Educaţia sentimentală

Cisy, observând că domnul de Forchambeaux refuza vinul, iz­bucni:

– Bea, ce naiba! Nu eşti prea grozav la ultimul dumitale dineu de flăcău.

La aceste cuvinte, toţi se înclinară şi îl felicitară.

– Şi tânăra, spuse profesorul, e încântătoare, desigur.

– Cred şi eu, zise Cisy. Dar oricum, e o greşeală, căsătoria e atât de stupidă.

– Vorbeşti cam uşor, dragul meu! răspunse domnul des Aulnays, în timp ce o lacrimă i se rostogolea din ochi, la amintirea defunctei sale soţii.

Şi Forehambeaux repetă de mai multe ori la rând, rânjind:

– Ai să ajungi şi dumneata, ai să ajungi şi dumneata la căsă­torie!

Cisy protestă. Îi plăcea mai mult să se distreze, să fie "régence". Voia să înveţe lupta liberă, ca să viziteze speluncile din Cité, ca prin­ţul Rodolphe din Misterele Parisului. Scoase din buzunar o pipă scurtă, începu să repeadă servitorii, se puse pe băut; şi ca să facă pe grozavul, defăima toate mâncărurile. Trimise îndărăt chiar şi trufele, iar profesorul, care se delecta cu ele, spuse linguşitor:

– Nimic nu i atât de bun ca laptele de pasăre pregătit de doamna, bunica dumneavoastră!

Apoi continuă să vorbească cu vecinul său, agronomul, care gă­sea că e mai bine să stai la ţară, dacă n ar fi decât ca să ţi creşti fetele şi să le deprinzi cu gusturi simple. Profesorul aplauda aceste idei şi îl linguşea, crezând că are influenţă asupra elevului său, al cărui om de afaceri ar fi dorit, în taină, să devină.

Frédéric venise plin de ciudă împotriva lui Cisy; dar prostia acestuia îl dezarmase. Totuşi, gesturile, figura, toată persoana lui, amintindu i dineul de la Café Anglais, îl enervau din ce în ce mai mult; asculta observaţiile răuvoitoare pe care le făcea cu voce joasă vărul Joseph, un băiat de treabă, sărac, amator de vânătoare şi bursier. Cigy îi spuse în glumă, de mai multe ori, "banditule"; apoi deodată zise:

– A, baronul!

Atunci intră un bărbat voinic, de vreo treizeci de ani, cu o fizio­nomie cam aspră, suplu, cu pălăria pe o ureche şi cu o floare la buto­nieră. Era idealul vicontelui. Era încântat să l aibă la masă; şi prezenţa lui aţâţându l, încercă să facă un calambur, căci spuse, în timp ce se servea un cocoş sălbatic:

– Iată cel mai bun dintre caracterele lui La Bruyère!³⁹Apoi îi puse domnului de Comaing o serie de întrebări asupra unor persoane necunoscute de cei de la masă: pe urmă, ca apucat de o idee:

– Spuneţi mi, v aţi mai gândit la mine?

Celălalt ridică din umeri:

– N ai încă vârsta, băiete! Cu neputinţă!

Cisy îl rugase să l ajute să fie admis la clubul său. Dar baronul vru, fără îndoială, să i cruţe amorul propriu.

– A, uitasem! Mii de felicitări pentru pariu, dragul meu!

– Ce pariu?

– Cel pe care l ai făcut la curse, că ai să mergi chiar în aceeaşi seară la doamna aceea.

Frédéric avu senzaţia unei lovituri de bici. Se linişti numaidecât, văzând expresia descumpănită a lui Cisy.

Într adevăr, Mareşala, chiar de a doua zi, regretă ce făcuse, când se arătase Arnoux, primul ei amant, omul ei. Amândoi îl făcură pe viconte să înţeleagă că îi stinghereşte, şi l dădură afară fără multă ceremonie.

Acum avu aerul că nu înţelege. Baronul continuă:

– Ce mai e cu ea, drăguţa de Rose? Are picioare tot atât de fru­moase? dovedind prin aceste cuvinte că o cunoscuse de aproape.

Lui Frédéric nu i plăcu descoperirea asta.

