După douăzeci de ani partea îNTÎIA

În acest timp, Roul se uita la tînărul general, vestit de pe acum prin bătăliile de la Rocroy, de la Fribourg şi de la Nortlingen.

Ludovic de Bourbon, prinţ de Condé, care, de la moartea ta­tălui său, Henric de Bourbon, era numit pe scurt şi după obiceiul timpulu Monsieur le Prince, era un tînar de numai douăzeci şi şase ori douăzeci şi şapte de ani, cu privirea de vultur, agl' occhi grifani, cum spune Dante, cu nasul coroiat, cu părul lung, buclat, de statură mijlocie, dar bine legat, dăruit cu toate însuşirile unui mare conducător de oşti, adică ochi ageri, rapiditate în hotărîri, curaj fără de pereche; ceea ce nu-l împiedica să fie în acelaşi timp un om plin de eleganţă şi de spirit, astfel că, în afară de vîlva pe care o stîrnise prin vederile sale noi în arta de a purta războiul, stîrnise aceeaşi vîlvă şi la Paris, printre tinerii seniori de la curte, a căror căpetenie firească era şi cărora, spre deosebire de eleganţii curţii de altădată, între care Bassompierre, Bellegarde şi ducele d'Angoulême, socotiţi drept model, li se spunea acum coconaşii.

Chiar de la primele cuvinte ale contelui de Guiche, ţinînd sea­ma şi de direcţia dincotro se auzea bubuitul tunurilor, în mintea Prinţului se făcu lumină. Duşmanul trecuse rîul Lys la Saint-Ve­nant şi se îndrepta spre Lens, urmărind fără îndoială să cucerească oraşul şi să taie legăturile dintre armata franceză şi Franţa. Tunu­rile, care se auzeau şi ale căror bubuituri acopereau din cînd în cînd tragerea celorlalte, erau tunuri de mare calibru, care răspun­deau artileriei spaniole şi lorene.

Dar ce efectiv avea oastea aceea? Era oare un corp menit să facă o simplă diversiune? Era întreaga armată a duşmanului?

Era ultima întrebare a Prinţului, dar lui de Guiche îi fu cu neputinţă să dea un răspuns.

Or, fiind şi ceea mai importantă, Prinţul ar fi dorit cu deosebire să primească un răspuns exact şi lămurit.

Învingîndu-şi sfiala firească ce-l stăpînea fără voia lui, Raoul se apropie şi înaintă în faţa Prinţului.

— Monseniorul îmi îngăduie să spun cîteva cuvinte în această privinţă, care poate l-ar scoate din încurcătură? întrebă el.

Prinţul se întoarse şi păru că-l măsoară din creştet pînă în tălpi dintr-o privire; apoi, dînd-şi seama că are în faţa un tînăr de abia cincisprezece ani, zîmbi.

— Fără îndoială, domnule, vorbeşte, încuviinţă el, îndulcindu-şi glasul tăios şi puternic, ca şi cum s-ar fi adresat de astă dată unei femei.

— Monseniorul, rosti Roul, împurpurîndu-se, ar putea să cea­ră lămuriri prizonierului spaniol.

— Aţi făcut un prizonier spaniol? exclamă Prinţul.

— Întocmai, monseniore.

— Da, e adevărat, întări de Guiche. Uitasem de el.

— Nimic mai firesc, doar dumneata l-ai prins, conte, zîmbi Raoul.

Bătrînul mareşal se întoarse către viconte, plin de recunoştinţă pentru această laudă adusă fiului său, în vreme ce Prinţul strigă:

— Tînărul are dreptate, aduceţi aici prizonierul.

În acest timp, Prinţul îl luă deoparte pe de Guiche, interesîndu-se cum au prins prizonierul şi întrebînd cine era tînărul său tovarăş.

— Domnule, spuse Prinţul, venind din nou spre Raoul. Ştiu că ai o scrisoare din partea surorii mele, doamna de Longueville, dar văd că ţi-a plăcut să te recomanzi singur, dîndu-mi un sfat bun.

— Monseniore, rosti Raoul, înroşindu-se. N-am vrut să tulbur cîtuşi de puţin pe alteţa-voastră dintr-o convorbire atît de impor­tantă ca aceea începută adineauri cu domnul conte. Iată scrisoarea.

