După douăzeci de ani partea îNTÎIA

Cei patru prieteni se priviră între ei.

— E dreptul lui, spuseră Porthos şi Aramis, nădăjduind fiecare ca alegerea să cadă asupra lui.

Athos şi d'Artagnan tăcură, dar însăşi tăcerea lor era o încu­viinţare.

— Ei bine, spuse Mordaunt în mijlocul acestei tăceri adînci şi solemne, care domnea în casa aceea misterioasă. Aleg ca prim ad­versar pe acela dintre dumneavoastră care, socotindu-se nedemn de numele contelui de La Fère, şi-a luat numele de Athos!

Athos se ridică de pe scaun ca împins de un resort. Dar, spre marea uimire a prietenilor săi, după ce rămase nemişcat şi mut o clipă, scutură din cap:

— Domnule Mordaunt, orice duel e cu neputinţă între noi doi, faceţi altuia această cinste.

Şi se aşeză din nou.

— Ah! exclamă Mordaunt. Iată unul pe care l-a cuprins frica.

— Mii de tunete! izbucni d'Artagnan, sărind spre Mordaunt. Cine spune că pe Athos l-a cuprins frica?

— Lasă-l în pace, d'Artagnan! rosti Athos, cu un zîmbet plin de tristeţe şi de dispreţ.

— Asta ţi-e hotănrea? întrebă gasconul.

— Da, şi e de neclintit.

— Bine, fie, să nu mai vorbim despre ea.

Apoi se întoarse către Mordaunt:

— Ai auzit, domnule, contele de La Fère nu vrea să-ţi facă cinstea să se bată cu dumneata. Alege pe unul dintre noi să-l înlo­cuiască.

— De vreme ce nu mă bat cu dînsul, spuse Mordaunt, nu-mi pasă cu cine mă bat. Puneţi-vă numele într-o pălărie şi voi trage un bilet la întîmplare.

— E o idee, încuviinţă d'Artagnan.

— Într-adevăr, asta ne împacă pe toţi, întări Aramis.

— Eu, unul, nu m-aş fi gîndit la aşa ceva, mărturisi Porthos. Şi totuşi era foarte simplu.

— Hai, Aramis, zise d'Artagnan. Scrie numele nostru cu slova ta frumoasă cu care ai prevenit-o pe Marie Michon într-o scrisoare că mama domnului acestuia voia să-l ucidă pe lordul Buckingham.

Mordaunt primi această nouă lovitură fără să clipească. Stătea în picioare, cu braţele încrucişate, calm pe cît se poate să fie un om într-o asemenea împrejurare. Chiar dacă n-o răcea din curaj, o făcea din orgoliu, şi unul seamănă mult cu celălalt.

Aramis se apropie de biroul lui Cromwell, rupse trei bucăţi de hîrtie de aceeaşi mărime, scrise pe primul numele său, pe celelalte două numele pretenilor săi şi le întinse lui Mordaunt, care, fără să-şi arunce ochii pe ele, dădu din cap, în semn că are deplină încredere. Atunci Aramis le făcu sul şi le puse într-o pălărie, pe care i-o întinse.

Mordaunt vîrî mîna în pălărie, trase un bileţel şi-l lăsă cu dis­preţ pe masă!

— Oh, pui de şarpe! şopti d'Artagnan. Aş renunţa şi la gradul de căpitan, numai ca biletul să poarte numele meu.

Aramis desfăcu hîrtia. Dar, oricît de calm şi de nepăsător se silea să se arate, vedeai bine că-i tremură vocea de ura şi de do­rinţă.

—D'Artagnan! citi el cu glas tare.

Gasconul scoase un strigăt de bucurie:

— Ah! Există deci o dreptate în ceruri!

Şi, întorcîndu-se către Mordaunt, adăugă:

— Nădăjduiesc, domnule, că nu ai nimic de spus.

— Nimic, domnule, mărturisi Mordaunt, scoţind şi el spada şi sprijinind-o de vîrful cizmei.

Din clipa în care d'Artagnan se convinse că i s-a împlinit dorinţa şi că omul nu-i va scăpa, îşi dobîndi pe deplin stăpînirea de sine şi chiar încetineala cu care se pregătea de obicei pentru acea gravă întreprindere numită duel. Îşi sumese iute manşetele, îşi fre­că talpa cizmei drepte de podea, ceea ce nu-l împiedică să bage din nou de seamă ca Mordaunt căta în jur cu o privire ciudată, pe care o mai surprinsese o dată, în treacăt.