– Nu i nevoie să te înroşeşti, reluă baronul; e o afacere bună!

Cisy plescăi din limbă:

– Ei aş! nu chiar atât de bună.

– A!

– Zău, chiar aşa. Eu, mai întâi, nu văd la ea nimic extraordinar, şi apoi, ca ea, găseşti câte vrei, căci, oricum... e de vânzare.

– Nu pentru oricine! replică acru Frédéric.

– Se crede altfel decât ceilalţi, replică Cisy, ce farsă!

Şi toţi cei din jurul mesei izbucniră în râs.

Frédéric îşi simţea bătăile inimii înăbuşindu l. Înghiţi două pahare de apă, unul după altul.

Dar baronul îşi amintea cu plăcere de Rosanette.

– E tot cu un oarecare Arnoux?

– Nu ştiu, zise Cisy. Nu l cunosc pe acest domn.

Afirmă, totuşi, că e un fel de escroc.

– O clipă! strigă Frédéric.

– Cu toate astea e un lucru sigur. A avut chiar şi un proces.

– Nu i adevărat!

Frédéric începu să l apere pe Arnoux. Garanta că era cinstit, până la urmă credea şi el ce spunea, inventa cifre, dovezi. Vicontele, care i purta pică, beat cum era, se încăpăţână în afirmaţiile lui, în aşa fel încât Frédéric îi spuse grav:

– Spuneţi aceasta pentru a mă jigni, domnule?

Şi îl privea cu ochii aprinşi ca ţigara lui.

– O, deloc! Recunosc chiar că are şi el ceva bun: soţia lui.

– O cunoaşteţi?

– Cred şi eu! Toată lumea o cunoaşte pe Sophie Arnoux.

– Ce aţi spus?

Cisy, care se ridicase, repetă bâlbâind:

– Toată lumea o cunoaşte!

– Taci! Dumneata nu frecventezi asemenea femei!

– Mă şi laud cu asta!

Frédéric îi aruncă farfuria în obraz.

Ea trecu ca un fulger pe deasupra mesei, răsturnă două sticle, zdrobi o salatieră şi se sparse de vasul de argint în trei bucăţi, lovindu l pe Viconte în pântece.

Toţi se ridicară ca să l reţină. Se zbătea ţipând, cuprins de un fel de frenezie; domnul des Aulnays repeta:

– Haide, linişteşte te, dragă băiete!

– Dar e îngrozitor! vocifera profesorul.

Forehambeaux, vânăt ca pruna, tremura; Joseph râdea în ho­hote: chelnerii ştergeau vinul, culegeau cioburile de pe jos; iar baronul se duse să închidă fereastra, căci, cu tot zgomotul trăsurilor, scandalul ar fi putut fi auzit din bulevard.

Cum toată lumea, în clipa când farfuria fusese aruncată, vorbea în acelaşi timp, fu cu neputinţă să se descopere motivul acestei jigniri, dacă era din pricina lui Arnoux, a doamnei Arnoux, a Rosanettei sau a altcuiva. Sigură însă era brutalitatea incalificabilă a lui Frédéric; dar el refuză cu hotărâre să şi exprime cea mai mică părere de rău.

Domnul des Aulnays încercă să l îmblânzească; la fel şi vărul Joseph, profesorul, Forehambeaux însuşi. În timpul acesta, ba­ronul îl consola pe Cisy, care, cedând unei slăbiciuni nervoase, plângea. Frédéric, dimpotrivă, se înfuria din ce în ce mai tare; şi ar fi rămas acolo toţi până la ziuă, dacă baronul n ar fi spus, în cele din urmă:

– Vicontele, domnule, vă va trimite martorii săi mâine.

– La ce oră?

– La douăsprezece, dacă vă convine.

– Perfect, domnule.

Afară, Frédéric respiră adânc. De prea multă vreme îşi stăpânea inima. În sfârşit îi făcuse pe plac; simţea un fel de mândrie virilă, un exces de forţe lăuntrice care îl ameţeau. Avea nevoie de doi martori. Primul care îi veni în minte fu Regimbart; şi porni imediat către o cârciumă de pe strada Saint Denis. Obloanele erau trase. Dar, dea­supra uşii, printr un geam, se vedea lumină. O deschise şi intră, aplecându se mult sub oblon.

