebă el, adresîndu-se lui d'Artagnan.

— Eu, monseniore, glăsui gasconul, sînt întru totul alături de cavalerul d'Herblay, afară de dorinţa-i din urmă, asupra căreia am cu totul altă părere. Departe de a dori ca monseniorul să părăsească Franţa, eu aş dori să rămînă la Paris; departe de a dori să devină papă, eu doresc să rămînă prim-ministru, monseniorul fiind un mare om politic. Atît cît îmi stă în putere, voi căuta chiar ca monseniorul să cîştige în afacerea cu Fronda, cu condiţia să-şi amintească un pic de unii credincioşi slujitori ai regelui şi să încre­dinţeze comanda celei dintîi companii de muşchetari cuiva pe care îl voi numi la vreme. Şi tu, du Vallon?

— Întocmai, e rîndul dumitale, domnule, spuse Mazarin. Vor­beşte!

— Eu, rosti Porthos, aş dori ca domnul cardinal, cinstindu-mi casa în care a fost găzduit, să ridice moşiile mele la rangul de baronie, în amintirea acestei întîmplări, şi să făgăduiască Ordinul u-nuia dintre prietenii mei, la cel dintîi prilej oferit de maiestatea-sa.

— Ştii bine, domnule, că pentru a primi Ordinul e nevoie şi de alte merite.

— Acest prieten va dovedi că le are. De altfel, dacă trebuie cu orice chip, monseniorul îl va sfătui cum poate să evite o asemenea formalitate.

Mazarin îşi muşcă buzele, căci lovitura era directă şi continuă destul de acru:

— Toate acestea se leagă foarte prost între ele, pe cît mi se pare mie, domnilor. Fiindcă, dacă îndeplinesc dorinţa unora, ne­mulţumesc pe ceilalţi, fără îndoială. Dacă rămîn la Paris, nu pot pleca la Roma; dacă devin papă, nu pot rămîne ministru, şi dacă nu sînt ministru, n-am cum să-l fac pe domnul d'Artagnan căpitan şi pe domnul Vallon baron.

— Adevărat, încuviinţă Aramis. De aceea, fiind în minoritate, retrag propunerea mea în ce priveşte călătoria mea la Roma şi de­misia monseniorului.

— Deci rămîn ministru? întrebă Mazarin.

— Rămîneţi ministru, nici vorbă, monseniore, făcu d'Artagnan. Franţa are nevoie de Eminenţa-Voastră.

— Iar eu renunţ la pretenţiile mele, reluă Aramis. Eminenţa-Sa va rămîne prim-ministru şi chiar favorit al maiestăţii-sale, dacă-mi acordă, mie şi prietenilor mei, ceea ce cerem pentru Franţa şi pentru noi.

— Îngrijiţi-vă de dumneavoastră, domnilor, şi lăsaţi Franţa să se înţeleagă cu mine aşa cum va crede de cuviinţă, zise Mazarin.

— Nu, nicidecum! răspunse Aramis. Trebuie încheiat un tratat cu Fronda, şi Eminenţa-Voastră va trebui să-l aştearnă pe hîrtie şi să-l semneze în faţa noastră, angajîndu-se totodată, în acelaşi tratat, să obţină şi ratificarea reginei.

— Eu nu pot vorbi decît în numele meu, replică Mazarin. Nu pot vorbi în numele reginei. Dacă maiestatea-sa refuză?

— O! exclamă d'Artagnan. Monseniorul ştie prea bine că ma­iestatea-sa nu-i refuză nimic.

— Iată tratatul propus de către deputaţii Frondei, monseniore, vorbi Aramis. Eminenţa-Voastră să binevoiască a-l citi şi cerceta.

— Cunosc acest tratat, spuse Mazarin.

— Atunci semnaţi-l!

— Gîndiţi-vă, domnilor, ar putea să se creadă că o semnătură dată în aceste împrejurări mi-a fost smulsă prin violenţă.

— Monseniorul va fi de faţă pentru a spune că a semnat de bunăvoie.

— Şi dacă refuz?

— Atunci, monseniore, Eminenţa-Voastră singură va fi vino­vată de urmările acestui refuz.

— Vei îndrăzni să ridici mîna asupra cardinalului?

— Dumneavoastră aţi ridicat mîna asupra muşchetarilor maiestăţii-sale!

— Regina mă va răzbuna, domnilor!

— Nu cred, deşi socot că i-ar face mare plăcere. Noi vom mer­ge la Paris cu Eminenţa-Voastra şi parizienii sînt în stare să ne apere...

— Cîtă nelinişte trebuie să domnească la Rueil şi la Saint-Germain! murmură Aramis. Desigur, lumea se întreabă unde-i cardinalul, ce s-a întîmplat cu ministrul, unde a dispărut favoritul! Cum l-or mai fi căutînd prin toate colţurile şi ungherele! Cîte or fi vorbind, şi dacă Fronda a aflat de dispariţia monseniorului, cum trebuie să mai triumfe!

— Îngrozitor! îngînă Mazarin.