— Eşti gata, domnule? întrebă el în cele din urmă.

— Eu sînt acela care te aştept, domnule, răspunse Mordaunt, ridicînd capul şi privindu-l într-un fel cu neputinţă de zugrăvit în cuvinte.

— Atunci, ia seama, domnule, îl preveni gasconul. Mînuiesc spada cu destulă pricepere.

— Şi eu la fel, spuse Mordaunt.

— Cu atît mai bine. Voi avea sufletul împăcat. În gardă!

— O clipă, spuse tînărul. Daţi-mi cuvîntul, domnilor, că nu mă veţi ataca decît pe rînd.

— Asta ai spus-o ca să ai plăcerea să ne insulţi, pui de şarpe ce eşti! izbucni Porthos.

— Nu, ci ca să fiu cu sufletul împăcat, vorba dînsului.

— Ba alta-i cauza negreşit, murmură d'Artagnan, clătinînd din cap şi privind în jur cu oarecare îngrijorare.

— Pe cuvînt de gentilom! rostiră într-un glas Aramis şi Porthos.

— Dacă-i aşa, domnilor, atunci aşezaţi-vă într-un colţ, aşa ca domnul conte La Fère, care, dacă nu vrea să se bată, cunoaşte mă­car regulile luptei. Faceţi-ne loc, avem mare nevoie de asta.

— Fie, se învoi Aramis.

— Ce de chichiţe! mormăi Porthos.

— Daţi-vă la o parte, domnilor! le ceru d'Artagnan. Să nu-i lăsăm nici cel mai mic motiv să se poarte urît, deşi, cu tot respectul pe care i-l datorez, mi se pare că tocmai asta doreşte.

Chipul lui Mordaunt rămase la fel de nepăsător la această nouă batjocură.

Porthos şi Aramis se aşezară într-un colţ al odăii, în faţa celui unde se afla Athos, aşa încît cei doi luptători se găsiră în mijlocul camerei, în plină lumină, cele două lămpi care luminau scena fiind aşezate pe masa lui Cromwell. Fireşte că lumina pălea pe măsură ce te depărtai de masă.

— Haide, glăsui d'Artagnan. În sfîrşit, eşti gata, domnule?

— Da, răspunse Mordaunt.

În aceeaşi clipă făcură amîndoi un pas înainte – o singură miş­care mulţumită căreia spadele se încrucişară.

D'Artagnan era un spadasin mult prea iscusit ca să-şi piardă vremea încercîndu-şi adversarul, cum se spune în termeni acade­mici. Atacă cu o măiastră şi iute mlădiere a corpului, dar Mordaunt pară atacul.

— Ah! făcu el, cu un zîmbet plin de mulţumire.

Şi, fără să piardă o clipă, crezînd că a dibuit un loc descoperit, dădu o lovitură directă cu iuţeala şi scînteierea unui fulger. Mordaunt pară cu o mişcare atît de scurtă, de parcă ar fi fost tras prin inel.

— Încep să cred că o să ne distrăm, spuse d'Artagnan.

— Da, şopti Aramis, dar vezi, joacă strîns!

— Drace! Prietene, fii cu băgare de seamă! zise Porthos. Mordaunt zîmbi şi el.

— Domnule, grăi d'Artagnan, ai un surîs drăcesc. Diavolul te-a învăţat să rînjeşti aşa, nu?

Drept răspuns, Mordaunt încercă să-l împungă cu o forţă pe care gasconul n-o bănuia la prima vedere în această făptură firavă; dar o mişcare tot atît de măiastră ca şi aceea a potrivnicului său îl ajută să întîlnească la timp spada lui Mordaunt, care lunecă pe a sa, fără să-i atingă pieptul.

Mordaunt sări un pas înapoi.

— Ah, dai înapoi, te învîrţi pe loc! zise d'Artagnan. Cum pof­teşti, îmi face chiar plăcere: aşa nu-ţi mai văd rînjetul. Iată-mă în umbră! Cu atît mai bine! Nici nu poţi să-ţi închipui ce privire fă-ţarnică ai, domnule, mai ales atunci cînd ţi-e frică. Uita-te puţin în ochii mei, să vezi ceva ce dumitale nu-ţi arată niciodată oglinda, anume o privire dreaptă şi cinstită.