O lumânare, pe marginea tejghelei, lumina sala pustie. Toate taburetele, cu picioarele în sus, erau suite pe mese. Stăpânul, soţia lui şi băiatul lor mâncau într un colţ, lângă bucătărie; şi Regimbart, cu pălăria pe cap, cina cu ei, stingherându l pe băiat, care era obligat la fiecare înghiţitură să se întoarcă puţin într o parte. Frédéric îi povesti pe scurt ce se întâmplase şi îi ceru să l asiste. Cetă­ţeanul nu răspunse nimic la început; îşi rotea ochii, părea că se gândeşte, făcu de încă multe ori înconjurul sălii şi spuse în sfârşit:

– Da, bucuros!

Un zâmbet ucigător îi destinse faţa, aflând că adversarul era un aristocrat.

– O să l luăm noi repede, fii liniştit. Mai întâi... cu spada...

– Dar poate, obiectă Frédéric, n am dreptul...

– Îţi spun că trebuie să alegi spada – replică Cetăţeanul cu brutalitate. Ştii să tragi?

– Puţin.

– A, puţin! Aşa sunteţi toţi. Şi vreţi eu orice preţ să vă bateţi! Mare lucru, sala de arme! Ascultă mă: stai la distanţă închizându te mereu în cercuri şi dă te înapoi! E permis. Oboseşte l! Apoi, repede te asupra lui, direct! Şi mai cu seamă, fără viclenii, fără lo­vituri à la Fougère! Uite, vezi cum? învârtind pumnul ca pentru a deschide cu cheia. – Moş Vauthier, dă mi bastonul dumitale. Da, asta ajunge!

Apucă băţul cu care se aprindea gazul, îşi rotunji braţul stâng, îndoi dreptul şi începu să dea, să lovească în perete. Bătea din pi­cioare, se însufleţea, se prefăcea chiar că e într o situaţie grea, strigând:

– Înţelegi? Înţelegi? şi silueta lui enormă se proiecta pe pe­rete, iar pălăria părea că atinge plafonul. Limonagiul spunea din când în când: "Bravo! foarte bine!" Soţia sa îl admira de asemenea, deşi era emoţionată; şi Théodore, un fost soldat, rămăsese încreme­nit de uimire; era, de fapt, un fanatic admirator al domnului Regimbart.

A doua zi, devreme, Frédéric alergă la magazinul lui Dussardier. După un şir de camere, toate pline de stofe aşezate în rafturi sau întinse de a latul meselor, şi de şaluri agăţate pe suporturi, îl zări într un fel de cuşcă cu zăbrele, înconjurat de registre şi scriind, în picioare în faţa unui pupitru. Băiat cumsecade ca totdeauna, îşi lăsă imediat treaba.

Martorii sosiră înainte de prânz. Frédéric crezu că e de bun gust să nu asiste la discuţia lor.

Baronul şi Joseph declarară că s ar mulţumi cu scuzele cele mai simple. Dar Regimbart, al cărui principiu era să nu cedeze niciodată, şi care ţinea să apere onoarea lui Arnoux (Frédéric nu i vor­bise de nimic altceva) pretinse ca Vicontele să ceară scuze. Domnul de Comaing fu revoltat de această impertinenţă. Cetăţeanul nu vru să cedeze. Orice împăcare devenind imposibilă, trebuiau să se bată.

Mai răsăriră şi alte greutăţi; căci alegerea armelor, din punct de vedere legal, îi aparţinea lui Cisy, cel ofensat. Dar Regimbart sus­ţinu că, după provocarea la duel, el se constituia ofensator. Martorii lui protestară totuşi, spunând că o palmă e cea mai cruntă ofensă. Cetăţeanul diseca fiecare cuvânt: o lovitură nu era o palmă. În sfârşit, hotărâră să se adreseze unor militari; şi cei patru martori ieşiră ca să meargă să consulte nişte ofiţeri într o cazarmă oarecare.

Se opriră la cazarma de pe Quai d'Orsay. Domnul de Comaing se apropie de doi căpitani şi le expuse contestaţia.

