După douăzeci de ani partea îNTÎIA

Athos trebui deci să încuviinţeze.

În cartierele mărginaşe ale oraşului, călătorii noştri găsiră o pază straşnică: într-adevăr, tot Parisul era înarmat. Santinela nu îngădui celor doi gentilomi să treacă şi chemă sergentul.

Sergentul apăru îndată şi, cu măreţia oricărui burghez care are fericirea să poarte un grad, îi întrebă:

— Cine sînteţi?

— Doi gentilomi, răspunse Athos.

— De unde veniţi?

— De la Londra.

— Şi ce căutaţi la Paris?

— Avem de îndeplinit o misiune pe lîngă maiestatea-sa regina Angliei.

— Aha, aşa! Toată lumea bate azi drumul la regina Angliei! le-o întoarse sergentul. Mai avem la post trei gentilomi, cărora tocmai li se cercetează hîrtiile. Şi ei vor să meargă la maiestatea-sa. Unde-s hîrtiile voastre?

— N-avem.

— Cum n-aveţi?

— Am spus ca venim din Anglia şi nu ştim nimic de ultimele evenimente politice. Am părăsit Parisul înainte să plece regele.

— Ei! tăcu sergentul cu aerul că a prins mişcarea. Sînteţi cu siguranţă de-ai lui Mazarin şi vă furişaţi la noi să ne spionaţi.

— Dragă prietene, zise Athos, care pînă atunci lăsase în seama lui Aramis grija să-i răspundă. Dacă eram oamenii lui Mazarin, aveam la mîna toate hîrtiile cu putinţă. În situaţia ta, crede-mă, ar trebui să te îndoieşti în primul rînd de cei cu hîrtiile în regulă.

— Haideţi la corpul de gardă, hotărî sergentul. O să vă lămuriţi acolo cu comandantul.

Făcu un semn santinelei să-şi vadă de treabă, apoi porni cu cei doi gentilomi spre corpul de gardă.

Corpul de garda era ticsit de burghezi şi de oameni din popor. Unii jucau, alţii beau, alţii şedeau la taclale.

Într-un colţ, aproape ascunşi vederii, se aflau cei trei gentilomi sosiţi mai înainte, cărora ofiţerul le cerceta hîrtiile. Ofiţerul şedea într-o încăpere vecină, gradul ce purta îngăduindu-i cinstea de a lucra singur într-o cameră.

Prima mişcare a noilor veniţi, cît şi a celorlalţi sosiţi mai înain­te fu să se cerceteze unii pe alţii din cele două colţuri ale corpului de gardă, cu o privire scurtă şi iscoditoare. Primii veniţi erau în­făşuraţi grijuliu în mantale lungi. Unul dintre ei, mai scund decît tovarăşii săi, se ţinea în umbră.

Cînd sergentul, intrînd, vesti că, după cît se pare, aduce doi partizani de-ai lui Mazarin, cei trei gentilomi ciuliră urechile şi deveniră foarte atenţi. Cel mai scund, care făcuse doi paşi înainte, se trase îndată înapoi, în umbră. La ştirea că noii veniţi n-au hîrtii asupra lor, toţi socotiră că nu vor fi lăsaţi să intre în oraş.

— Ba, dimpotrivă, se pare că vom intra, fiindcă avem de-a face cu oameni înţelegători, zise Athos. Lucrul e foarte simplu: între­baţi de numele nostre pe regina Angliei şi, dacă maiestatea-sa răs­punde de noi, nădăjduim ca nu veţi mai avea nimic de spus şi ne veţi lăsa să trecem.

La aceste cuvinte, gentilomul ascuns în umbră deveni şi mai atent, ba chiar avu o mişcare de surprindere atît de neaşteptată, încît pălăria, împinsă de gulerul mantalei în care se înfăşurase cu şi mai multă grijă, i se rostogoli pe podea. El se aplecă şi o ridică iute de jos.

— O, Dumnezeule! exclamă Aramis, împungîndu-l pe Athos cu cotul. Ai văzut?

— Ce? întrebă Athos.

— Ai văzut mutra celui mai scund dintre cei trei gentilomi?

— Nu.

— Mi s-a părut... dar nu e cu neputinţă...

