După douăzeci de ani partea îNTÎIA

jurări, de-o îndărătnicie sălbatică. Asta fără să mai punem la so­coteală că amîndoi sîntem trimişii cardinalului Mazarin, care e re­prezentantul regelui Franţei. De unde urmează că în această clipă noi îl reprezentam şi pe rege, şi pe cardinal, ceea ce înseamnă că în calitatea noastră de ambasadori sîntem inviolabili, lucru pe care domnul Oliver Cromwell, cu siguranţă tot atît de mare om politic, pe cît de mare general e, îl va înţelege cu prisosinţă. Cereţi-i un ordin scris. Ce vă costă, dragă domnule Mordaunt?

— Da, veniţi cu un ordin scris, adăugă Porthos, care începuse să priceapă planul lui d'Artagnan. Doar atît vă cerem.

Oricită poftă ar fi avut Mordaunt să pună mîna pe spadă ,în sinea lui nu putea să nu-i dea dreptate lui d'Artagnan. De altmin­teri, faima muşchetarului îi impunea respect, şi pentru că la faima asta se adăuga şi ceea ce văzuse cu ochii lui că săvîrşise în acea dimineaţă, căzu pe gînduri. În plus, nebănuind ce adîncă prietenie îi lega pe cei patru francezi, toate neliniştile sale se spulberară îna­intea motivului – foarte îndreptăţit de altfel – al răscumpărării.

Se hotărî, aşadar, să plece să aducă nu numai ordinul scris, dar şi două mii de pistoli, cît socotise el că preţuiau cei doi prizonieri.

Mordaunt încalecă, îi porunci sergentului să fie cu ochii în pa­tru şi, smucind frîul, se făcu nevăzut.

— Bun! murmură d'Artagnan. Un sfert de ceas ca să ajungă la cort, un sfert de ceas ca să se întoarcă, nici nu-i nevoie de mai mult.

Pe urmă, întorcîndu-se spre Porthos, fără că chipul să-i trăde­ze nici cea mai mică schimbare, astfel încît cei care l-ar fi pîndit să creadă că stau de vorbă ca mai înainte, zise privindu-l drept în faţă:

— Prietene Porthos, ia aminte la cuvintele mele... Întîi şi întîi, nu sufli o vorbă prietenilor noştri din tot ce-ţi spun. N-are nici un rost să ştie că le venim în ajutor.

— Bine, încuviinţă Porthos. Înţeleg.

— Du-te la grajd, acolo dai de Mousqueton, puneţi şaua pe cai, pistoalele în coburi, scoateţi caii afară şi duceţi-i în stradă, jos, gata pregătiţi de drum. Restul mă priveşte.

Porthos nu făcu nici cea mai mică observaţie, ascultînd cu acea sublimă încredere pe care o avea în prietenul său.

— Mă duc, zise el. Dar pot să intru în odaia în care se află aceşti domni?

— Nu, n-are rost.

— Fii te rog bun şi ia-mi punga pe care am lăsat-o pe cămin.

— N-ai nici o grijă.

Porthos se îndreptă spre grajd cu pasul lui agale şi liniştit, trecînd prin mijlocul soldaţilor care, oricît ar fi fost el de francez, nu putură să nu-i admire boiul înalt şi vînjos.

În drum dădu de Mousqueton şi-l luă cu el.

Atunci, d'Artagnan se răsuci pe călcîie: fluiera un cîntecel, pe care-l începuse la plecarea lui Porthos.

— Dragul meu Athos, m-am gîndit la ce-mi spuneai. Ai drep­tate, îmi pare rău, foarte rău că m-am amestecat în povestea asta. Ai spus bine, Mazarin e un bădăran. Sînt gata să fug cu voi. Nu mai staţi pe gînduri, fiţi gata. Spadele sînt în colţ, nu le uitaţi, sînt nişte unelte care, în împrejurările în care ne aflăm acum, ar putea să ne fie de mare folos. A, fiindcă veni vorba, să nu uit de punga lui Porthos. Bun, uite-o!