Căpitanii nu înţeleseră nimic, căci expunerea era mereu întreruptă de intervenţiile Cetăţeanului. La urmă, ofiţerii îi sfătuiră pe aceşti domni să întocmească un proces verbal; după care ei vor hotărî. Atunci se duseră la o cafenea; şi, ca totul să fie cât se poate de dis­cret, marcară pe Cisy cu un H şi pe Frédéric cu un K.

Apoi se întoarseră la cazarmă. Ofiţerii plecaseră în oraş. Se iviră iar şi declarară că, evident, alegerea armelor aparţinea domnului H. Se întoarseră toţi la Cisy. Regimbart şi Dussardier rămaseră pe trotuar.

Aflând hotărârea, vicontele fu cuprins de o tulburare atât de mare, încât îi puse s o repete de mai multe ori; şi când domnul de Comaing ajunse la pretenţiile Iui Regimbart, el murmură "şi totuşi", fiind cât pe ce să i se supună. Apoi se trânti într un fotoliu şi declară că el nu se bate.

– Hm! Cum? zise baronul.

Atunci Cisy se lăsă dus de un flux verbal dezordonat: voia să se bată cu pistolul, la câţiva paşi, cu o singură armă.

– Sau să punem arsenic într un pahar şi să tragem la sorţi, S a mai făcut aşa ceva; am citit eu.

Baronul, nu prea răbdător de felul lui, îl repezi:

– Domnii aşteaptă răspunsul dumitale. E indecent, în cele din urmă. Ce alegi? Haide! Spada?

Vicontele răspunse "da" dând din cap; şi întâlnirea fu fixată pentru a doua zi, la poarta Maillot, la ora şapte fix.

Dussardier fiind obligat să se întoarcă la treburile lui, Regim­bart se duse să l informeze pe Frédéric.

Îl lăsaseră toată ziua fără veşti; nerăbdarea lui devenise de ne­suportat.

– Cu atât mai bine! zise el.

Cetăţeanul fu satisfăcut de atitudinea lui

– Pretindeau scuze din partea noastră, îţi închipui. Nu era mare lucru, un simplu cuvânt! Dar i am trimis frumuşel la plimbare! Aşa cum trebuia, nu?

– Fără îndoială, spuse Frédéric, gândindu se că mai bine şi ar fi ales alt martor.

Apoi, când rămase singur, repetă de mai multe ori cu voce tare:

– Mă voi bate! Ia te uită, mă voi bate! E caraghios!

Şi, mergând prin cameră, trecu prin faţa oglinzii şi observă că era palid.

– Oare mi e frică?

O spaimă cumplită îl cuprinse la ideea eă ar putea să l apuce frica pe teren.

– Dacă, totuşi, voi fi ucis? Tata a murit aşa. Da, voi fi omorât.

Şi, deodată, o zări pe mama lui, în rochie neagră; imagini in­coerente i se desfăşurau în minte. Propria sa laşitate îl exaspera. Fu cuprins de un paroxism de bravură, de o sete feroce de sânge. Nici un batalion nu l ar fi făcut să dea îndărăt. După ce trecu această febră, se simţi, cu bucurie, de neclintit. Ca să se distreze, se duse la Operă, unde se reprezenta un balet. Ascultă muzică, privi dansa­toarele cu binoclul şi bău un pahar de punci în antract. Dar, întorcându se acasă, privindu şi cabinetul, mobilele, între care se afla, poate, pentru ultima oară, simţi o slăbiciune. Coborî în grădină. Stelele străluceau; le contemplă. Ideea de a se bate pentru o femeie îl înălţa în propriii săi ochi, îl înnobila. Apoi se duse să se culce liniştit.

Nu acelaşi lucru se întâmplă cu Cisy. După plecarea baronului, Joseph încercase să i ridice moralul, şi cum vicontele rămânea indi­ferent, îi spuse:

– Totuşi, dragul meu, dacă preferi să nu mergi mai departe, eu mă duc să le spun.

Cisy nu îndrăzni să răspundă "du te!" dar îi fu ciudă pe vărul său că nu procedase aşa fără să i mai spună şi lui.