Mordaunt nu scoase o vorbă la această tiradă, poate nu de prea bun gust, dar d'Artagnan obişnuia să turuie neobosit în timpul du­elului, ca să-şi preocupe adversarul. Tot dînd înapoi şi tot învîrtindu-se aşa, acesta ajunse să schimbe locul cu gasconul.

Acum, zîmbetul lui devenea din ce în ce mai larg. D'Artagnan începu să fie neliniştit.

— Haide, haide, să isprăvim odată! bombăni el. Ticălosul ăsta are picioare de fier: să trecem la loviturile hotărîtoare.

Şi atacă la rîndul lui pe Mordaunt, care continua să dea înapoi, bineînţeles din tactică, fară să facă o singură greşeală de pe urma căreia adversarul să tragă vreun folos şi fără ca spada să-i fie abătută o clipă. Dar, cum lupta avea loc într-o odaie şi cum le lipsea spaţiul, curînd piciorul lui Mordaunt se lovi de perete şi el îşi spri­jini mîna stîngă de perete.

— Aha! exclamă d'Artagnan. Acuma n-ai să mai dai înapoi, scumpule! Domnilor, continuă el, strîngîndu-şi sprîncenele. Aţi văzut vreodată un scorpion ţintuit de zid? Nu? Ei bine, o să vedeţi acum...

Şi, cît ai clipi, d'Artagnan îl împunse de trei ori la rînd. Toate trei loviturile îşi ajunseră ţinta, dar rănile nu erau adînci. Gasconul nu mai înţelegea nimic. Cei trei prieteni priveau lupta, cu sufletul la gură şi cu fruntea brobonită de sudoare.

În cele din urmă, fiind angajat prea aproape de adversar, d'Ar­tagnan se trase înapoi pentru a pregăti, ori mai bine zis pentru a da o a patra lovitură; căci, pentru el, spada, ca şi şahul, erau o uriaşă înlănţuire de lucruri temeinic chibzuite, unde toate amănun­tele se legau strîns unele de altele. Dar în clipa cînd, după o răsu­cire iute şi scurtă a corpului, se năpusti ca fulgerul înainte, zidul se despică în două: Mordaunt pieri prin deschizătura din spatele lui şi spada lui d'Artagnan, prinsă între cele două canaturi, se frînse ca şi cum ar fi fost de sticlă.

În timp ce se apăra, Mordaunt făcuse ce făcuse şi ajunsese cu spatele la uşa secretă prin care am văzut că a ieşit Cromwell, dibuise şi apăsase cu mîna stîngă pe buton, dispărînd ca la teatru, unde duhurile rele au darul să treacă şi prin ziduri.

Gasconul trase o înjurătură grozavă, căreia, de cealaltă parte a uşi de fier, îi răspunse un rîs sălbatic, un rîs înspăimîntător, care făcu să-i îngheţe sîngele în vine pînă şi scepticului Aramis.

— Dupa mine! strigă d'Artagnan. Să spargem uşa!

— Ăsta-i dracul gol! rosti Aramis, sărind în ajutorul priete­nului său.

— Ne scapă, al naibi, ne scapă! urlă Porthos, repezindu-se cu umărul în uşa care, ţinută de vreun resort ascuns, nici gînd să se clintească.

— Cu atît mai bine, şopti Athos.

— Bănuiam eu ceva, fir-ar să fie! gîfii d'Artagnan, cheltuindu-şi puterile în zadar. Bănuiam eu ceva. Văzînd cum se tot învîrte în jurul odăii, am mirosit eu că pregăteşte o mîrşăvie. Dar puteam să-mi închipui una ca asta?

— Groaznică nenorocire, şi numai dracu, prietenul lui, ne-a copt-o! se mînie Aramis.

— Fără doar şi poate, e o fericire pe care ne-o trimite cerul! rosti Athos, cu o bucurie de netăgăduit.

— Zău! bombăni d'Artagnan, ridicînd din umeri şi depărtîndu-se de uşa care nu vroia cu nici un preţ să cedeze. Ai îmbătrînit, Athos! Cum poţi spune aşa ceva unora ca noi, fir-ar să fie! Nu-ţi dai seama în ce situaţie ne găsim?

— Cum? Ce situaţie? întrebă Porthos.