— Bine, făcu Prinţul. Ai să mi-o dai mai tîrziu. Iată prizonie­rul; să ne gîndim întîi la lucrurile grabnice.

Într-adevăr, tocmai aduceau prizonierul. Era unul dintre acei condottieri, cum mai existau încă în vremea aceea, gata să-şi vîndă viaţa celor care voiau să o cumpere şi îmbătrîniţi în viclenie şi prădăciuni. Din clipa cînd fusese prins nu scosese o vorbă, astfel că nici cei care îl prinseseră nu ştiau de ce neam era.

Prinţul îl privi cu un aer de vădită neîncredere.

— De ce neam eşti? întrebă el.

Prizonierul îndrugă ceva într-un grai străin.

— Aha, pare-se că e spaniol. Dumneata vorbeşti spaniola, Grammont?

— Foarte puţin, pe cinstea mea, monseniore.

— În schimb, eu nici atît, rîse Prinţul. Domnilor, adăugă el, întorcîndu-se spre cei aflaţi în jur. E cineva printre dumneavoastră care vorbeşte spaniola şi vrea să-mi slujească de tălmaci?

— Eu, monseniore, se oferi Raoul.

— Dumneata vorbeşti spaniola?

— Destul, cred, pentru a îndeplini în această împrejurare poruncile alteţei-voastre.

În tot acest timp, prizonierul rămăsese nepăsător, ca şi cum habar nu avea de nimic.

— Monseniorul te-a întrebat de ce neam eşti? începu tînărul în cel mai curat grai castilian.

— Ich bin ein Deutscher, răspunse prizonierul.

— Ce tot îndrugă acolo şi ce păsărească mai e şi asta? interveni Prinţul.

— Spune că e german, monseniore, continuă Raoul. Totuşi mă îndoiesc, căci vorbeşte stricat.

— Aşadar, vorbeşti şi germana? întrebă Prinţul.

— Da, monseniore, răspunse Roul.

— Îndeajuns ca să-l poţi întreba în nemţeşte?

— Da, monseniore.

— Atunci, întreabă-l.

Roul începu să cerceteze prizonierul, însă faptele îi dădură dreptate. Prinsul nu înţelegea, sau se făcea că nu înţelege ce spune, iar Roul, la rîndu-i, înţelegea anevoie răspunsurile acestuia, pre­sărate cu vorbe în flamanda şi alsaciană. Totuşi, în ciuda sforţărilor prizonierului care voia să o scalde şi să scape de un interogatoriu ca lumea, Roul îşi dădu seama de adevăratul lui accent.

— Non siete spagniolo, spuse el, non siete tedesco, siete italia­no.

Prizonierul tresări şi îşi muşcă buzele.

— Acum înţeleg de minune şi eu, interveni Prinţul. De vreme ce-i italian, doresc să continui eu însumi interogatoriul. Mulţu­mesc viconte, continuă el rîzînd. Din această clipă te numesc tăl­maciul meu.

Numai că prizonierul nu voia să spună nici în italieneşte mai mult decît în celelalte graiuri; tot ce voia era să scape de întrebări. Habar nu avea de nimic: nu ştia nici efectivul trupelor duşmane, nici numele comandanţilor, nici planurile de ofensivă.

— Bine, rosti Prinţul, dumirindu-se asupra unei atare neştiinţe. Omul acesta a fost prins jefuind şi omorînd. Ar fi putut să-şi răscumpere viaţa vorbind, dar cum nu vrea să vorbească, luaţi-l de aici şi executaţi-l.

Prizonierul păli, cei doi ostaşi care îl escortau îl apucară de cîte un braţ şi-l împinseră spre uşa, în timp ce Prinţul, întorcînd-se către, mareşalul de Grammont, părea că a şi uitat de ordinul dat.

În pragul uşii, prizonierul se opri deodată, dar ostaşii, care nu ştiau decît de ordinul primit, îl îmbrînciră înainte.

— O clipă! strigă el în franţuzeşte. Sînt gata să vorbesc, mon­seniore.

— Aşa! făcu Prinţul, rîzînd. Eram sigur că vom ajunge aici. Am un secret minunat pentru dezlegat limbile. Tinerilor, luaţi aminte pentru vremea cînd veţi ajunge şi voi să comandaţi.