Şi d'Artagnan vîrî punga în buzunar. Cei doi prieteni îl priveau uluiţi.

— Ei, ce-i de mirare? exclamă d'Artagnan. Eram orb şi Athos mi-a deschis ochii, asta-i tot. Veniţi încoace.

Cei doi prieteni se apropiară.

— Vedeţi colo în strada? Acolo sînt caii. Ieşiţi pe uşă, cotiţi la stînga, săriţi în şa şi gata. N-aveţi altă grijă decît să ciuliţi ure­chea la semnal. Acesta va fi strigătul: „Iisuse Cristoase!"

— D'Artagnan, jură că vii după noi! spuse Athos.

— Vă jur pe Dumnezeu!

— S-a făcut! se însufleţi Aramis. Cum auzim: „Iisuse Cristoa­se!", ieşim, trîntim la pămînt tot ce ne stă în cale, alergăm la cai, sărim în şa, şi înainte!

— Grozav!

— Vezi, Aramis? glăsui Athos. Ţi-am spus întotdeauna că d'Artagnan e cel mai destoinic dintre noi?

— Aşa! făcu d'Artagnan. Acum vin tămîierile. O şterg. Cu bi­ne!

— Vii cu noi, nu-i aşa?

— Mai încape vorbă? Nu uitaţi semnalul: „Iisuse Cristoase!" Şi ieşi cu acelaşi pas, apucîndu-se să fluiere iarăşi cîntecelul de adineauri, chiar de unde-l lăsase intrînd pe uşă.

Soldaţii jucau zaruri, sau dormeau. Într-un colţ, doi cîntau ca vai de lume psalmul: Super flumina Babylonis.

D'Artagnan îl chema pe sergent.

— Dragă domnule, îi spuse el. Generalul m-a chemat la el, după cum m-a înştiinţat adineauri domnul Mordaunt. Ai grijă, te rog, de prizonieri.

Sergentul îi dădu a înţelege că nu pricepea franţuzeşte.

D'Artagnan încercă să-l dumirească prin semne ce nu pricepea prin viu grai.

Sergentul dădu din cap, cum că să nu aibă nici o grijă.

D'Artagnan se îndrepta spre grajd; toţi cei cinci cai, punîndu-l la socoteala şi pe al său, erau gata înşeuaţi.

— Luaţi fiecare cîte un cal de frîu, îi spuse el lui Porthos şi Mousqueton, şi apucaţi la stînga, în aşa fel ca Athos şi Aramis sa vă vadă de la fereastra lor.

— Vin şi ei? întrebă Porthos.

— Numaidecît.

— N-ai uitat de punga mea?

— Nu, fii pe pace.

— Bine.

Porthos şi Mousqueton, ţinînd fiecare cîte un cal de frîu, se duseră la postul lor.

Rămas singur, d'Artagnan îşi scapără amnarul, aprinse o fărîmă de iască de două ori cît bobul de linte, încalecă şi, lăsînd calul să meargă în voie, se opri în mijlocul soldaţilor, în faţa uşii.

Aici, tot bătîndu-şi calul cu palma pe grumaz, îi strecură în urechi bucăţica de iască aprinsă.

Trebuia să fii un călăreţ straşnic, pe măsura lui d'Artagnan, ca să cutezi aşa ceva. Animalul abia simţi în ureche arsura şi, scoţînd un nechezat de durere, se ridică în două picioare şi o zbughi înainte de parcă l-ar fi apucat pandaliile.

Gata să fie striviţi sub copite, soldaţii fugiră care încotro.

— Ajutor! Nu mă lăsaţi! zbiera d'Artagnan. Opriţi-l! Opriţi-l! A dat strechea în el.

Şi, într-adevăr, calul era acoperit de spume şi parcă-i năvălise tot sîngele în ochi.