— În jocul ăsta, cine nu ucide, cade ucis! continuă d'Artagnan. Ia spune, jeluirile tale pline de pocăinţă au în vedere ca domnul Mordaunt să ne sacrifice iubirii sale filiale? Dacă-i aşa, spune-o deschis.

— Oh, d'Artagnan, prietene!

— Într-adevăr, e păcat să vezi lucrurile aşa! Ticălosul o să ne trimită o sută de soldaţi pe cap, care au să ne piseze ca pe grăunţe în piuliţa asta a domnului Cromwell. Haidem de aici, să spălăm putina! Dacă mai rămînem doar cinci minute, sîntem pierduţi.

— Da, ai dreptate, să plecăm! întăriră Athos şi Aramis.

— Şi unde mergem? întrebă Porthos.

— La han, dragul meu, să ne luăm boarfele şi caii. Iar de acolo, cu voia lui Dumnezeu, în Franţa, unde barem ştiu şi eu cum sînt făcute casele. Corabia ne aşteaptă. Încă stăm bine, zău!

Şi d'Artagnan, unind spusa cu fapta, îşi puse în teacă ciotul de spada, îşi ridică pălăria de jos, deschise uşa ce dădea spre scară şi coborî iute, urmat de tovarăşii săi.

Afară, la intrare, fugarii dădură peste valeţi şi-i întrebară de Mordaunt. Dar ei nu văzuseră pe nimeni ieşind din casă.

XXX

CORABIA „FULGERUL"
D'Artagnan nu greşise deloc: Mordaunt nu avea vreme de pier­dut şi nici nu şi-o pierduse degeaba. Cunoştea repeziciunea în hotărîri şi acţiuni ale duşmanilor săi şi ţinu seama de ea. De astă dată, muşchetarii găsiseră un potrivnic vrednic de ei.

După ce închise cu grijă uşa după el, Mordaunt se strecură în hrubă, vîrî în teacă sabia de care nu mai avea nevoie, ajunse la casa vecină şi se opri în loc, să vadă dacă nu-i rănit şi să-şi tragă răsu­flarea.

— Bun, spuse el. Nimic, aproape nimic: doar nişte zgîrieturi -două la braţ şi alta la piept. Rănile pe care le fac eu sînt ceva mai de soi. Să-l întreb pe călăul din Béthune, pe de Winter, unchiul meu, şi pe regele Carol! Acum n-am o clipă de pierdut, căci o singură clipă poate să însemne salvarea lor, şi ei trebuie să moară, toţi patru dintr-o dată, loviţi de trăsnetul oamenilor, dacă nu-i trăsneşte Dumnezeu. Trebuie să piară sfîşiaţi, zdrobiţi, spulberaţi. S-alerg cît mă ţin picioarele, pînă mi-o ieşi sufletul, dar s-ajung înaintea lor.

Şi Mordaunt porni cu paşi repezi, dar măsuraţi, spre prima ca­zarmă de cavalerie, aflată la un sfert de leghe de acolo. Făcu acest sfert de leghe în patru sau cinci minute.

Ajuns la cazarmă, spuse cine este, luă cel mai bun cal din grajd, sări în şa şi se aşternu la drum. După un sfert de ceas era la Greenwich.

— Iată portul, murmură el. Punctul ăla negru de acolo e insula Cîinilor. Bun, le-am luat-o cu jumătate de ceas înainte... poate chiar cu un ceas. Nătîng am mai fost! Era să-mi scot sufletul de-atîta grabă fără rost! Acum, adăugă el, ridicîndu-se în scări pentru a privi în larg printre catargele şi pînzele atîtor corăbii, „Fulgerul", care o fi „Fulgerul"?

În clipa în care-şi spunea aceste cuvinte, ca şi cum i-ar fi răs­puns, un om tolănit pe un morman de parîme se ridică şi făcu cîţiva paşi către el.

Mordaunt scoase o batistă din buzunar şi o flutură în aer. Omul se uită cu luare-aminte, dar nu se mişcă din loc, nici înainte, nici înapoi.

Mordaunt înnodă batista în cele patru colţuri şi omul se apropie îndată. Ne amintim că acesta era semnul de recunoaştere stabilit. Marinarul purta o manta largă de lînă, cu glugă, care-i aco­perea faţa şi-i ascundea înălţimea.

— Nu cumva domnul vine de la Londra să facă o plimbare pe mare? glăsui el.

