Educaţia sentimentală

Apoi, rostind răspicat fiecare cuvânt:

– În sfârşit... voi fi tare.... am să părăsesc tot.... şi mă voi duce să mi caut norocul... nu ştiu unde!

– Cu neputinţă! strigă Frédéric.

Arnoux răspunse cu un aer liniştit:

– Cum vrei să trăiesc acum la Paris?

Urmă o lungă tăcere.

Frédéric începu să spună:

– Cìnd ai da înapoi aceşti bani?

Nu că i ar fi avut; dimpotrivă. Dar nimic nu l împiedică să vadă prieteni, să facă demersuri. Îşi sună slujitorul ca să se îmbrace. Ar­noux îi mulţumea.

– Optsprezece mii de franci îţi trebuie, nu i aşa?

– Oh! m aş mulţumi şi cu şaisprezece mii! Pentru că aş rea­liza eu două mii cinci sute, trei mii cu argintăria, dacă totuşi Vanneroy mă îngăduie pâna mâine; şi, ţi o repet, poţi s o afirmi, s o juri celui care mă va împrumuta că în opt zile, poate chiar în cinci sau şase, banii vor fi restituiţi. Dealtfel, ipoteca garantează. Aşa că nu e nici o primejdie, înţelegi?

Frédéric îl asigură că înţelegea şi că avea să iasă numaidecât.

Rămase acasă, blestemându l pe Deslauriers, pentru că voia să se ţină de cuvânt şi în acelaşi timp să l îndatoreze pe Arnoux.

"Dacă m aş adresa domnului Dambreuse? Dar sub ce pretext să cer bani? Eu sunt cel care trebuie să i duc lui bani pentru acţiu­nile de huilă! Ah! ducă se învârtindu se cu acţiunile lui! Nu le dato­rez!"

Şi Frédéric se felicita pentru independenţa lui, de parcă i ar fi refuzat un serviciu domnului Dambreuse.

"Ei lasă, îşi spuse el pe urmă, de vreme ce pierd în partea asta... pentru că aş putea cu cincisprezece mii să câştig o sută de mii! La Bursă, aşa cum se vede câteodată... De vreme ce nu mă achit faţă de unul, nu sunt liber?... Eh, şi dacă Deslauriers ar mai aştepta! – Nu, nu, e rău, hai, să mă duc!"

Se uită la pendulă.

"Eh, nu i nici o grabă! Banca nu se închide decât la ora cinci."

Şi, la patru şi jumătate, după ce luase banii:

"Acum degeaba! N am să l găsesc; mă voi duce diseară!" dându şi aşa posibilitatea de a şi schimba hotărârea, pentru că totdea­una rămâne în conştiinţă ceva din sofismele strecurate în ea; păs­trează un iz, ca după o băutură rea.

Se plimbă pe bulevarde şi cină singur într un restaurant. Apoi ascultă un act la Vaudeville, ca să se distreze. Dar bancnotele îl stinghereau, de parcă le ar fi furat. Nu i ar fi părut rău să le piardă.

Când se întoarse acasă, găsi o scrisoare care cuprindea aceste cuvinte:
"Ce e nou?

Nevasta mea mi se alătură, dragă prietene. În aceeaşi speran­ţă etc.

Al dumitale".
Şi o parafă.

"Nevasta lui! Mă roagă!"

În aceeaşi clipă se ivi Arnoux, ca să ştie dacă găsise suma atât de aşteptată.

– Poftim, iat o! zise Frédéric.

Şi peste douăzeci şi patru de ore, îi răspunse lui Deslauriers:

– N am primit nimic.

Avocatul se întoarse trei zile la rând. Îl grăbea să i scrie nota­rului. Se oferi chiar să facă o călătorie la Le Havre.

– Nu! e inutil! Am să mă duc eu!

Când se încheie săptămâna, Frédéric îi ceru sfios domnului Arnoux cei cincisprezece mii de franci ai lui.

Arnoux îl amână cu o zi, apoi cu încă una.