În clipa aceea, sergentul, care trecuse în încăperea alăturată să ia ordinele comandantului, se întoarse şi, arătînd spre cei trei gen­tilomi, cărora le întinse o hîrtie, spuse:

— Dînşii sînt în regulă, lăsaţi-i să treacă.

Cei trei gentilomi dădură din cap şi se grăbiră să pornească pe drumul care, la porunca sergentului, se deschidea înaintea lor. Aramis îi urmări cu privirea şi, în momentul cînd gentilomul cel scund trecu prin faţa lui, strînse cu putere braţul lui Athos.

— Ce e? întrebă acesta.

— Hm... o vedenie, desigur.

Apoi se adresă sergentului:

— Spune-mi, domnule, îi cunoşti pe cei trei gentilomi care au ieşit adineauri?

— Îi cunosc după acte: sînt domnii de Flamarens, de Châtillon şi de Bruy, trei partizani ai Frondei, care se duc să-l întîlnească pe ducele de Longueville.

— Ciudat, murmură Aramis, răspunzînd mai degrabă gîndurilor sale decît sergentului. Mi s-a părut că-l recunosc pe Mazarin.

Sergentul izbucni în rîs.

— El, să vină singur la noi, în gura lupului, ca să fie spînzurat? Nu-i chiar atît de prost!

— Eh, poate ca m-am înşelat, şopti Aramis. N-am ochiul lui d'Artagnan, el nu dă niciodată greş.

— Cine vorbeşte aici de d'Artagnan? întrebă ofiţerul, ivindu-se în prag.

— Ia te uită! îngînă Grimaud, holbînd ochii cît pumnul.

— Ce e? întrebară într-un glas Aramis şi Athos.

— Planchet! răspunse Grimaud. Planchet, ofiţer!

— Domnii de la Fère şi d'Herblay din nou la Paris! strigă ofi­ţerul. Ce fericire pentru noi! Căci, fără îndoială, veniţi să vă alătu­raţi prinţilor!

— După cum vezi, dragă Planchet, zise Aramis, în timp ce Athos zîmbea, văzînd ce om mare era în miliţia burgheză fostul tovarăş al lui Mousqueton, Bazin şi Grimaud.

— Şi domnul d'Artagnan, de care aţi pomenit adineauri, dom­nule d'Herblay, pot îndrăzni să întreb dacă mai ştiţi ceva de dînsul?

— Ne-am despărţit acum patru zile, dragul meu, şi am toate motivele să cred ca a ajuns înaintea noastră la Paris.

— Nu, domnule, sînt sigur că nu s-a întors în capitală; doar dacă nu s-a oprit cumva la Saint-Germain.

— Nu cred, am stabilit să ne întîlnim la hanul „La Căpriţa".

— Am trecut chiar azi pe acolo.

— Şi frumoasa Magdalena n-a primit nici o ştire? întrebă Ara­mis, zîmbind.

— Nu, domnule, tocmai că era tare îngrijorată.

— De fapt, adăugă Aramis, încă nu-i timpul pierdut. Noi am venit foarte repede. Dă-mi voie deci, dragă Athos, să nu mă mai interesez de prietenul nostru şi să-l felicit pe Planchet.

— Ah, domnule cavaler! zise Planchet, înclinîndu-se.

— Locotenent! exclamă Aramis.

— Locotenent şi făgăduiala că voi fi căpitan.

— Frumos! zise Aramis. Şi cum de eşti la aşa mare cinste?

— Mai întîi, ştiţi, domnilor, că mulţumită mie a scăpat domnul de Rochefort?

— Ba bine că nu! Chiar el ne-a povestit.

— Mazarin era cît pe ce să mă spînzure, dar asta m-a făcut şi mai cunoscut.

— Şi mulţumită acestei popularităţi...

— Nu, mulţumită altui lucru mai de folos. Ştiţi, de altfel, c-am slujit în regimentul din Piemont, unde-am avut cinstea să port gra­dul de sergent.

— Da.

— Ei, şi într-o zi, cînd nimeni nu era în stare să încoloneze o mulţime de burghezi înarmaţi, fiindcă porneau aiurea, unii cu dreptul, alţii cu stîngul, eu am izbutit să-i fac pe toţi să pornească cu acelaşi picior. Şi m-au făcut locotenent pe cîmpul de... instruc­ţie.

— Asta e, va să zică, spuse Aramis.