— Chiar aşa, răspunse Mordaunt. Încolo, spre insula Clinilor.

— Bun. Şi domnul are vreo dorinţă anume? Vreo corabie anu­me? Vrea o corabie sprintenă, o corabie iute?...

— Ca fulgerul, răspunse Mordaunt.

— Bun, atunci domnul caută corabia mea. Eu sînt omul care-i trebuie.

— Încep să cred că ai dreptate, zise Mordaunt. Mai ales dacă n-ai uitat un anumit semn de recunoaştere.

— Iată-l, domnule, vorbi marinarul, scoţînd din buzunar o ba­tistă înnodată la cele patru colţuri.

— Bine, bine! exclamă Mordaunt, sărind de pe cal. Acum nu-i timp de pierdut. Trimite pe cineva cu calul la primul han şi du-mă la corabie.

— Dar tovarăşii dumneavoastră? Credeam că sînteţi patru, afară de valeţi.

— Ascultă, rosti Mordaunt, apropiindu-se de marinar. Eu nu-s cel pe care-l aştepţi, după cum nici dumneata nu eşti cel pe care nădăjduiesc ei să-l găsească? I-ai luat locul căpitanului Roggers, nu-i aşa? Eşti aici din ordinul generalului Cromwell şi eu vin din partea lui.

— Într-adevăr, mărturisi stăpînul corabiei. Vă recunosc, sînteţi căpitanul Mordaunt.

Mordaunt tresări.

— Oh, nu vă temeţi! îl linişti marinarul, dîndu-şi gluga pe spa­te. Sînt un prieten.

— Căpitanul Groslow! exclamă Mordaunt.

— Chiar eu. Generalul şi-a amintit că am fost cîndva ofiţer de marină şi m-a însărcinat cu acesta expediţie. S-a schimbat ceva?

— Nu, nimic. Dimpotrivă, totul ramîne aşa cum s-a hotărît.

— Am crezut o clipă că moartea regelui...

— Moartea regelui i-a făcut să-şi grăbească fuga. Într-un sfert de ceas, poate în zece minute, sosesc.

— Atunci ce cauţi aici?

— Mă îmbarc cu dumneata.

— Se îndoieşte cumva generalul de mine?

— Nu, dar vreau să fiu martor la răzbunarea mea. N-ai pe nimeni să mă scape de calul ăsta?

Groslow fluieră şi un marinar se ivi îndată.

— Patrick, spuse el, du calul ăsta la cel mai apropiat han. Dacă te întreabă al cui e, spui că e-al unui nobil irlandez.

Marinarul se depărtă fără să întrebe nimic.

— Nu ţi-e teamă c-au să te recunoască? întrebă Mordaunt.

— Nu-i nici o primejdie în hainele astea, înfăşurat într-o ase­menea manta şi pe o noapte neagră ca asta. Şi-apoi, nici dumneata nu m-ai recunoscut. Ei, nici atît!

— Ai dreptate, încuviinţă Mordaunt. De altfel, acum nu se gîndesc la dumneata. Totu-i gata pregătit?

— Da.

— Ai încărcătură pe bord?

— Am.

— Cinci butoaie pline?

— Şi cincizeci goale.

— Bun.

— Ducem vin de Porto la Anvers.

— Minunat! Acum haidem la corabie şi dumneata întoarce-te la post, fiindcă trebuie să pice şi ei.

— Gata!

— Nu trebuie să mă vadă nimeni venind.

— Pe corabie nu-i decît un singur om, de care răspund ca de mine însumi. De altfel, nici nu te cunoaşte şi mă ascultă orbeşte, ca şi tovarăşii lui, dar de ştiut nu ştie nimic.

— Bine, haidem!

Coborîră spre Tamisa. O bărcuţă aştepta la mal, legată cu un lanţ de un stîlp. Groslow trase barca spre el, ţinînd-o ca să urce Mordaunt, apoi sări în ea şi începu să vîslească, vrînd să-i dove­dească lui Mordaunt că a spus adevărul şi că nu şi-a uitat meseria de marinar.

În cinci minute scăpară din îngrămădeala de vase ce se îmbul­zeau încă de pe atunci în apropierea Londrei. Mordaunt zări co­rabia, ca un punct negru, legănîndu-se la vreo jumătate de milă de insula Cîinilor.

Cînd ajunseră aproape de „Fulgerul", Groslow fluieră într-un fel anumit şi un cap se ivi de după parapetul punţii.