— Cu o condiţie, continuă prizonierul. Alteţa-voastră să jure că-mi va lăsa viaţa.

— Pe cuvîntul meu de gentilom, îl asigură Prinţul.

— Atunci, întrebaţi-mă, monseniore.

— Pe unde a trecut armata rîul Lys?

— Între Saint-Venant şi Aire.

— Cine o comandă?

— Contele de Fuonsaldagna, generalul Beck şi însuşi arhidu­cele.

— Cîţi oameni are?

— Optsprezece mii de oameni şi treizeci şi şase de tunuri.

— Şi încotro se îndreaptă?

— Spre Lens.

— Vedeţi, domnilor, spuse Prinţul, întorcîndu-se cu un aer tri­umfător către mareşalul de Grammont şi ceilalţi ofiţeri.

— Da, monseniore, recunoscu mareşalul. Aţi prevăzut tot ceea ce un geniu putea să prevadă.

— Chemaţi înapoi pe Le Plessis, Bellièvre, Villequier şi d'Erlac, porunci Prinţul. Adunaţi toate trupele aflate dincolo de Lys. Să fie gata de marş în noaptea asta: după toate probabilităţile, mîine vom ataca duşmanul.

— Monseniore, glăsui mareşalul de Grammont. Gîndiţi-vă to­tuşi că, strîngînd laolaltă toate oastea, abia avem treisprezece mii de oameni.

— Domnule mareşal, spuse Prinţul cu acea privire minunată pe care nu o avea decît el. Cu oşti mici se cîştigă bătălii mari.

Apoi, întorcîndu-se spre prizonier, adăugă:

— Luaţi-l de aici pe acest om şi păziţi-l cu grijă. Viaţa lui atîrnă de informaţiile pe care mi le-a dat: dacă sînt adevărate, va fi liber ; dacă sînt false, să fie împuşcat.

Prizonierul fu dus de acolo.

— Conte de Guiche, continuă Prinţul, a trecut mult timp de cînd nu ţi-ai văzut tatăl, rămîi lîngă el. Domnule, se adresă el lui Raoul, dacă nu eşti prea obosit, urmează-mă.

— Pînă la capătul lumii, monseniore! exclamă Roul, plin de o însufleţire, pe care nu o mai simţise niciodată, faţă de acel tînăr general, care îi părea întru totul vrednic de faima sa.

Prinţul surîse: îi dispreţuia pe linguşitori, dar îi preţuia mult pe entuziaşti.

— Haidem! spuse el. Dumneata eşti bun sfătuitor, m-am con­vins. Mîine te vom vedea în luptă.

— Eu, monseniore, ce am de făcut? întrebă mareşalul.

— Rămîi aici să primeşti trupele. Voi veni eu însumi să le iau cînd vor trebui să pornească, sau vă voi vesti printr-un curier. Do­uăzeci de călăreţi de frunte mi-ajung pentru garda mea personală.

— Sînt prea puţini, fu de părere mareşalul.

— Ba sînt destui, spuse Prinţul. Ai un cal bun, domnule de Bragelonne?

— Calul meu a fost omorît azi-dimineaţă, monseniore, şi deo­camdată îl am pe-al valetului meu.

— Cere şi alege chiar dumneata un cal din grajdurile mele. Ia-l pe cel care ţi se pare mai bun, nu te sfii. Se poate să ai nevoie de el chiar astă-seară; mîine, nu mai vorbesc.

Raoul nu aşteptă să i se spună de două ori; ştia bine că faţă de un comandant, mai ales cînd acesta era prinţ, suprema politeţe e să te supui fără întîrziere şi fără să stai prea mult pe gînduri. Se duse îndată la grajduri, alese un cal andaluz, sarg, îi puse el însuşi şaua şi frîul – căci Athos îl sfătuise ca la primejdie să nu lase pe seama altora aceste griji importante – şi se întoarse lîngă Prinţ, în clipa cînd acesta tocmai încăleca.

— Acum, domnule, vrei să-mi dai scrisoarea?

Raoul îi întinse scrisoarea.

— Rămîi în preajma mea, domnule.