Ar fi dorit ca Frédéric să moară peste noapte de un atac de apoplexie, sau să survină o răscoală a doua zi, cu baricade care să închidă toate intrările în Bois de Boulogne, sau ca un eveniment oarecare să împiedice pe vreunul din martori să vină acolo, pentru că atunci, din lipsă de martori, duelul n ar mai avea loc. Îi venea să plece cu un tren rapid oriunde. Îi părea rău că nu ştie medicina ca să ia ceva care, fără să i pună viaţa în primejdie, ar putea să facă să se creadă ca a murit. Ajunse până acolo încât dorea să se îmbolnăvească grav.

Trimise să l cheme pe domnul des Aulnays ca să i ceară un sfat, un ajutor, dar el se întorsese în Saintonge, pentru că primise o tele­gramă prin care i se anunţa o indispoziţie a uneia dintre fiicele sale.

Lui Cisy, faptul i se păru o prevestire rea. Din fericire, domnul Vezou, profesoral lui, veni să l vadă. Atunci îşi mărturisi gândurile.

– Cum să facem, Doamne, cum să facem?

– Eu, în locul dumneavoastră, domnule conte, aş plăti un hamal din piaţă să i tragă o bătaie soră cu moartea.

– Ar şti imediat cine l a trimis! răspunse Cisy.

Şi, din când în când, gemea; apoi zise:

– Dar avem dreptul să ne batem în duel?

– E un rest de barbarie! Ce vreţi!

Ca să i facă plăcere, pedagogul se invită singur la cină. Elevul lui nu mâncă nimic şi, după masă, simţi nevoia să se plimbe. Trecând prin faţa unei biserici, spuse:

– Dacă am intra, o clipă, să vedem?

Domnul Vezou acceptă bucuros şi i oferi chiar agheasmă.

Era luna Fecioarei Maria, altarul era acoperit de flori, se auzeau voci cântând şi orga răsunând. Dar Cisy nu se putu ruga, căci ceremo­niile religioase îi aminteau de funeralii; parcă auzea ecouri din De profundis.

– Haidem! Nu mă simt bine.

Apoi jucară cărţi toată noaptea. Vicontele se străduia să piardă, ca să îndepărteze nenorocul, şi domnul Vezou profita de această situaţie. În sfârşit, în zori, Cisy, care nu mai rezistă, se prăbuşi pe postavul verde, cuprins de un somn plin de vise neplăcute.

Dacă, totuşi, curajul constă în voinţa de a ţi domina slăbiciunea, vicontele fu curajos, căci, din momentul în care martorii veniră să l ia, se încordă din toate puterile. Vanitatea îl făcea să înţeleagă că dacă dădea îndărăt era pierdut. Domnul de Comaing îl felicită că arată atât de bine.

Dar, pe drum, legănarea trăsurii şi căldura soarelui de dimineaţă îl enervară. Energia îl părăsise iar. Nici nu mai ştia unde se află.

Baronul se distra sporindu i frica, vorbind despre "cadavru" şi despre modul clandestin de a l aduce în oraş, Joseph îi răspundea; amândoi, considerând că toată afacerea era ridicolă, erau convinşi ca, până la urmă, se va aranja.

Cisy stătea cu capul în piept; îl ridică încet şi le atrase atenţia că nu aduseseră un medic.

– E inutil, zise baronul.

– Atunci nu e nici o primejdie?

Joseph răspunse pe un ton grav:

– Să nădăjduim.

Şi nimeni, în trăsură, nu mai scoase o vorbă. La şapte şi zece, ajunseră la poarta Maillot. Frédéric şi martorii săi se şi aílau acolo, îmbrăcaţi toţi trei în negrii. Regimbart, avea, în loc de cravată, un guler de păr de cal ca un soldat; şi ţinea în mână un fel de cutie lunguiaţă ca de vioară, anume pentru asemenea aventuri. Se salutară rece. Apoi, toţi pătrunseră în Bois de Boulogue, prin calea Madrid, în căutarea unui loc potrivit.

Regimbart se adresă lui Frédéric, care mergea între el şi Dussardier:

– Ei, si cu frica ce facem? Dacă ai nevoie de ceva, nu te jena, ştiu eu cum e treaba asta. Frica e naturală la om.

Apoi spuse încet:

– Nu fuma, asta te moaie !