— Dumneata eşti, căpitane? întreba omul.

— Da, aruncă scara.

Groslow, strecurîndu-se uşor şi iute ca o rîndunică pe sub bompres, lipi barca de corabie.

— Urcă! spuse el însoţitorului.

Mordaunt apucă frînghia fără o vorbă şi se caţără pe punte, cu o sprinteneală şi o siguranţă rară la cei care nu sînt marinari; dar setea de răzbunare ţinea locul deprinderii, făcîndu-l în stare de orice.

Aşa cum prevăzuse Groslow, marinarul aflat de gardă la bord nici nu păru să bage de seamă că stăpînul corăbiei era însoţit. Mor­daunt şi Groslow se îndreptară spre cabina căpitanului – o încăpere de scînduri, ridicată pe punte.

Cea mai bună cabină fusese dată de căpitanul Roggers pasa­gerilor săi.

— Şi ei? întrebă Mordaunt. Unde-au să stea?

— În celălalt capăt al punţii, răspunse Groslow.

— Şi n-au de ce să vină încoace?

— Nu, nici pomeneală.

— Minunat! Mă ascund la dumneata. Întoarce-te la Greenwich şi adu-i. Ai o barcă?

— Cea cu care am venit.

— Mi s-a părut uşoară şi solidă.

— O adevărată pirogă.

— Leag-o la pupa cu o frînghie de cînepă şi pune nişte vîsle înăuntru, s-o avem după noi şi să nu ne rămînă decît de tăiat funia, îngrijeşte şi de ceva rom şi biscuiţi. Dacă întîmplător marea va fi furioasă, marinarii dumitale n-au să se supere să găsească un în­tăritor la îndemînă.

— Chiar aşa voi face. Vrei să cobori în cală?

— Nu, cînd vii înapoi. Ţin să pun fitilul cu mîna mea, ca să fiu sigur c-o să ia foc repede. Ia seama, ascunde-ţi bine faţa, să nu te recunoască.

— N-ai nici o teamă.

— Haida, du-te, orologiu bate zece la Greenwich.

Într-adevăr, zece bătăi de clopot răsunară trist în văzduhul nă­pădit de nori grei, care se învolburau ca nişte valuri mute pe bolta cerului.

Groslow împinse uşa, pe care Mordaunt o zăvorî pe dinăuntru şi, după ce porunci marinarului de pază să fie cu ochii-n patru, coborî în barcă şi se depărtă, lăsînd o dîră înspumată în urma vîslelor.

Vîntul era rece şi cheiul pustiu cînd ajunse la Greenwich. Cîteva bărci tocmai porneau la drum, odată cu mareea. În clipa cînd ajunse la mal, Groslow auzi tropotit de cai pe drumul aşternut cu pietriş.

— Oh! Avea dreptate Mordaunt să mă grăbesc. Nu era timp de pierdut. Iată-i!

Într-adevăr, erau chiar prietenii noştri sau, mai degrabă, avan­garda lor, alcătuită din d'Artagnan şi Athos. Ajunşi aproape de Groslow, se opriră în loc, ca şi cum ar fi ghicit ca omul pe care îl căutau se găsea acolo. Athos descăleca, scoase liniştit din buzunar o batistă înnodată la cele patru colţuri şi o flutură în vînt, în timp ce d'Artagnan, mereu prevăzător, rămase pe cal, pe jumătate aple­cat înainte, cu mîna pe pistol.

Neştiind dacă aceşti călăreţi erau cei aşteptaţi, Groslow se tupilase în spatele uneia din babalele ce slujesc la înfăşurarea parîmelor; de îndată ce recunoscu semnalul, se sculă şi păşi către cei doi gentilomi. Avea gluga trasă pe ochi, încît nu puteai să-i vezi chipul. De altfel, noaptea era atît de neagră, încît o asemenea pre­vedere se dovedea de prisos.

Ochiul ager al lui Athos ghici totuşi, în ciuda întunericului, că omul din faţa lui nu era Roggers.

— Ce doreşti? i se adresa el lui Groslow, trăgîndu-se un pas înapoi.

— Vreau să vă spun, milord, că degeaba îl căutaţi pe căpitanul Roggers, răspunse Groslow, străduindu-se să aibă un cît mai vădit accent irlandez.

— Cum degeaba?