Frédéric îndrăznea să iasă numai după ce se înnopta, de frică să nu fie surprins de Deslauriers.

Într o seară, cineva se izbi de el în preajma bisericii Madeleine. Era Deslauriers.

– Mă duc să i iau, spuse el.

Şi Deslauriers îl întovărăşi până la poarta unei case, în cartie­rul Poissounière.

– Aşteaptă mă!

Îl aşteptă. În sfârşit, după patruzeci şi trei de minute, Frédéric ieşi cu Arnoux şi i făcu semn să mai aibă puţină răbdare. Negusto­rul de faianţă şi tovarăşul lui străbătură, la braţ, strada Hauteville, o luară apoi pe strada Chabrol.

Noaptea era întunecoasă, cu pale de vânt călduţ. Arnoux mergea încet, vorbind despre Galeriile de comerţ: o serie de pasaje acope­rite care ar fi dus de la bulevardul Saint Denis la Châtelet, o afacere minunată, în care avea mare poftă să intre; se oprea din când în când, ca să vadă la ferestrele prăvăliilor chipurile fetişcanelor care vindeau, apoi îşi continua peroraţia.

Frédéric auzea paşii lui Deslauriers în spatele lui ca pe nişte mustrări, ca pe nişte ciocănituri care îi loveau conştiinţa dar nu îndrăznea să şi formuleze cererea dintr o ruşine nepotrivită şi de teamă că ar fi zadarnică. Celălalt se apropia. Se hotărî:

Arnoux, cu un ton foarte degajat, îi spuse că de vreme ce nu făcuse acele încasări, nu i putea da acum cei cincisprezece mii de franci.

– Îmi închipui că n ai nevoie de ei, nu?

În clipa aceea Deslauriers îl opri pe Frédéric şi l trase la o parte:

– Fii sincer, îi ai, da sau nu?

– Ei bine, nu! spuse Frédéric. I am pierdut.

– Ah! şi cum?

– La joc!

Deslauriers nu răspunse nici un cuvânt, salută foarte adânc şi plecă. Arnoux profitase de ocazie ca să şi aprindă un trabuc într o tutungerie. Se întoarse întrebând cine era tânărul acela.

– Nimic! Un prieten!

Apoi, peste trei minute, în faţa porţii Rosanettei:

– Haide, urcă, spuse Arnoux, va fi mulţumită să te vadă. Te ai făcut atât de sălbatic!

Îl lumina un felinar din faţă; şi, cu ţigara între dinţii albi şi aerul lui fericit, avea ceva de nesuportat.

– Ah, în legătură cu asta, notarul meu a fost azi la al dumitale pentru a înscrie acea ipotecă. Nevastă mea mi a adus aminte.

– O femeie cu cap! rosti maşinal Frédéric.

– Te cred!

Şi Arnoux începu s o laude. N avea pereche ca spirit, inimă, economie; adăugă încet, dându şi ochii peste cap:

– Şi ce trup de femeie!

– Rămâi cu bine! spuse Frédéric.

Arnoux făcu o mişcare.

– Ia te uită! De ce?

Şi, cu mâna întinsă spre el, îl cerceta, descumpănit de furia de pe chipul lui.

Frédéric răspunse scurt:

– Rămâi cu bine.

O apucă pe strada Bréda ca o piatră care se rostogoleşte, furios împotriva lui Arnoux, jurându şi să nu l mai vadă niciodată, şi nici pe ea, zdrobit, disperat. În locul rupturii la care se aştepta, iată că Arnoux, dimpotrivă, începea s o iubească, şi în întregime, de la capătul pletelor până în adâncul sufletului. Vulgaritatea acestui om îl scotea din fire pe Frédéric. Ăsta avea deci tot! Îl regăsea pe pragul femeii uşoare; şi durerea unei despărţiri se adăuga la furia neputinţei lui. Dealtfel, cinstea lui Arnoux care îi oferea garanţii pentru banii săi îl umilea; ar fi vrut să l strângă de gât; şi, peste supărare, plana în conştiinţa lui, ca o ceaţă, sentimentul laşităţii faţă de prietenul lui. Lacrimile îl înăbuşeau.