Frédéric îşi aruncă ţigara, care îl încurca, şi merse mai departe cu pas sigur. Vicontele îl urma, sprijinit de braţul celor doi martori.

Din când în când se întâlneau cu câte un trecător. Cerul era al­bastru şi se auzea uneori saltul iepurilor. La cotitura unei cărări, o femeie cu un turban verde vorbea cu un bărbat în cămaşă, şi pe aleea cea mare, sub castani, servitori în vestă de pânză îşi plimbau caii. Cisy îşi aduse aminte de zilele fericite când, călare pe alezanul lui, cu monoclul la ochi, călărea la portiera caleştilor; aceste amintiri îi măreau spaima; o sete insuportabilă îi ardea gura; bâzâitul muş­telor se confunda cu zvâcnirea arterelor lui; picioarele i se înfundau în nisip; i se părea că merge de când lumea.

Martorii, fără să se oprească, scormoneau cu ochii marginile drumului. Se întrebară daeăjă meargă la răscrucea Catelan, sau sub zidurile palatului Bagatelle. În sfârşit o luară la dreapta; şi se opriră într un fel de crâng, între pini.

Terenul fu ales aşa încât să poată fi împărţit în mod egal. Se marcară locurile adversarilor. Apoi, Regimbart deschise cutia capito­nată cu marochin roşu, ce conţinea patru spade frumoase, scobite la mijloc, cu mânere în filigran. O rază de lumină străbătu printre pini, căzu pe ele; şi lui Cisy i se păru că strălucesc ca nişte vipere de argint pe o baltă de sânge.

Cetăţeanul arătă că erau de aceeaşi lungime; pe o a treia o luă pentru el, ca să despartă combatanţii la nevoie. Domnul de Comaing ţinea un baston. Se priveau. Toţi aveau figuri speriate sau crude.

Frédéric îşi scosese redingota şi vesta. Joseph îl ajută pe Cisy să facă la fel; după ce şi desfăcu cravata, văzură la gâtul lui o me­dalie sfinţită. Regimbart zâmbi cu milă.

Atunci, domnul de Comaing încercă să ridice obiecţiuni, ca să i mai lase lui Frédéric încă o clipă de gândire. El ceru dreptul de a pune o mănuşă şi pe acela de a apuca spada adversarului cu mâna stângă; Regimbart, care era grăbit, nu refuză. În sfârşit, baronul se adresă lui Frédéric:

– Totul depinde de dumneavoastră, domnule! Nu este nici­odată dezonorant să ţi recunoşti greşelile.

Dussardier făcea gesturi de aprobare. Cetăţeanul se indignă:

– Credeţi că suntem aici ca să jumulim raţele, ce naiba? În gardă!

Adversarii stăteau unul în faţa celuilalt, cu martorii la dreapta şi la stânga. El dădu semnalul:

– Haideţi!

Cisy păli îngrozitor. Spada îi tremura la vârf ca o cravaşa. Îşi dădu capul pe spate, depărtă braţele, căzu pe spate leşinat. Joseph îl ridică; şi, împingându i o sticluţă sub nas, îl zgudui puternic. Vi­contele deschise ochii, apoi, brusc, se repezi ca un nebun la spadă. Frédéric îşi păstrase spada; şi aştepta, cu privirea fixă, cu mâna în sus.

– Opriţi, opriţi! striga o voce care venea de pe drum, şi în acelaşi timp se auzi tropotul unui cal în galop; capota unei cabrio­lete rupea crengile. Un bărbat aplecat în afară flutura o batistă şi striga mereu! – Opriţi! Opriţi!

Domnul de Comaing, crezând că e poliţia care intervine, ridică bastonul:

– Terminaţi odată! Vicontele sângerează.

– Eu? spuse Cisy.

De fapt, căzând, îşi zgâriase degetul cel mare de la mâna stângă.

– Dar asta s a întâmplat când a căzut, adăugă Cetăţeanul.

Baronul se făcu că nu aude.

Arnoux sărise din cabrioletă:

– Am sosit prea târziu! Nu! Slavă Domnului!