— Aşa încît, adăugă Athos, te găseşti în tovărăşia a o mulţime de nobili.

— Desigur! Mai întîi, printre noi, după cum ştiţi, se află prinţul de Conti, ducele de Longueville, ducele de Beaufort, ducele d'Elbeuf, ducele de Bouillon, ducele de Chevreuse, domnul de Brissac, mareşalul de La Mothe, domnul de Luynes, marchizul de Vitry, prinţul de Marcillac, marchizul de Noirmoutiers, contele de Fiescue, marchizul de Laigues, contele de Montrésor, marchizul de Sévigné şi mai ştiu eu cine...

— Şi domnul Raoul de Bragelonne, nu? întrebă Athos eu un tremur în glas. D'Artagnan mi-a spus că ţi l-a lăsat în grijă la ple­care, bunul meu Planchet.

— Da, întocmai ca pe fiul său, domnule conte, şi trebuie să vă spun că nu l-am pierdut nici o clipă din ochi.

— Spune-mi, urmă Athos, cu vocea sugrumată de fericire, cum o duce? Nu i s-a întîmplat nimic rău?

— Nimic, domnule.

— Şi unde stă?

— Tot la „Carol cel Mare".

— Şi unde-şi petrece vremea?

— Cînd la regina Angliei, cînd la doamna de Chevreuse. El şi contele de Guiche sînt nedespărţiţi.

— Îţi mulţumesc, Planchet, îţi mulţumesc! zise Athos, întinzîndu-i mîna.

— Oh, domnule conte! vorbi Planchet, abia atingîndu-i mîna cu vîrful degetelor.

— Conte, ce faci? Întinzi mîna unui fost lacheu?! zise Aramis.

— Prietene, ripostă Athos, mi-a dat veşti despre Raoul.

— Şi-acum, domnilor, ce doriţi să faceţi? întrebă Planchet, ca­re nu auzise aceste cuvinte.

— Să ne întoarcem la Paris, dacă ne dai voie, bineînţeles, dragă domnule Planchet, răspunse Athos.

— Cum, dacă vă dau voie?! Nu vă bateţi joc de mine, domnule conte! Nu-s decît sluga dumneavoastră.

Şi se înclină.

Apoi, întorcîndu-se către oamenii săi, le porunci:

— Lăsaţi-i să treacă, îi cunosc, domnii sînt prietenii domnului de Beaufort.

— Trăiască Beaufort! strigă întreg postul în cor, deschizînd drumul lui Athos şi Aramis.

Singur sergentul se apropie de Planchet.

— Cum aşa, fără hîrtii de trecere? şopti el.

— Da, fără, hotărî Planchet.

— Ia seama, căpitane, urmă el, dîndu-i dinainte gradul ce-i fusese făgăduit. Ia seama: unul dintre cei trei gentilomi care au plecat adineauri mi-a spus să mă feresc de domnii aceştia.

— Foarte bine, i-o reteză Planchet, semeţ. Dar eu îi cunosc şi răspund de dînşii.

După aceea îi strînse mîna lui Grimaud, care păru foarte mîndru de această cinste.

— La revedere, căpitane! rosti Aramis pe un ton glumeţ. Dacă ni se întîmplă ceva, ne vom sluji de numele dumitale.

— Domnule, zise Planchet, acum, ca întodeauna, sînt slujito­rul dumneavoastră.

— E isteţ, păcătosul, chiar foarte isteţ! zise Aramis, încălecînd.

— Păi cum să nu fie, făcu Athos, urcîndu-se şi el în şa, cînd a periat atît amar de vreme pălăriile stăpînului său?

XXXVI

AMBASADORII
Cei doi prieteni porniră de îndată la drum, coborînd povîrnişul abrupt din marginea oraşului. Ajunşi la poalele povîrnişului, vă­zură cu uimire că străzile Parisului se preschimbaseră în rîuri, iar pieţele în lacuri. În urma marilor ploi căzute în luna ianuarie, Sena se revărsase şi inundase aproape jumătate din capitală.

Athos şi Aramis, pe caii lor, înfruntară voiniceşte inundaţia. Curînd însă bietele animale intrară în apă pînă la grumaz, încît cei doi gentilomi se hotărîră să ia o barcă, ceea ce şi făcură, după ce trimiseră valeţii să-i aştepte la Hale.