— Opriţi-l! striga întruna d'Artagnan, dar nici unul dintre sol­daţi nu se încumeta să-i sară în ajutor. Opriţi-l! Nu-l lăsaţi să mă omoare! Iisuse Cristoase!

Abia scosese acest strigăt şi uşa se dădu în lături. Cu spada în mînă, Athos şi Aramis se avîntară înainte. Mulţumită vicleniei lui d'Artagnan, drumul era liber.

— Fug prizonierii! răcni sergentul. Fug prizonierii!

— Stai, stai! strigă d'Artagnan, slobozind şi mai mult frîul ca­lului furios, care, smucindu-se din loc, răsturna la pămînt doi-trei oameni.

Dar prizonierii săriseră pe cai şi, odată urcaţi pe cai, nu mai pierdută vremea, se năpustiră valvîrtej spre poarta cea mai apro­piată. În mijlocul străzii îi zăriră pe Grimaud şi pe Blaisois, care îşi căutau stapînii.

Dintr-un semn, Athos îl ajută pe Grimaud să priceapă totul. Valetul se alătură îndată pîlcului de călăreţi, care înainta ca o vi­jelie şi pe care d'Artagnan o îmboldea, o biciuia din spate cu răcne­tele sale. Trecură pe sub poarta oraşului ca nişte năluci, fără ca gărzile să se gîndească măcar să-i oprească, şi se pomeniră în largul cîmpiei.

În vremea aceasta, soldaţii tot strigau de zor: „Stai! Stai!", iar sergentul, care începuse să priceapă că a fost tras pe sfoară, îşi smulgea părul din cap.

În acel moment sosi în goană un călăreţ, fluturînd o hîrtie în mînă.

Era Mordaunt, care se înapoia cu ordinul generalului.

— Unde-s prizonierii? strigă el, sărind de pe cal.

Sergentul nu mai avu puterea să-i răspundă. Arătă spre uşa căscată şi odaia pustie. Mordaunt se repezi spre scări, pricepu to­tul, scoase un urlet, ca şi cum o gheară i-ar fi sfîşiat măruntaiele şi căzu în nesimţire pe lespezi.

XVIII

UNDE SE DOVEDEŞTE CĂ, ÎN CLIPELE DE GREA CUMPĂNĂ, CEI CU INIMA VITEAZĂ NU-ŞI PIERD NICIODATĂ CUTEZANŢA, NICI CEI ZDRAVENI POFTA DE MÎNCARE
Fără a schimba o vorbă, fără a privi îndărăt, fugarii merseră astfel în goana mare, trecînd o gîrlă căreia nimeni nu-i ştia numele şi lăsînd în stînga un oraş, despre care Athos susţinea că ar fi Durham.

În cele din urmă zăriră o pădurice şi, cu o ultimă îmboldire de pinteni, îndrumară caii într-acolo.

De îndată ce pieriră după perdeaua de arbori, destul de deasă ca să-i ferească de ochii eventualilor urmăritori, călăreţii se opriră să se sfătuiască. Lăsară caii în paza celor doi valeţi, ca să-şi tragă răsuflarea, dar fără să le scoată şaua sau frîul, şi-l puseră pe Grimaud de strajă.

— Mai întîi, vino să te îmbrăţişez, prietene, salvatorul nostru, tu cel mai vrednic dintre noi! îi spuse Athos lui d'Artagnan.

— Athos are dreptate, te admir! spuse la rîndu-i Aramis, strîngîndu-l în braţe. Cîte nu ţi s-ar cuveni, ochi de vultur, braţ de oţel, spirit biruitor, dacă ai sluji un stăpîn înţelept!

— Acum, nu zic, merge, răspunse gasconul. Eu şi Porthos pri­mim orice, îmbrăţişări şi mulţumiri: avem timp de pierdut, hai daţi-i drumul!

Amintindu-şi, la cuvîntul lui d'Artagnan, cît datorau şi lui Port­hos, cei doi prieteni strînseră mîna uriaşului.