Îl îmbrăţişa pe Frédéric, îl pipăia, îi acoperea faţa de sărutări:

– Ştiu motivul; ai vrut să l aperi pe vechiul dumitale prieten! E bine, e foarte bine! N am să uit niciodată! Cât eşti de bun, ah, dragă băiete!

Îl privea şi plângea râzând în acelaşi timp de bucurie. Baronul se întoarse către Joseph:

– Cred că, suntem de prisos în această mică scenă de familie. S a sfârşit, nu i aşa, domnilor?

– Viconte, leagă ţi braţul în eşarfă; iată fularul meu. Apoi, cu un gest poruncitor: – Haide, fără supărare! Aşa se cuvine!

Cei doi combatanţi îşi strânseră mâna, fără vlagă. Vicontele, de Comaing şi Joseph dispărură într o parte, iar Frédéric porni în cea­laltă parte cu prietenii lui.

Deoarece restaurantul Madrid nu era prea departe, Arnoux propuse să se ducă acolo ea să bea un pahar cu bere.

– Am putea să şi dejunăm, zise Regimbart.

Dar cum Dussardier nu avea timp, se mărginiră să bea ceva în grădină. Toţi simţeau acea stare de beatitudine care urmează după deznodămintele fericite. Cetăţeanul, totuşi, era supărat că se întrerupsese duelul în momentul cel mai bun.

Arnoux aflase totul de la un oarecare Compain, prietenul lui Regimbart; şi, într un elan sufletesc, alergase să împiedice duelul, crezând, dealtfel, că el era cauza conflictului. Îl rugă pe Frédéric să i dea câteva detalii în plus. Frédéric, mişcat de dovezile astea de dragoste, nu vru să i sporească iluziile:

– Te rog, să nu mai vorbim despre asta!

Lui Arnoux, această rezervă i se păru foarte delicată. Apoi, cu uşurinţa lui obişnuită, trecu la altă idee:

– Ce mai nou, Cetăţene?

Şi începură să discute despre poliţe, scadenţe. Ca să vorbească mai în voie, se aşezară la altă masă, şoptind între ei.

Frédéric prinse aceste cuvinte: – "Ai să mi iscăleşti. – Da! dar dumneata, bineînţeles... – Am târguit o, în sfârşit, pentru trei sute! – Bun comision, zău!" Pe scurt, era limpede că Arnoux făcea tot felul de afaceri cu Cetăţeanul.

Frédéric se gândi să i amintească de cele cincisprezece mii de franci ale lui. Dar ultimul său demers îl oprea să mai facă chiar cele ma blânde reproşuri. Dealtfel, se simţea obosit. Nici locul nu era potrivit Amână discuţia pentru altădată.

Arnoux, aşezat la umbra unui boschet, fuma cu o figură zâmbitoare. Ridică ochii către uşile separeurilor care dădeau toate sprt grădină şi spuse că altădată venea des aici.

– Nu singur, fără îndoială? răspunse Cetăţeanul.

– Pe naiba!

– Ce ştrengar eşti! un om însurat!

– Ei, dar dumneata? reluă Arnoux; şi cu un zâmbet îngăduitor: – Sunt sigur că această pramatie are pe undeva o cameră în care primeşte fetiţe.

Cetăţeanul mărturisi că e adevărat, printr o simplă ridicare din sprâncene. Atunci, cei doi domni îşi expuseră gusturile: Arnoux le prefera acum pe cele tinere, pe muncitoare; Regimbart nu putea sa sufere "fandositele" şi prefera ce era pozitiv. Concluzia, exprimată de negustorul de faianţă, fu că femeile nu trebuie luate în serios.

"Şi totuşi, îşi iubeşte nevasta!" se gândea Frédéric, pe când se întorcea acasă; şi îl socotea un om necinstit. Îi reproşa lui duelul, ca şi cum pentru dânsul îşi riscase adineauri viaţa.

Dar îi era recunoscător lui Dussardier pentru devotamentul său; comisul, la insistenţele sale, ajunse în curâncí să vină la el în fiecare zi.

Frédéric îi împrumuta cărţi: Thiers, Dulaure, Barante , Girondinii lui Lamartine. Bietul băiat îl asculta cu atenţie şi i accepta părerile ca pe acelea ale unui maestru.