Prinţul dădu pinteni calului, prinse frîul de oblînc, aşa cum făcea de obicei atunci cînd voia să aibă mîinile libere, desfăcu scri­soarea doamnei de Longueville şi se depărtă în galop pe drumul care ducea spre Lens, însoţit de Raoul şi urmat de mica sa escortă. În acest timp, curierii care trebuiau să recheme trupele plecau în goană în diferite direcţii.

Prinţul citea fără să fie stingherit de fuga calului.

— Domnule, vorbi el după cîteva clipe. Mi se spun cele mai bune lucruri despre dumneata. Aş vrea să ştii un singur lucru, anu­me că în puţinul timp de cînd te cunosc, mi-ai dat temei să gîndesc lucruri şi mai bune despre dumneata.

Raoul se înclină.

Pe măsură ce grupul călăreţilor se apropia de Lens, tunurile se auzeau din ce în ce mai aproape. Ochii Prinţului căutau aţintiţi în direcţia lor, întocmai ca ochii unei păsări de pradă. Ai fi zis că aveau puterea să străpungă perdeaua de pomi ce se întindea un­deva, înainte, mărginind cîmpul vederii.

În răstimpuri, nările i se dilatau, grăbite parcă să soarbă mirosul de pulbere. Prinţul sufla aprig ca şi calul său.

În cele din urmă, tunurile se auziră atît de aproape, încît era vădit că se găseau la cel mult o leghe de cîmpul de bătălie. Şi într-adevăr, după o cotitură a drumului, zăriră sătucul Aunay.

Ţăranii erau în mare frămîntare. Zvonurile despre cruzimile spaniolilor se răspîndiseră peste tot şi umpleau lumea de spaimă; femeile fugiseră de mult pe drumul spre Vitry; în sat mai rămăse­seră doar vreo cîţiva oameni.

Văzîndu-l pe Prinţ, se grăbiră să-i iasă înainte. Cineva îl recunoscu.

— Oh, monseniore! vorbi acesta. Aţi venit să-i alungaţi pe spa­nioli şi pe tîlhari din Lorena?

— Da, adeveri Prinţul. Numai să-mi slujeşti de călăuză.

— Bucuros, monseniore. Unde vrea alteţa-voastră să o duc?

— Într-un loc mai ridicat, să pot vedea oraşul Lens şi împre­jurimile.

— Ştiu un loc nimerit.

— Pot să mă încred în tine, eşti un bun francez?

— Sînt veteran de la Rocroy, monseniore!

— Ţine, spuse Prinţul, întinzîndu-i o pungă cu bani. Asta pen­tru Rocroy. Ia zi, ai vreun cal, sau mergi pe jos?

— Merg pe jos, monseniore, doar am luptat în infanterie. Afară de asta, vom urma nişte drumuri unde alteţa-voastră va trebui să descalece.

— Haidem, rosti Prinţul. Să nu pierdem vremea.

Ţăranul o luă la fugă înaintea calului şi, la vreo sută de paşi de sat, apucă pe un drumeag pierdut în căuşul unei frumoase vîlcele. Vreo jumătate de leghe merseră pe sub o boltă de pomi; tunu­rile bubuiau atît de aproape, încît de fiece dată te aşteptai să auzi şuieratul ghiulelei. În cele din urmă găsiră o potecă lăturalnică, suitoare pe costişa dealului. Ţăranul înaintă pe potecă, spunînd Prinţului să-l urmeze. Prinţul descăleca şi porunci unuia dintre aghiotanţi şi lui Raoul să-l însoţească, iar celorlalţi să-i aştepte or­dinele şi să fie cu ochii în patru. Apoi se avîntă pe potecă.

După zece minute, ajunseră la ruinele unui vechi castel, care încununau creasta unei coline, de unde împrejurimile se vedeau ca în palmă. La mai puţin de un sfert de leghe văzură Lens-ul atacat din toate părţile şi, în faţa oraşului, întreaga armată inamică.