— Acum, zise Athos, e vorba să nu fugim la întîmplare, ca nişte bezmetici, ci să întocmim un plan. Ce-avem de făcut?

— Ce-avem de făcut? Drace, nu-i greu de spus.

— Atunci, spune, d'Artagnan.

— Mergem pînă la cel mai apropiat port, punem la bătaie ba­nii, nu prea mulţi, fiecare-i mai avem, închidem o corabie şi tre­cem în Franţa. În ce mă priveşte, dau şi ultima para. Averea cea mai de preţ e viaţa, şi viaţa noastră, vă rog să mă credeţi, nu atîrnă decît de un fir de păr.

— Ce zici, du Vallon? întrebă Athos.

— Eu, răspunse Porthos, sînt în totul de părerea lui d'Artag­nan. Anglia este o ţară păcătoasă.

— Aşadar, eşti gata s-o părăseşti, adăugă Athos, întorcîndu-se spre d'Artagnan.

— Pe legea mea că da, mărturisi d'Artagnan. Nu văd ce m-ar opri.

Athos şi Aramis schimbară o privire între ei.

— Ei, dragii mei, suspină Athos. Atunci, drum bun!

— Cum „drum bun"? şi voi?

— Nu, prietene, trebuie să ne despărţim, murmură Athos.

— Să ne despărţim? exclamă d'Artagnan, buimăcit de această veste neaşteptată.

— Fugiţi de-acolo! interveni Porthos. De ce ne-am despărţi, cînd sîntem împreună?

— Fiindcă voi v-aţi făcut datoria şi puteţi, ba chiar trebuie să vă întoarceţi în Franţa, spuse Athos, pe cînd noi încă nu ne-am îndeplinit misiunea.

— Cum, adică, nu v-aţi îndeplinit misiunea? întrebă d'Artag­nan, privindu-l cu nedumerire.

— Chiar aşa, prietene, răspunse Athos cu glasul lui blajin şi hotărît totodată. Noi am venit aici ca să-l apărăm pe regele Carol; am dat greş şi acum trebuie să-l salvăm.

— Să-l salvezi pe rege! tresări d'Artagnan, uitîndu-se la Ara­mis, la fel cum se uitase la Athos.

Aramis se mulţumi să dea uşor din cap, în semn de încuvi­inţare.

Pe chipul lui d'Artagnan se zugrăvise o profundă compătimire. Ajunsese să creadă că cei doi prieteni ai săi nu erau în toate min­ţile.

— Glumeşti, Athos... Regele se află în mijlocul unei oştiri care-l duce la Londra. Căpetenia oştirii e un măcelar, ori feciorul unui măcelar, prea puţin contează, colonelul Harrison. Procesul maiestăţii-sale va fi judecat de îndată ce va ajunge în capitală, vă spun sigur. Am auzit destule din gura lui Cromwell în privinţa asta, ca să ştiu la ce să m-aştept.

Athos şi Aramis se uitară din nou unul la celălalt.

— Iar după judecarea procesului, sentinţa va fi adusă la înde­plinire fără întîrziere, urma d'Artagnan. O, domnii ăştia, puritanii, nu se-ncurcă...

— Şi ce pedeapsă crezi că-l aşteaptă? întrebă Athos.

— Mă tem să nu fie osîndit la moarte. Ei au făcut prea multe împotriva lui pentru ca el să-i ierte şi n-au decît o singură ieşire: să-l ucidă. Nu ştiţi ce-a spus Oliver Cromwell cînd a venit la Paris şi cînd i s-a arătat turnul de la Vincennes, unde era închis domnul Vendôme?

— Ce-a spus? întrebă Porthos.

— Că regilor trebuie să li se dea la cap.

— Da, am auzit, zise Athos.

— Şi crezi că nu-şi va pune spusa în aplicare, acum, cînd îl are pe rege în mînă?

— Ba da, sînt chiar sigur, dar ăsta e încă un temei ca să nu părăsim acest cap încoronat aflat în primejdie.