— Atunci semnaţi tratatul, monseniore! spuse Aramis.

— Dar dacă eu semnez şi regina refuză să-l ratifice?

— Iau asupra mea să mă înfăţişez maiestăţii-sale şi să-i obţin semnătura, făgădui d'Artagnan.

— Ia aminte, poate că la Saint-Germain nu vei avea parte de primirea la care crezi că ai dreptul să te aştepţi, îl preveni Mazarin.

— Puţin îmi pasă! îl înfruntă d'Artagnan. Fac eu în aşa fel, încît să fiu binevenit! Am eu un mijloc.

— Care?

— Voi duce maiestăţii-sale scrisoarea prin care monseniorul îi dă de ştire că visteria e goală.

— Şi pe urmă? întrebă Mazarin, pălind.

— Pe urmă, cînd voi vedea că maiestatea-sa e în culmea su­părării, o voi ruga să mă însoţească pînă la Rueil, o voi conduce în pavilionul portocalilor, îi voi arăta un anume mecanism care mută din loc un ghiveci...

— Destul, domnule! murmură cardinalul. Destul! Unde-i tra­tatul?

— Iată-l! spuse Aramis.

— Vedeţi cît sîntem de generoşi? glăsui d'Artagnan. Am putea face multe stăpînind o asemenea taină.

— Semnaţi! îl îndemnă Aramis, întinzîndu-i pana.

Mazarin se ridică şi se plimbă un răstimp prin încăpere, mai mult visător decît abătut. Deodată, se opri în loc:

— Şi după ce am semnat, domnilor, ce chezăşie am?

— Cuvîntul meu de cinste, domnule! rosti Athos.

Mazarin tresări, se întoarse spre contele de La Fère, cercetă o clipă cu privirea chipul acesta nobil şi loial şi, luînd pana în mînă, spuse:

— Mi-e de ajuns, domnule conte!

După care semnă.

— Iar acum, domnule d'Artagnan, adăugă el, pregăteşte-te să pleci la Saint-Germain, ca să duci reginei o scrisoare din partea mea.

L

CUM CU O PANĂ ŞI O AMENINŢARE POŢI IZBÎNDI MAI REPEDE ŞI MAI BINE DECÎT CU SPADA ŞI DEVOTAMENTUL

D'Artagnan ştia el ce ştia: ştia bunăoară că nu poţi înşfăca decît o singură dată norocul de chică, şi el nu era omul care să-l lase să treacă, stînd cu mîinile-n sîn. Se îngriji amănunţit de călătoria sa, trimiţînd din timp cai de schimb la Chantilly, astfel încît să poată ajunge la Paris în cinci sau şase ceasuri. Înainte să plece la drum se gîndi însă că pentru un bărbat încercat şi isteţ nu face să dea vrabia din mînă pe cioara de pe gard.

„Într-adevăr, cugetă el în clipa cînd încăleca, pornind să înde­plinească primejdioasa-i misiune, Athos e un erou de roman prin generozitate; Porthos, o fire minunată, dar lesne de influenţat; A-ramis, o hieroglifă, adică un chip întotdeauna de nepătruns. La ce-i va duce capul pe aceşti trei oameni, atunci cînd eu nu voi mai fi aici ca o veriga de legătură între ei? La eliberarea cardinalului, te pomeneşti. Or, eliberarea cardinalului înseamnă ruina nădejdilor noastre, şi nădejdile noastre sînt pînă în prezent singura răsplată după douăzeci de ani de caznă, faţă de care muncile lui Hercule sînt floare la ureche."

Şi se duse la Aramis.

— Dragul meu cavaler d'Herblay, tu eşti întruchiparea Fron­dei, îi spuse el, fereşte-te, prin urmare de Athos, care nu vrea să se îngrijească de treburile nimănui, nici măcar de ale sale. Fereş­te-te mai cu seamă de Porthos: spre a fi pe placul contelui, la care se uită ca la un Dumnezeu, el o să-l ajute pe Mazarin să fugă, dacă Mazarin va fi atît de isteţ să se plîngă, ori să facă pe sufletul mare.

Aramis zîmbi ca zîmbetul lui fin şi hotărît totodată.

— Fii fără grijă, am şi eu condiţii de pus. Eu nu lupt pentru mine, ci pentru ceilalţi. Mica mea ambiţie e să izbutesc în folosul celor care au dreptatea de partea lor.

„Bun, îşi zise d'Artagnan. În privinţa lui sînt liniştit." Strînse mîna lui Aramis şi se duse la Porthos.

— Prietene, începu el. Ai luptat atîta alături de mine pentru a ne croi un rost, încît acum, în clipa cînd trebuie să strîngem roa­dele strădaniei noastre, ar fi să te păcăleşti rău lăsîndu-te călăuzit de Aramis, a cărui şiretenie o cunoşti, şi care, între noi fie vorba, nu-i totdeauna lipsită de egoism, sau de Athos, om nobil şi dezin­teresat, dar blazat, care nu mai doreşte nimic pentru sine şi nu înţelege cum pot alţii să aibă dorinţe. Ce-ai zice dacă unul sau altul dintre cei doi prieteni ai noştri ţi-ar propune să-i dăm drumul lui Mazarin ?