Deslauriers cobora strada des Martyrs, scuipându şi furia cu glas tare căci proiectul lui, ca un obelisc doborât, îi apărea acum de o înălţime extraordinară. Se socotea furat, de parcă ar fi îndurat o pagubă mare. Prietenia pentru Frédéric era moartă; şi îi părea bine, era o compensaţie! Fu năpădit de furie împotriva bogătaşilor, înclina către părerile lui Sénécal şi îşi făgăduia să le slujească.

În vremea asta, Arnoux, aşezat la largul lui într un fotoliu, lângă foc, îşi mirosea ceaşca de ceai, ţinând o pe Mareşală pe genunchi.

Frédéric nu se mai duse la ei; şi, ca să se îndepărteze de pasiunea lui dezastruoasă, se hotărî, adoptând primul subiect care i se prezenta, să scrie o Istorie a Renaşterii. Îşi îngrămădi unul peste altul pe masă umaniştii, filosofii şi poeţii; se ducea la cabinetul de stampe, să vadă gravurile lui Marc Antoine; încerca să l înţeleagă pe Macchiavelli. Încet, încet, seninătatea lucrului îl potoli. Cufundându se în personalitatea altora o uita pe a sa, ceea ce e poate singurul chip de a nu mai suferi.

Într o zi în care lua liniştit note, uşa se deschise şi servitorul o anunţă pe doamna Arnoux.

Era, în adevăr, ea! Singură? Nu! pentru că îl ţinea de mână pe micuţul Eugène, urmat de dădaca cu şorţ alb. Se aşeză; şi, după ce tuşi:

– E mult de când n ai mai venit pe la noi.

Cum Frédéric nu găsea nici o scuză, ea adăugă:

– E un semn de delicateţe din partea dumitale!

El întrebă:

– Ce delicateţe?

– Ceea ce ai făcut pentru Arnoux! rosti ea.

Frédéric avu un gest care însemna: "Puţin îmi pasă de el! A fost pentru dumneata!"

Ea trimise copilul să se joace cu bona în salon. Schimbară câteva cuvinte despre sănătate, apoi convorbirea se stinse.

Era îmbrăcată cu o rochie de mătase cafenie, de culoarea unui vin din Spania, cu un palton de catifea neagră, mărginit cu jder; blana asta îţi trezea dorinţa să ţi treci mâinile peste ea, şi bandourile ei lungi, foarte netede, atrăgeau buzele. Dar era tulburată de emoţie şi, întorcându şi ochii către uşă:

– E puţin cam cald aici!

Frédéric ghici intenţia prudentă a privirii ei.

– Iartă mă! Canaturile nu sunt decât împinse.

– Ah! adevărat!

Şi zâmbi, de parcă ar fi vrut să spună: "Nu mă tem de nimic". O întrebă numaidecât de ce venise.

– Bărbatul meu, rosti ea cu greu, m a trimis la dumneata, neîndrăznind să facă el însuşi acest demers.

– Pentru ce?

– Îl cunoşti pe domnul Dambreuse, nu i aşa?

– Da, puţin!

– Ah! puţin.

Tăcea.

– N are a face. Spune până la capăt.

Atunci ea îi povesti că, cu două zile înainte, Arnoux nu putuse plăti patru poliţe de o mie de franci, subscrise la ordinul bancheru­lui, şi pe care o făcuse să pună semnătura ei. Avea remuşcări că a compromis averea copiilor. Dar orice era de preferat dezonoarei; şi, dacă domnul Dambreuse oprea urmărirea, va fi plătit în curând, fără îndoială; căci va vinde o căsuţă pe care o avea la Chartres.

– Biata femeie! şopti Frédéric. Mă voi duce! Bizuie te pe mine.

– Mulţumesc!

Şi se ridică să plece.

– Oh, n ai de ce să te grăbeşti!