— Athos, ai înnebunit?

— Nu, prietene, răspunse cu blîndeţe gentilomul. Dar de Winter a venit după noi în Franţa, ne-a dus la regina Henriette, maiestatea sa ne-a făcut cinstea, domnului d'Herblay şi mie, de a ne cere să-i ajutăm soţul. I-am dat cuvîntul nostru de onoare că-l vom ajuta şi cuvîntul acesta cuprindea totul. Îi închinăm toată pu­terea, toată iscusinţa, toată viaţa noastră. Acum nu ne mai rămîne decît să ne ţinem de cuvînt. Tu ce zici, d'Herblay?

— Da, aşa e, întări Aramis. Am făgăduit.

— Şi apoi, urmă Athos, mai avem un temei. Iată, luaţi seama: totul e meschin şi sărman azi în Franţa. Avem un rege în vîrstă de zece ani, care nu ştie încă ce vrea; avem o regină pe care o patimă tîrzie a orbit-o; avem un ministru care ne cîrmuieşte ţara ca şi cînd ar fi moşia lui, preocupat doar să stoarcă bani, semănînd numai urzeli şi viclenii italieneşti; avem nişte prinţi care i se opun din motive personale şi egoiste şi care nu vor ajunge decît să-i smulgă lui Mazarin cîteva bucăţi de aur, ori o fărîmă de putere. I-am slujit, dar fără tragere de inimă. Dumnezeu mi-e martor că ştiu cît pre­ţuiesc şi nu-i stimez; i-am slujit, slujind un principiu. Acum, însă, e altceva: acum am întîlnit în cale o înaltă nefericire, o nefericire regală, o nefericire europeană, şi mă simt legat de ea. Dacă-l sal­văm pe rege, ar fi frumos; dacă murim pentru el, ar fi măreţ.

— Aşadar, ştiţi dinainte că veţi pieri, spuse d'Artagnan.

— Ne temem că da, şi singura noastră mîhnire e ca vom muri departe de voi.

— Ce-o să vă faceţi în ţara asta străină, duşmană?

— În tinereţe am călătorit prin Anglia, vorbesc englezeşte ca un englez, Aramis se descurcă şi el... O, dacă am fi împreună, prie­teni! Cu tine, d'Artagnan, cu tine, Porthos, tuspatru laolaltă, întîia oară după douăzeci de ani, am ţine piept nu numai Angliei, am înfrunta trei regate!

— Şi i-aţi făgăduit acestei regine, îl întrerupse d'Artagnan muşcător, să dărîmaţi Turnul Londrei, să ucideţi o sută de mii de soldaţi, să înfruntaţi victorios voinţa unui popor şi ambiţia unui om, cînd omul acesta se numeşte Cromwell? Voi nu l-aţi văzut: nici tu, Athos, nici tu, Aramis. Ei, aflaţi că e un geniu, un om care mi-a amintit de cardinalul nostru, de celălalt, cel mare! Îl ştiţi prea bine. Nu duceţi prea departe simţul datoriei! În numele cerului, dragul meu Athos, nu vă jertfiţi zadarnic! Cînd mă uit la tine, nu zic, pari un om cu scaun la cap; dar cînd te aud vorbind, parcă aş asculta un nebun. Porthos, te rog, spune şi tu, n-am dreptate? Spu­ne deschis, ce crezi de treaba asta?

— Ce să cred? Nimic bun, bodogăni uriaşul.

— Uite ce, Athos, continuă d'Artagnan, întărîtat că prietenul său, în loc să-l asculte, părea că pleacă urechea la şoapta unui glas lăuntric. V-a mers vreodată vouă rău urmîndu-mi sfatul? Nu, credeţi-mă, misiunea voastră s-a încheiat, aţi dus-o la capăt cu no­bleţe. Înapoiaţi-vă în Franţa cu noi.

— Prietene, murmură Athos, hotărîrea noastră e de nezdrun­cinat.