— Azi-dimineaţă a căzut de pe catarg şi şi-a rupt piciorul. Sînt vărul lui. Mi-a povestit totul şi m-a însărcinat să recunosc şi să duc în locul său, oriunde ar dori, pe nobilii care-mi vor arăta o batistă înnodată în patru colţuri, ca aceea pe care o aveţi dum­neavoastră în mînă şi eu în buzunar.

Şi, zicind acestea, scoase la iveală batista pe care o arătase mai înainte şi lui Mordaunt.

— Asta-i tot? întrebă Athos.

— Nu, milord, mai sînt cele şaptezeci şi cinci de lire făgăduite, dacă vă duc cu bine la Boulogne sau în orice altă parte a Franţei aţi dori.

— Ce zici de asta, d'Artagnan? întrebă Athos în franţuzeşte.

— Mai întîi, ce vrea? răspunse gasconul.

— Ah, da, făcu Athos. Am uitat că nu ştii englezeşte.

Şi-i repetă convorbirea avută cu stăpînul corabiei.

— Mi se pare vrednic de crezut, spuse d'Artagnan.

— Şi mie, întări Athos.

— În orice caz, dacă ne înşală, avem tot timpul să-i zburăm creierii.

— Cine va conduce corabia?

— Tu, Athos. Ştii atîtea lucruri, încît nu mă îndoiesc că poţi conduce şi o corabie.

— Pe legea mea! zîmbi Athos, pus pe glumă. Mai-mai că ai ghicit, prietene. Tata ţinea să mă fac marinar şi ştiu cîte ceva din ce trebuie să ştie un cîrmaci.

— Iată! se bucură d'Artagnan.

— Du-te acum şi caută-i pe prietenii noştri. Grăbiţi-vă, sînt ceasurile unsprezece şi n-avem timp de pierdut.

D'Artagnan înaintă spre doi cavaleri care aşteptau cu pistolul în mînă în dreptul primelor case ale oraşului, lîngă un fel de şo­pron, supraveghind drumul; lîngă şopron alţi trei cavaleri stăteau la pîndă şi ei, părînd că aşteaptă.

Cei din mijlocul drumului erau Porthos şi Aramis.

Cei de lîngă şopron erau Mousqueton, Blaisois şi Grimaud. Dacă te uitai mai bine, acesta din urmă era cu cineva – îl avea pe Parry, care trebuia să ducă înapoi la Londra caii tuturor, vînduţi hangiului ca să-şi plătească datoria pentru şederea la han. Tîrgul acesta le înlesnise celor patru prieteni să ia cu ei şi o sumă de bani, dacă nu mare, destul de rotundă, cu care să facă faţă întîrzierilor, precum şi altor împrejurări neprevăzute.

D'Artagnan îi spuse lui Porthos şi Aramis să-l urmeze, iar aceştia făcură semn valeţilor să descalece şi să dea jos bagajele.

Parry se despărţi cu inima grea de prietenii săi: i se propusese să vină în Franţa, dar el nici nu voia să audă de aşa ceva.

— E simplu, spuse Mousqueton. Are ce are cu Groslow.

Căpitanul Groslow, ne amintim, îi crăpase ţeasta.

Ajunseră cu toţii lîngă Athos. În răstimp, d'Artagnan devenise iarăşi bănuitor, ca de obicei: cheiul i se părea prea pustiu, noaptea prea neagră, stăpînul corăbiei prea sigur de sine. Împărtăşise lui Aramis întîmplarea povestită mai sus şi acesta, nu mai puţin bănuitor, îi întărise temerile.

Un plescăit uşor din limbă îl făcu pe Athos să-şi dea seama de îndoielile gasconului.

— N-avem timp de bănuieli, spuse Athos. Ne aşteaptă barca, să mergem.

— De altfel, adăugă Aramis, cine ne împiedică să ne îmbarcăm, şi totuşi să fim neîncrezători? N-o să-l scăpăm din ochi pe stăpînul corăbiei.

— Şi dacă umblă cu cioara vopsită, îl omor, şi gata!

— Bine zici, Porthos, încuviinţă d'Artagnan. Atunci, haidem! Treci înainte, Mousqueton.

D'Artagnan îşi opri prierenii pe loc, lăsînd să treacă întîi valeţii şi să încerce scîndura ce ducea de la chei la barcă. Cei trei valeţi trecură cu bine.