— Le-aş spune că l-am prins prea greu ca să-l lăsăm să ne scape atît de uşor.

— Bravo, Porthos! Şi-ai avea toată dreptatea, prietene. Fiind­că, odată cu el, s-ar duce pe copcă şi baronia ta, pe care acum o ai în mînă, fără să mai punem la socoteală că, odată scăpat de aici, Mazarin va porunci să fii spînzurat.

— Zău? Crezi?

— Sînt sigur.

— Atunci mai bine-l omor decît să-l las să fugă!

— Ai dreptate. N-ar fi tocmai nimerit, înţelegi, ca după ce-am luptat pentru noi, roadele să le culeagă alţii, care poate că nici nu se pricep într-ale politicii aşa ca noi, nişte bătrîni soldaţi.

— N-ai teamă, dragă prietene! îl linişti Porthos. Mă uit pe fereastră cum încaleci, te petrec cu ochii pînă ce nu te mai vad, apoi mă postez la uşa cardinalului, o uşă cu geam. De acolo văd totul, şi, la cea mai mică mişcare care-mi dă de bănuit, isprăvesc cu el.

„Bun! se gîndi d'Artagnan. Cred că dinspre partea asta, cardi­nalul va fi păzit ca ochii din cap."

Strînse mîna seniorului de Pierrefonds şi se duse la Athos.

— Dragă Athos, zise el, plec. N-am decît un lucru să-ţi spun: tu o cunoşti pe Anna de Austria şi ştii că numai captivitatea lui Mazarin îmi garantează viaţa. Dacă-ţi scapă, sînt mort.

— Doar asta, dragul meu d'Artagnan, putea să mă hotărască să devin temnicer. Îţi dau cuvîntul meu că-l vei găsi pe cardinal unde l-ai lăsat.

„Iată ce mă linişteşte mai mult decît toate semnăturile regale, se gîndi gasconul. Dacă am cuvîntul lui Athos, pot să plec fără nici o grijă."

Într-adevăr, d'Artagnan porni la drum singur, numai cu spada şi cu un bilet de liberă trecere de la Mazarin, ca să poată pătrunde la regină.

La şase ceasuri după ce plecase de la Pierrefonds, era la Saint-Germam.

Lumea nu aflase încă de dispariţia lui Mazarin. Numai Anna de Austria ştia, dar îşi ascundea neliniştea pînă şi faţă de cei mai apropiaţi. În încăperea unde stătuseră închişi d'Artagnan şi Porthos, fuseseră găsiţi cei doi soldaţi, legaţi cobză şi cu căluşul în gură. Dezlegaţi şi scăpaţi de căluş, n-au putut povesti decît ce ştiau, adică felul cum s-au pomenit înhăţaţi, legaţi şi dezarmaţi. Habar n-aveau, ca de altfel toată lumea de la castel, ce-au mai făcut Porthos şi d'Artagnan după ce s-au strecurat afară pe aceeaşi cale pe unde ajunseseră înăuntru soldaţii.

Singur Bernouin ştia ceva mai mult. Văzînd că bate miezul nopţii şi stăpînul său nu se mai întoarce, Bernouin se hotărîse să pătrundă în pavilionul cu portocali. Prima uşă, baricadată cu mo­bile, îi trezi bănuiala; totuşi nu împărtăşise nimănui această bă­nuială şi-şi croise drum singur, cu răbdare, prin toată harababura din jur. Ajuns în coridor, găsise toate uşile vraişte, ca şi uşa de la odaia lui Athos, ca şi uşa care dădea spre parc. Nu i-a fost greu să urmărească paşii prin zăpadă. Văzuse că urmele se opreau lîngă zid; de cealaltă parte găsi aceleaşi urme, apoi un loc bătătorit de cai, apoi urmele unei întregi cete de călăreţi care se îndreptaseră spre Enghien. Din clipa aceea n-a mai avut nici o îndoială: cardi­nalul fusese răpit de cei trei prizonieri, de vreme ce aceştia se făcu­seră nevăzuţi odată cu el, şi alergă la Saint-Germain ca să dea de ştire reginei.

Anna de Austria îi poruncise să păstreze taina, şi Bernouin nu scosese o vorbă faţă de nimeni. Povesti totul doar Prinţului, şi Prin­ţul pusese îndată pe picioare cinci-şase sute de călăreţi, cu ordinul să cutreiere împrejurimile în lung şi-n lat şi să aducă la Saint-Ger­main orice ceată suspectă care s-ar depărta de Rueil, indiferent în ce direcţie.

Cum d'Artagnan, fiind singur, nu era o ceată, şi cum nu se de­părta de Rueil, ci se îndrepta spre Saint-Germain, nimeni nu-l luă în seamă, aşa încît nu întîlni nici un fel de piedici pe drum.