Aşadar, ajunseră la Luvru într-o barcă. Era în puterea nopţii şi Parisul, văzut astfel la lumina palidă şi tremurîndă a cîtorva fe­linare, cu tot puhoiul de ape ce-l năpădise, cu bărcile încărcate de patrule cu arme scînteietoare, cu toate acele parole schimbate între posturile de strajă, avea o înfăţişare ce-l uimi pe Aramis, omul cel mai aplecat spre porniri războinice din cîţi puteai să întîlneşti vreo­dată.

Pătrunseră, în sfîrşit, la regină, dar se văzură nevoiţi să aştepte în anticameră. Maiestatea-sa tocmai primise în audienţă nişte gen­tilomi care aduceau veşti din Anglia.

— Noi, spuse Athos slujitorului care-i dăduse acest răspuns, noi nu numai că aducem veşti din Anglia, dar chiar venim de acolo.

— Numele dumneavoastră, domnilor?

— Contele de La Fère şi cavalerul d'Herblay, zise Aramis.

— A, în acest caz, zise slujitorul, care auzise aceste nume ros­tite de atîtea ori şi cu atîta speranţă de către regină – în acest caz, maiestatea-sa nu mi-ar ierta dacă v-aş lăsa să aşteptaţi măcar o singură clipă. Urmaţi-mă, vă rog.

Şi porni înainte, urmat de Athos şi de Aramis.

Ajunşi la camera reginei, le făcu semn să aştepte, apoi deschise uşa şi spuse:

— Nădăjduiesc, doamnă, că maiestatea-voastră mă va ierta de a nu mă fi supus poruncilor sale, cînd va afla că anunţ pe contele de La Fère şi pe cavalerul d'Herblay.

La auzul acestor nume, regina scoase un ţipăt de bucurie, care răzbătu pînă la cei doi gentilomi.

— Sărmană regină! murmură Athos.

— Oh! Să intre! Să intre! strigă la rîndu-i tînăra prinţesă, alergînd spre uşă.

Biata copilă nu-şi părăsea o clipă mama, străduindu-se în fel şi chip să o facă să uite lipsa celor doi fraţi şi a surioarei sale.

— Intraţi, intraţi, domnilor, repetă ea, deschizînd uşa. Athos şi Aramis păşiră în încăpere. Regina şedea într-un jilţ, iar înaintea ei, în picioare, se aflau doi dintre cei trei gentilomi întîlniţi la corpul de gardă.

Erau domnii de Flamarens şi Gaspard de Coligny, duce de Châtillon, fratele celui ucis cu şapte sau opt ani în urmă într-un duel în Piaţa Regală, duel care avusese loc din pricina doamnei de Longueville.

Cînd auziră numele noilor veniţi, ei se dădură un pas înapoi şi, neliniştiţi, schimbară cîteva vorbe în şoaptă.

— Ei bine, domnilor? exclamă regina Angliei, văzîndu-i pe Athos şi Aramis. Iată-vă, în sfîrşit, prieteni credincioşi, numai că de astă dată curierii v-au luat-o înainte. Curtea a fost înştiinţată de cele petrecute la Londra în clipa cînd dumneavoastră intraţi în Paris. Iată aici pe domnii de Flamarens şi Châtillon, care-mi aduc cele mai noi ştiri din partea maiestăţii-sale regina Anna de Austria.

Artemis şi Athos se uitară unul la altul. Liniştea, ba chiar bu­curia care strălucea în ochii reginei îi umplea de uimire.

— Binevoiţi şi continuaţi, zise ea, adresîndu-se domnilor de Fla­marens şi de Châtillon. Spuneţi, aşadar, că maiestatea-sa Carol I, au­gustul meu stăpîn, a fost condamnat la moarte, împotriva voinţei exprimată de majoritatea supuşilor săi?

— Da, doamnă, îngînă Châtillon.

Athos şi Aramis se priviră din ce în ce mai miraţi.

— Şi că, dus la eşafod, urmă regina, la eşafod, o, Doamne! o, regele meu!... Şi că, dus la eşafod, a fost salvat de poporul revoltat?

— Da, doamnă, răspunse Châtillon, atît de stins, încît cei doi gentilomi, deşi foarte atenţi, abia putură să-l audă.