— Aveţi cumva un alt motiv pe care noi nu-l cunoaştem?

Athos surîse.

D'Artagnan se bătu mintos cu palma peste coapsă şi înşiră cele mai convingătoare argumente pe care le putu găsi, dar la toate acestea Athos se mulţumi să răspundă cu un zîmbet liniştit şi blînd, în vreme ce Aramis dădea aprobator din cap.

— Ei, dacă-i aşa, izbucni furios d'Artagnan, dacă ţineţi morţiş, atunci o să ne lăsăm oasele în ţara asta afurisită, unde e veşnic frig, unde vremea frumoasă înseamnă ceaţă, ceaţa – ploaie, iar ploaia – potop; unde soarele-i ca luna şi luna seamănă cu un boţ de brînză cu smîntînă. La urma urmelor, de vreme ce tot trebuie să mori, fie că mori aici sau aiurea, totuna-i.

— Numai nu uita, dragă prietene, remarcă Athos. Asta înseam­nă să mori mai devreme.

— Ei, şi? Mai devreme sau mai tîrziu, la ce să mai stăm la tocmeală?

— Pe mine, dacă mă miră un lucru, rosti răspicat uriaşul, e cum de n-am murit încă.

— O, în privinţa asta, Porthos, să n-ai nici o grijă, spuse d'Ar­tagnan. Va să zică ne-am înţeles, şi dacă Porthos se învoieşte şi el...

— Eu, zise Porthos, fac cum vreţi voi. De altminteri, mie mi-a plăcut foarte mult ce-a spus adineauri contele de La Fère.

— Dar viitorul tău, d'Artagnan? Ambiţiile tale, Porthos?

— Viitorul nostru, ambiţiile noastre! rosti cu înfrigurare gasconul. La ce să ne mai gîndim la toate astea, acum cînd trebuie să-l scăpăm pe rege? Regele odată salvat, îi strîngem laolaltă pe toţi prietenii lui, ne batem cu puritanii, recucerim Anglia, ne în­toarcem la Londra cu el şi-l proptim bine pe tron...

— Şi el ne face duci şi pairi, zise Porthos, cu ochii strălucitori de bucurie, măcar că întrevedea viitorul ca într-o poveste.

— Sau o să uite de noi, adăugă d'Artagnan.

— Oh! făcu Porthos.

— Pe legea mea, am mai văzut de-alde astea, amice Porthos. Dacă ţin bine minte, mi se pare că i-am adus reginei Anna de Austria un serviciu nu cu mult mai prejos decît cel pe care vrem să i-l facem azi regelui Carol I, dar asta n-a împiedicat-o pe regină să ne dea uitării vreme de aproape douăzeci de ani.

— Ei, şi-ţi pare rău că ai slujit-o, d'Artagnan? întrebă Athos.

— Nu, pe cinstea mea că nu! răspunse gasconul. Ba chiar aş spune că în clipele mele de supărare am găsit o mîngîiere în amin­tirea asta.

— Vezi, d'Artagnan, prinţii sînt adesea nerecunoscători, dar Dumnezeu, niciodată.

— Uite, Athos, i-o întoarse gasconul. Tu, dacă te-ai întîlni cu dracul pe pămînt, ai face în aşa fel încît să-l aduci cu tine în ceruri.

— Aşadar, ne-am înţeles? vorbi Athos, întinzîndu-i mîna.

— S-a făcut! spuse d'Artagnan. Acum Anglia mi se pare o ţară încântătoare şi rămîn aici, dar cu o condiţie.

— Care?

— Să nu mă siliţi să învăţ englezeşte.

— Ei, şi-acum, prietene, îţi jur, spuse Athos, triumfător, îţi jur pe Dumnezeu, care ne vede şi ne aude, pe numele meu pe care îl cred fără pată, că există o putere care veghează asupra noastră şi am nădejdea că vom revedea toţi patru pămîntul Franţei.