Prinţul îmbrăţişă dintr-o privire întinderea ce i se desfăşura înaintea ochilor, de la Lens pînă la Vimy. Într-o clipită, întregul plan al bătăliei care a doua zi urma să salveze Franţa pentru a doua oară de cotropitori i se înfiripă în minte. Luă un creion, rupse o foaie dintr-un carnet şi scrise:

„Scumpe mareşale,

Într-un ceas, Lens-ul va fi în mîinile duşmanului. Vino şi dum­neata aici; adu toată armata. Eu voi fi la Vendin pentru a stabili poziţiile. Mîine vom cuceri Lens-ul şi-l vom zdrobi pe duşman. "

Apoi întorcîndu-se spre Roul, spuse:

— Porneşte în goana calului şi înmînează această scrisoare domnului de Grammont.

Raoul se înclină, luă scrisoarea, coborî pe potecă într-un suflet, se aruncă pe cal şi de depărtă ca vîntul.

După un sfert de ceas, era lîngă mareşal.

O parte din trupe se şi adunaseră, restul era aşteptat să so­sească dintr-o clipă în alta.

Mareşalul de Grammont luă comanda infanteriei şi cavaleriei de care dispunea şi se îndreptă spre Vendin, lăsînd pe ducele de Châtillon să aştepte şi să pornească cu restul oştirii.

Întreaga artilerie, gata de plecare, se puse şi ea în mişcare în aceeaşi clipă.

Se făcuse şapte seara cînd mareşalul ajunse la întîlnire. Prinţul aştepta acolo. Aşa cum prevăzuse, Lens-ul căzuse în mîinile duş­manului aproape numaidecît după plecarea lui Raoul. De altfel, amuţirea tunurilor vestise evenimentul.

Aşteptară venirea nopţii. Pe măsură ce se întuneca, trupele ce­rule de Prinţ soseau rînd pe rînd. Se poruncise ca toboşarii şi gorniştii să tacă.

Pe la orele nouă era noapte în lege. Doar o ultimă geană a asfinţitului mai zăbovea în cîmpie.

Oştirea, cu Prinţul în frunte, se puse în mişcare în tăcere.

După ce trecură de Aunay, zăriră Lens-ul; două sau trei case erau în flăcări şi un vuiet surd, mărturie despre agonia oraşului luat cu asalt, ajungea pînă la soldaţi.

Prinţul arată fiecăruia poziţiile: mareşalul de Grammont tre­buia să ţină aripa stîngă, sprijinindu-se pe Méricourt; ducele de Châtillon era în centru; în sfîrşit, Prinţul care ţinea aripa dreaptă, se afla în faţa satului Aunay.

Ordinea de bătaie de a doua zi rămînea cea stabilită pentru poziţiile din ajun. În zori, fiecare avea să se găsească în punctul de unde urma să atace.

Mişcările de trupe se executară în cea mai adîncă linişte şi cu cea mai mare precizie. La orele zece fiecare se afla pe poziţie, la zece şi jumătate Prinţul inspectă posturile şi dădu ordinele pentru a doua zi.

Mai presus de orice, trei lucruri li se cereau comandanţilor, şi ei trebuiau să vegheze ca ostaşii să le respecte întocmai. În primul rînd, trebuia ca diferitele corpuri să mărşăluiască în ordine, astfel încît cavaleria şi infanteria sa se afle pe aceeaşi linie şi fiecare să păstreze între ele intervalele cuvenite.

În al doilea rînd, nu trebuiau să atace în goană, ci la pas.

În al treilea rînd, trebuiau să lase inamicul să deschidă focul.

Prinţul trimise pe contele de Guiche alături de tatăl său, oprindu-l lîngă sine pe Bragelonne.

Cei doi tineri cerură însă încuviinţarea să rămînă noaptea îm­preună şi li se făcu pe plac.

Li se ridică un cort lîngă acela al mareşalului.

Deşi ziua fusese obositoare, nici unul, nici celălalt nu aveau somn.

De altfel, ajunul unei bătălii e un lucru grav şi deosebit chiar şi pentru cei încercaţi în războaie; deci, cu atît mai mult pentru doi tineri care aveau să primească botezul focului şi să vadă cumplitu-i spectacol.

Ajunul unei bătălii te poartă cu gîndul la o mie de lucruri ui­tate, care îţi vin deodată în minte. Ajunul unei bătălii face din cei nepăsători buni prieteni, iar din prieteni fraţi.