Regina îşi împreună mîinile cu o recunoştinţă plină de mări­nimie, în timp ce pricipesa o îmbrăţişa cu ochii scăldaţi în lacrimi de bucurie.

— Acum, nu ne mai rămîne decît să înfăţişăm maiestăţii-voastre umilul nostru respect, zise Châtillon, căruia îi venea greu să joace acest rol şi roşea în chip vădit sub privirea neclintită şi pă­trunzătoare a lui Athos.

— Încă o clipă, domnilor, spuse regina, oprindu-i cu un semn. O clipă, vă rog, căci iată pe domnii de La Fère şi d'Herblay, care, după cum aţi auzit, sosesc de la Londra şi care vă vor da, poate, ca martori oculari, amănunte pe care nu le cunoaşteţi. Veţi spune aceste amănunte reginei, buna mea soră. Vorbiţi, domnilor, vorbiţi, vă ascult. Nu-mi ascundeţi nimic; nu mă cruţaţi cu nimic. Din mo­ment ce maiestatea-sa trăieşte încă şi onoarea coroanei e salvată, restul nu mai are nici o însemnătate pentru mine.

Athos păli şi duse mîna la inimă.

— Ei bine, spuse regina, care observase această mişcare, pre­cum şi paloarea de pe chipul gentilomilor. Vorbiţi, domnule, vă rog.

— Îmi cer iertare, doamnă, zise Athos, dar nu vreau să adaug nimic la povestirea acestor domni, mai înainte să recunoască sin­guri că poate s-au înşelat.

— Să se fi înşelat? exclamă regina, înăbuşindu-se. Să se fi în­şelat?... Dar ce se petrece? Oh, Dumnezeule!

— Domnule, rosti domnul de Flamarens către Athos. Dacă ne-am înşelat, greşeala vine din partea reginei. Şi nădăjduiesc că nu aveţi cutezanţa a îndrepta ceva, fiindcă atunci ar însemna să tăgăduiţi spusele maiestăţii-sale.

— Din partea reginei, domnule? întrebă Athos cu vocea sa li­niştită şi puternică.

— Da, murmură Flamarens, coborînd ochii în pămînt.

Athos suspină cu tristeţe.

— Nu cumva această greşeală porneşte de la cel care vă însoţea şi pe care l-am văzut alături de dumneavoastră la corpul de gardă, la cariera Roule? zise Aramis cu o politeţe jignitoare. Dacă eu şi contele de La Fère nu ne înşelăm, eraţi trei cînd aţi intrat în Paris.

Châtillon şi Flamarens tresăriră.

— Fi mai lămurit, conte! exclamă regina, a cărei spaimă creş­tea din clipă în clipă. Citesc pe fruntea dumitale deznădejdea, bu­zele dumitale şovăie să-mi dea o veste cumplită, mîinile îţi tre­mură... O! Doamne, Doamne! Ce s-a întîmplat?

— Dumnezeuţe! îngînă tînăra prinţesă, căzînd în genunchi ală­turi de maică-sa. Îndură-te de noi!

— Domnule, zise Châtillon. Dacă sînteţi purtătorul unei veşti îngrozitoare şi aveţi de gînd să comunicaţi această veste reginei, înseamnă că sînteţi un om crud.

Aramis se apropie de Châtillon, aproape să-l atingă cu pieptul.

— Domnule, vorbi el printre dinţi, fulgerîndu-l cu privirea. Cred că nu aveţi pretenţia să ne învăţaţi, pe contele de La Fère şi pe mine, ce trebuie să spunem!

În timpul acestui scurt schimb de cuvinte, Athos, cu mîna pe inimă şi cu capul în piept, se apropiase de regină.

— Doamnă, spuse el, adînc mişcat. Cerul a dăruit prinţilor, care prin natura lor sînt mai presus de ceilalţi oameni, o inimă capabilă să suporte cele mai mari nefericiri altfel decît cei de rînd; căci inima lor e temeiul superiorităţii lor. Socot deci că faţă de o mare regină ca maiestatea-voastră nu se cade a te purta aşa cum te-ai purta faţă de o femeie de starea noastră. Regină sortită tu­turor suferinţelor pe acest pămînt, iată rezultatul misiunii ce ne-aţi încredinţat.