— Fie! zise d'Artagnan. Dar eu, mărturisesc, cred taman pe dos.

— Scumpul de d'Artagnan! exclamă Aramis. El reprezintă în mijlocul nostru opoziţia parlamentelor, care în vorbe spun totdea­una nu şi în fapte totdeauna da.

— Fie, dar pînă una alta, scapă ţara de pieire, adăugă Athos.

— Ei, acum că am pus la cale totul, îl întrerupse Porthos, frecîndu-şi mîinile, ce-ar fi dacă ne-am gîndi să şi mîncăm?! Dacă nu mă înşel, noi şi în clipele cele mai grele ale vieţii noastre n-aveam obiceiul să flămînzim.

— Ce să mănînci în ţara asta unde oamenii înghit doar carne fiartă de oaie şi nu beau decît bere?! Cum naiba ai venit într-o ţară ca asta, Athos? O, iartă-mă, zîmbi d'Artagnan. Am uitat că nu te mai cheamă Athos. Oricum, ia să vedem, Porthos, ce-ai plă­nuit, ce bucate ne dai?

— Ce-am plănuit?

— Da, ai vreun plan?

— Nu, mi-e foame, atîta tot.

— Pe legea mea, dacă-i aşa, şi mie mi-e foame. Numai că nu-i de ajuns să-ţi fie foame, trebuie să ai şi ce să mănînci. Doar n-om fi cai să paştem iarbă...

— Ehei! făcu Aramis, care nu era chiar atît de desprins de cele lumeşti ca Athos. Vă aduceţi aminte ce stridii am mîncat atunci, la Parpaillot?

— Şi friptura aia de berbec cu legume! zise Porthos, lingîndu-şi buzele.

— Ia stai, Porthos, nu-l avem cu noi pe bunul nostru Mous­queton, care-ţi făcea viaţa atît de plăcută acolo, la Chantilly?

— Într-adevăr, recunoscu Porthos. L-avem pe Mousqueton, numai că, de cînd a ajuns intendent, s-a îngrăşat peste măsură. Oricum, să-l chemăm.

Şi, ca să fie sigur că va răspunde cu voioşie, îl strigă:

— Hei, Mouston!...

Mouston apăru îndată. Arăta jalnic.

— Ce ai, dragă domnule Mouston? întrebă d'Artagnan. Nu cumva eşti bolnav?

— Domnule, mor de foame, scînci valetul.

— Păi tocmai de asta te-am chemat, dragă domnule Mouston. N-ai putea să-mi iei de guler vreo cîţiva iepuraşi frumuşei sau vreo cîteva drăgălaşe potîrnichi şi să ne faci un ostropel cum ne-ai făcut atunci la hanul... la hanul... na! că am uitat cum îi zice...

— La hanul... murmură la rîndul său Porthos. Drace! Nici eu nu mai ştiu.

— N-are a face. Ei, şi să prinzi cu laţul şi cîteva butelci bătrîne cu vin de Bourgogne, care l-au tămăduit cu atîta repeziciune pe stăpînul tău de scrîntitură.

— Vai, domnule! se tîngui Mousqueton. Tare mă tem că în blestemata asta de ţară n-o să găsesc mai nimic din ce doriţi. Păre­rea mea e că mai bine am cere găzduire la căsuţa de colo, din mar­ginea pădurii.

— Cum, e o casă pe-aici? tresări d'Artagnan.

— Da, domnule, încuviinţă valetul.

— Bine, atunci să te-ascultăm, prietene, să mergem la stăpînul casei să-i cerem ceva de mîncare. Ce ziceţi, domnilor, de sfatul bunului nostru Mouston? E plin de înţelepciune, nu?

— Bun. Şi dacă stăpînul casei e puritan? obiectă Aramis.

— Cu atît mai bine, pe legea mea! exclamă d'Artagnan. Dacă e puritan, îi vom aduce la cunoştinţă prinderea regelui şi, în cinstea acestei ştiri grozave, va jertfi pentru noi găinuşele lui albe.