Se înţelege că, dacă ai în minte simţăminte mai calde, aceste simţăminte, ating în chip firesc cel mai înalt grad de înflăcărare.

Trebuie să credem că fiecare din cei doi tineri tăinuiau ceva în sufletul lor, căci, după un răstimp, fiecare se aşeză la cîte un capăt al cortului şi se apucă să scrie pe genunchi.

Scrisorile fură lungi, cele patru pagini se acoperiră una după alta cu slove – tot rînduri mărunte şi dese. Din timp în timp amîndoi se priveau surîzînd. Se înţelegeau fără să scoată o vorbă. Aceşti doi tineri chipeşi şi plăcuţi erau făcuţi să se înţeleagă fără să vorbească.

După ce isprăviră cu scrisorile, fiecare o închise pe a lui în cîte două plicuri, astfel că nimeni nu putea să afle numele persoanei căreia îi era adresată, decît rupînd primul plic; pe urmă se apropiară unul de celălalt şi schimbară scrisorile zîmbind.

— Dacă mi se întîmplă cumva o nenorocire, spuse Bragelonne.

— Dacă voi cădea ucis, zise de Guiche.

— Fii liniştit! se îmbărbătară amîndoi pe rînd.

Apoi se îmbrăţişară ca doi fraţi, se înfăşurară fiecare în mantia lui şi se cufundară într-un somn tineresc şi plin de gingăşie, aşa cum dorm păsările, florile şi copiii.

XXXVII

UN OSPĂŢ CA ODINIOARĂ
Cea de a doua întîlnire dintre vechii muşchetari nu fusese pom­poasă şi ameninţătoare ca prima. Athos, cu înţelepciunea-i dintotdeauna, socotise că un ospăţ ar fi mijlocul cel mai grabnic şi mai nimerit pentru a se aduna laolaltă; şi cum prietenii săi, temîndu-se de distincţia şi sobrietatea lui, nici nu îndrăzneau să po­menească despre acele straşnice ospeţe de de la „Nelegiuitul", pro­puse el cel dintîi să se strîngă în jurul unei mese îmbelşugate şi fiecare să se lase în voia firii şi a obiceiurilor sale, căci asta în­treţinuse pe vremuri buna înţelegere dintre ei, de le mersese faima că sînt nedespărţiţi.

Propunerea fu primită cu bucurie de toţi şi, mai ales de d'Artagnan, care era dornic să regăsească dulceaţa şi voioşia întîlnirilor din tinereţe; spiritu-i vesel şi fin avusese parte multă vreme doar de satisfacţii neîndestulătoare – o zeamă chioară, după cum spunea el însuşi. Porthos, pe cale să ajungă baron, era încîntat că are pri­lejul să studieze la Athos şi la Aramis vorbirea şi purtarea oame­nilor de lume. Aramis voia să afle de la d'Artagnan şi Porthos no­utăţi de la Palatul regal şi totodată să-şi păstreze pentru orice îm­prejurare nişte prieteni atît de devotaţi, care odinioară îl sprjineau la nevoie cu spada lor de neînvins.

Cît despre Athos, el era singurul care nu aştepta nimic de la ceilalţi, fiind îmboldit doar de simţămîntul măreţ al adevăratei pri­etenii.

Se înţeleseseră deci să-şi dea fiecare adresa exactă, iar atunci cînd unul dintre ei ar avea nevoie de ceilalţi, să se întîlnească la un faimos birtaş de pe strada Monnaie, cu firma „La Schitul". Pri­ma întîlnire fu stabilită pentru miercurea următoare, la ceasurile opt seara.

Într-adevăr, în ziua hotărîtă cei patru prieteni sosiră fără întîrzire, fiecare dintr-altă parte. Porthos fusese să încerce un cal nou, d'Artagnan tocmai schimbase garda la Luvru, Aramis făcuse o vizită uneia dintre credincioasele sale din cartier, iar Athos, care locuia în strada Guénégaud, se afla la doi paşi de locul întîlnirii. Şi rămaseră miraţi să se vadă tuspatru în uşa „Schitului", Athos venind dinspre Pont-Neuf, Porthos – din strada Roule, d'Artagnan – din strada Fossés-Saint-Germanin-l'Auxerrois, Aramis – din strada Béthisy.