Şi, îngenunchind în faţa reginei, care tremura îngheţată de spaimă, Athos scoase din sîn o cutie în care se aflau decoraţia bă­tută în diamante, pe care regina i-o dăduse la plecare lordului de

Winter, şi inelul de nuntă încredinţat înaintea morţii de Carol lui Aramis; din clipa cînd le primise, Athos nu se mai despărţise de ele.

Deschise cutia şi le întinse pe amîndouă reginei, cu o mută şi adîncă durere.

Regina luă inelul, îl duse, ca scuturată de friguri, la buze şi, fără un suspin, fără o lacrimă, desfăcu braţele în lături, păli şi căzu fără cunoştinţă în braţele doamnelor de onoare şi ale fiicei sale.

Athos sărută poala rochiei nefericitei văduve şi, ridicîndu-se cu o înfăţişare impunătoare, care îi impresionă adînc pe toţi cei de faţă, rosti :

— Eu, conte de La Fère, gentilom care nu a minţit niciodată, jur, mai întîi înaintea lui Dumnezeu şi apoi înaintea acestei sărmane regine, că am făcut pe pămîntul Angliei tot ce-a fost cu putinţă pentru a-l salva pe rege. Şi acum, cavalere, adăugă el, întorcîndu-se spre d'Herblay, să mergem, ne-am făcut datoria.

— Nu încă, zise Aramis. Mai avem o vorbă cu aceşti domni. Şi, adresîndu-se lui Châtillon, adăugă:

— Domnule, n-aţi vrea să ieşiţi puţin, măcar pentru o clipă, aş dori să vă spun ceva ce nu se cade spus în faţa reginei.

Châtillon se înclină fără un cuvînt, în semn de încuviinţare. Athos şi Aramis ieşiră cei dintîi, Châtillon şi Flamarens în urma lor. Tuspatru străbătură în tăcere anticamera. Ajunşi la o terasă care se deschidea în dreptul unei ferestre, Aramis se îndreptă spre acest loc unde nu se afla nimeni şi, oprindu-se, se întoarse către ducele de Châtillon, căruia i se adresa astfel:

— Domnul meu, mi se pare că v-aţi îngăduit adineauri a vă purta cu grosolănie faţă de noi. Asta nu se cuvine în nici un caz, cu atît mai puţin din partea unor oameni care au adus reginei solia unui mincinos.

— Domnule! izbucni Châtillon.

— Unde l-aţi lăsat pe domnul de Bruy? întrebă batjocoritor Aramis. Nu cumva s-a dus să-şi schimbe chipul, mult prea ase­mănător cu cel al domnului Mazarin?! Se ştie doar că la Palatul Regal se găsesc destule măşti italiene, de la cea a lui Arlechino şi pîna la cea a lui Pantalone.

— Mi se pare că ne provocaţi, domnilor! zise Flamarens.

— A! Numai vi se pare?

— Cavalere, cavalere! căută Athos să-l potolească.

— Lasă-mă să sfîrşesc, spuse Aramis, furios. Ştii bine că nu-mi plac treburile făcute pe jumătate.

— Isprăveşte-le, dară, domnule! rosti Châtillon, cu nimic mai prejos în mîndria lui decît Aramis.

Aramis se înclină.

— Domnii mei, glăsui el. Un altul în locul meu ori al contelui de La Fère ar porunci să fiţi arestaţi, căci avem cîţiva prieteni la Paris. Noi însă vă oferim un prilej de-a pleca nestingheriţi! Bine­voiţi să stăm puţin de vorbă, cu spada în mînă, pe terasa asta pustie.

— Bucuros, încuviinţă Châtillon.

— O clipă, domnilor, interveni Flamarens. Propunerea este is­pititoare, recunosc, dar în clipa de faţă nu o putem primi.

— De ce? întrebă Aramis, zeflemitor. Oare vecinătatea lui Mazarin vă face atît de prevăzători?

— Auzi, Flamarens? murmură Châtillon. A lăsa fără răspuns o asemenea provocare ar însemna o pată pe numele şi onoarea mea.

— Sînt de aceeaşi părere, încuviinţă Aramis.

— Şi totuşi nu vei răspunde. De altfel, sînt sigur că şi domnii îmi vor împărtăşi părerea peste cîteva clipe.

Aramis clătină din cap cu o nemaiînchipuită ironie.

Châtillon duse numaidecît mîna la spada.