— Şi dacă e vreun cavaler?

— În cazul ăsta vom lua nişte mutre de îngropăciune şi-i vom jumuli găinuşele negre.

— Ce fericit eşti tu..., spuse Athos, zîmbind fără să vrea de voioşia neînfrîntă a gasconului. Iei totul în glumă.

— Ce vreţi? răspunse d'Artagnan. Eu m-am născut într-o ţară unde cerul e veşnic senin.

— Oricum, nu-i ca ăsta de aici, zise Porthos, întinzînd mîna să se încredinţeze dacă plouă într-adevăr, căci parcă simţise cum l-a picat pe obraz.

— Haide-haide! îşi îndemnă prietenii d'Artagnan. Cu atît mai mult trebuie s-o luăm din loc. Ei, Grimaud!

Grimaud îşi făcu apariţia.

— Grimaud, prietene, ai dibuit ceva? întrebă d'Artagnan.

— Nimic, răspunse valetul.

— Nerozii ăştia, bombăni Porthos, nici măcar nu ne-au ur­mărit. Ehei, să fi fost noi în locul lor!

— Păcat, zise d'Artagnan. I-aş spune bucuros două vorbuliţe domnului Mordaunt, în această mica Tebaidă. Iată un loc numai bun să culci la pămînt un om.

— Hotărît lucru, spuse Aramis. Fiul nu-i la înălţimea mamei.

— Aşteaptă, dragă prietene, răspunse Athos. Nu sînt nici două ceasuri de cînd am fugit. Încă nu ştie încotro am luat-o, nu bă­nuieşte unde ne aflăm. Vom putea spune că nu-i la înălţimea mai-că-şi numai în clipă în care vom pune piciorul pe pămîntul Franţei, dacă între timp nu sîntem ucişi sau otrăviţi.

— Pînă una-alta, să mîncam! spuse Porthos.

— Pe cinstea mea, nu zic nu, mi-e o foame de lup, răspunse Athos.

— Păzea găinuşelor negre! exclamă Aramis.

Şi cei patru prieteni, conduşi de Mousqueton, se îndreptară spre casa din marginea pădurii, aproape cu aceeaşi nepăsare de odinioară, fiind iarăşi laolaltă şi uniţi, aşa cum spusese Athos.

XIX

O CUPĂ ÎNCHINATĂ ÎN CINSTEA REGELUI DETRONAT
Pe măsură ce se apropiau de casă, fugarii vedeau pămîntul răs­colit ca după trecerea unei cete de călăreţi. În faţa casei, urmele se arătau şi mai lămurit: ceata cu pricina, din orice tabără ar fi fost ea, pesemne că făcuse acolo un popas.

— Pe legea mea! spuse d'Artagnan. E limpede ca lumina zilei: pe aici a trecut regele cu escorta lui.

— Drace! exclamă Porthos. Atunci au înghiţit totul.

— Nu, îl linişti d'Artagnan. Măcar o găină tot au lăsat ei.

Sări de pe cal şi bătu la uşă, dar nu primi nici un răspuns. Împinse uşă – nu era zăvorîtă. În prima odaie nu văzu pe ni­meni.

— Ei? făcu Porthos.

— Nu-i nimeni, mormăi d'Artagnan. Ah!

— Ce e?

— Sînge.

La auzul acestui cuvînt, cei trei prieteni săriră de pe cai şi in­trară în prima odaie. D'Artagnan împinsese uşa celei de a doua odăi şi, după expresia feţei, era limpede că a dat peste ceva neo­bişnuit. Apropiindu-se, cei trei prieteni zăriră un bărbat încă tînăr zăcînd pe podea, într-un lac de sînge. Se vedea că a încercat să se urce în pat, dar n-a mai avut putere şi s-a prăbuşit pe duşumea. Athos se apropie cel dintîi de bietul om: i se păruse că a mişcat.