Primele cuvinte schimbate între cei patru prieteni, tocmai din dorinţa fiecăruia de a-şi arăta iubirea faţă de ceilalţi, sunară puţin cam silit, şi ospăţul însuşi începu într-o atmosfera de răceală. Se vedea bine că d'Artagnan făcea eforturi să rîdă, Athos să bea, Aramis să spună ceva, iar Porthos să tacă. Dîndu-şi seama de în­curcătura tuturor şi vrînd să o risipească, Athos porunci să se aducă patru sticle cu vin de Champagne.

La această poruncă rostită de Athos cu liniştea-i obişnuită, chipul gasconului se însenină şi fruntea lui Porthos se lumină.

Aramis rămase mirat. Ştia că Athos, pe lîngă că nu mai pune băutură în gură, are chiar un fel de silă faţă de vin.

Mirarea lui spori şi mai mult cînd îl văzu pe Athos umplîndu-şi ochi paharul şi golindu-l cu setea de odinioară. D'Artagnan îşi um­plu şi el paharul, dîndu-l pe gît numaidecât; Porthos şi Aramis ciocniră. Cît ai clipi, în cele patru sticle nu mai rămăsese un strop de vin. Ai fi zis că tuspatru tovarăşii de masă se grăbeau să-şi uite gîndurile ascunse.

Minunatul leac risipi pe dată pînă şi cel mai mic nor ce-ar fi putut să le stăruie în suflet. Cei patru prieteni începură să vor­bească mai tare, luîndu-şi unul altuia vorba din gură şi purtîndu-se aşa cum le era felul. Curînd – lucru nemaipomenit – Aramis îşi deschise doi eghileţi de la tunică, ceea ce îl îndemnă pe Porthos să şi-i desfacă pe toţi.

Bătăliile, călătoriile îndelungate, loviturile primite şi date îi ajutară să lege vorba. Apoi vorbiră despre luptele surde purtate îm­potriva aceluia căruia i se spunea acum marele cardinal.

— Pe cinstea mea, zise Aramis, rîzînd, destule laude pentru morţi, să-i luăm niţel la scărmănat pe cei vii. Aşi avea poftă să spun o vorbuliţă despre Mazarin. E îngăduit?

— Oricînd! încuvinţă d'Artagnan, pufnind în rîs. Oricînd! Spu­ne ce ai de spus şi eu te aplaud dacă are haz.

— Un mare prinţ, începu Aramis, a cărui prietenie Mazarin o căuta cu tot dinadinsul, fu rugat de acesta să-i trimită lista con­diţiilor în care i-ar face cinstea să lege prietenie cu el. Prinţul, scîrbit întrucîtva să aibă de-a face cu un asemenea bădăran, alcătui cam în silă o listă şi i-o trimise. Lista cuprindea trei condiţii care nu-i plăceau defel lui Mazarin. Atunci oferi prinţului zece mii de scuzi ca să renunţe la ele.

— Oho! exclamară cei trei prieteni într-un glas. Nu era mult şi n-avea de ce să se teamă că va fi luat în serios. Şi prinţul ce-a făcut?

— Prinţul i-a trimis numaidecît cincizeci de mii de livre, rugîndu-l să nu-i mai scrie niciodată, oferindu-i încă douăzeci de mii pe deasupra, dacă se obligă să nu-i mai vorbească niciodată.

— Şi Mazarin?

— S-a supărat? întrebă Athos.

— A poruncit să fie ciomăgit trimisul prinţului? întrebă Por­thos.

— A luat banii? întrebă d'Artagnan.

— Ai ghicit, d'Artagnan, zise Aramis.

Izbucniră cu toţii într-un rîs atît de zgomotos, încît birtaşul se înfăţişă şi întrebă dacă domnii nu mai doresc ceva. Crezuse că s-a stîrnit vreo încăierare. Într-un tîrziu, veselia se potoli.

— Domnul de Beaufort poate să fie înţepat? întrebă d'Artagnan. Am o poftă grozavă să-l înţep.

— Haide, dă-i drumul! îl îndemnă Aramis, care cunoştea bine spiritul gascon atît de fin şi de cutezător al prietenului său şi-l ştia ca nu-i omul să dea înapoi în nici o împrejurare.