— Duce, zise Flamarens, uiţi că mîine trebuie să comanzi o expediţie de foarte mare însemnătate şi, fiind desemnat de Prinţ, cu încuviinţarea reginei, pînă mîine seară nu mai dispui de per­soana dumitale?

— Fie. Atunci ne vedem poimîine dimineaţă, zise Aramis.

— Pînă poimîine dimineaţă e cam mult, răspunse Châtillon.

— Nu eu am hotărît acest termen şi nici nu cer această amînare, i-o întoarse Aramis. Asta cu atît mai mult cu cît cred că ne-am putea întîlni cu prilejul expediţiei de care aţi pomenit.

— Da, domnule, aveţi dreptate! exclama Châtillon. Cu dragă inimă, dacă vă daţi osteneala să veniţi pînă la porţile Charentonului.

— Cum de nu, domnule! Pentru cinstea de a vă întîlni aş merge şi pînă la capătul lumii, aşa că nu stau pe gînduri cînd e vorba de o leghe-două.

— Atunci, pe mîine, domnule!

— Pe mîine! Şi acum, duceţi-vă la cardinalul vostru, dar mai întîi făgăduiţi pe cuvînt de onoare că nu-i veţi pomeni un cuvînt despre întoarcerea noastră.

— Puneţi condiţii?

— De ce nu?

— Pentru că numai învingătorii pun condiţii şi dumneavoastră nu sînteţi încă învingători, domnilor.

— Atunci să ne încrucişăm spadele numaidecît. Nouă ne e tot­una, mîine n-avem nici o expediţie de comandat.

Châtillon şi Flamarens se uitară unul la altul: în cuvintele şi gesturile lui Aramis era atîta ironie, încît Châtillon, mai ales, abia îşi înfrînă mînia. Totuşi o vorbă a lui Flamarens îl făcu să se stă-pînească.

— Bine, fie! zise el. Oricine ar fi însoţitorul nostru, nu va şti nimic despre cele întîmplate. Dar îmi făgăduiţi, domnilor, că veţi veni mîine la Charenton?

— Puteţi fi liniştiţi, domnilor, îi încredinţă Aramis.

Cei patru gentilomi se salutară, dar de astă dată Châtillon şi Flamarens ieşiră cei dintîi din palat. Athos şi Aramis ieşiră în urma lor.

— Pe cine ţi-a căşunat aşa din senin, Aramis? întrebă Athos.

— Pe ăştia doi, la naiba!

— Ce ţi-au făcut?

— Ce mi-au făcut?!... Cum, n-ai văzut?

— Nu.

— Au rînjit cînd am jurat că ne-am făcut datoria în Anglia. Dacă au crezut sau nu, îi priveşte; dacă au crezut, înseamnă că au vrut să ne insulte cu rînjetul lor; dacă nu, insulta e cu atît mai gravă şi trebuie să le arătăm cît mai iute că sîntem buni la ceva. Încolo, nu mă supără prea mult c-au amînat povestea pe mîine. Astă-seară, cred, avem ceva mai bun de făcut decît să ne batem.

— Ce anume?

— Drace, să-l prindem pe Mazarin!

Athos îşi răsfrînse buza dispreţuitor.

— Expediţiile astea nu mă-ncîntă, ştii bine, Aramis.

— De ce?

— Prea seamănă cu a lua prin surprindere.

— Hotărît lucru, Athos, tu ai fi un general cu totul deosebit. Nu te-ai bate decît în plină zi, ţi-ai încunoştinţa duşmanul de clipa atacului şi-ai avea grijă să nu-l loveşti în timpul nopţii, de teamă să nu se spună că te-ai folosit de întuneric.

Athos zîmbi.

— De, omul nu poate să-şi schimbe firea. De altfel, în clipa de faţă, parcă poţi să ştii dacă arestarea lui Mazarin n-ar însemna mai mult un rău decît un bine, mai degrabă o încurcătură decît o victorie?

— Cu alte cuvinte, Athos, nu eşti de părerea mea.

— Dimpotrivă, socotesc că e o propunere cinstită, totuşi...

— Totuşi?

— Cred că n-ar fi trebuit să le smulgi acelor domni făgăduiala că nu-i vor spune nimic lui Mazarin. Fiindcă aşa aproape că te-ai legat să nu întreprinzi nimic.