Ea rămase în picioare, examinând trofeul de săgeţi mongole suspendat de tavan, biblioteca, legăturile cărţilor, toate uneltele de scris; ridică cutia de bronz care conţinea condeiele; tocurile ei se aşezară în diferite locuri pe covor. Venise de mai multe ori la Fré­déric, dar totdeauna cu Arnoux. Acum erau singuri, singuri în casa lui; era un eveniment extraordinar, aproape o aventură.

Vru să i vadă grădiniţa; el îi oferi braţul ca să i arate domeniile lui, treizeci de picioare de teren închis între case, împodobit cu ar­buşti la colţuri şi cu un răzor în mijloc.

Era în primele zile ale lui aprilie. Frunzele liliacului începeau să înverzească, un suflu curat adia în aer, şi păsărelele ciripeau, alternându şi cântecul cu zgomotul îndepărtat pe care îl făcea făurăria unui carosier.

Frédéric se duse să caute o lopaţică de jar; şi, pe când ei se plim­bau alături, copilul ridica grămăjoare de nisip pe alee.

Doamna Arnoux nu credea că băieţelul va fi dăruit mai târziu cu o mare imaginaţie, dar avea o fire îmbietoare. Sora lui, dimpo­trivă, avea o uscăciune din naştere, care uneori o jignea.

– Se va schimba, spuse Frédéric. Niciodată nu trebuie să dis­peri.

Ea răspunse:

– Niciodată nu trebuie să disperi!

Repetarea asta maşinală a frazei lui îi păru un fel de încura­jare; culese un trandafir, singurul din grădină.

– Îţi aduci aminte... de un anume buchet de flori, într o seară, într o trăsură?

Ea se înroşi puţin; şi rosti, cu un aer de compătimire ironică:

– Ah! eram foarte tânără!

– Şi cu ăsta, spuse foarte încet Frédéric, se va întâmpla la fel?

Ea răspunse, răsucind tulpina între degete ca pe firul unui fus:

– Nu! Îl voi păstra!

O chemă cu un gest pe dădacă iar aceasta luă copilui în braţe: apoi, pe pragul uşii, în poartă, doamna Arnoux mirosi floarea înclinându şi capul pe umăr, cu o privire tot atât de dulce ca o săru­tare.

După ce se urcă iar în biroul lui, contemplă fotoliul în care se aşezase ea, ca şi toate obiectele pe care le atinsese. Ceva din ea cir­cula în jurul lui. Mângâierea prezenţei ei încă mai dura.

"A venit aici!" îşi spunea el.

Şi era înecat de valurile unei iubiri nemărginite.

A doua zi, la orele unsprezece, se duse la domnul Dambreuse. Fu primit în sufragerie. Bancherul prânzea în faţa nevestei. Nepoata era lângă ea şi de cealaltă parte institutoarea, o englezoaică foarte ciupită de vărsat.

Domnul Dambreuse îl pofti pe tânărul său prieten să ia loc în mijlocul lor, şi, când el refuză, întrebă:

– Cu ce ţi pot fi de folos? Te ascult.

Frédéric mărturisi, prefăcându se nepăsător, că venea să i ceară ceva pentru un anume Arnoux.

– Ah, da! fostul negustor de tablouri, spuse bancherul, cu un râs mut care i descoperi gingiile. Odinioară Oudry garanta pentru el; s au supărat.

Şi începu să răsfoiască în grabă scrisorile şi ziarele aşezate lângă tacâmul lui.

Doi servitori serveau, fără să facă zgomot pe parchet; şi, în sala înaltă, care avea trei draperii de tapiţerie şi două fântâni de marmură albă, strălucirea reşourilor, aşezarea aperitivelor, până şi cutele ţepene ale şervetelor, tot huzurul acesta luxos făcea în mintea lui Frédéric un contrast cu un alt prânz, la Arnoux. Nu îndrăznea să l întrerupă pe domnul Dambreuse.

Doamna băgă de seamă că era încurcat.

– Îl vezi câteodată pe prietenul nostru Martinon?

– Are să vină diseară, spuse repede fata.

– Ah! ştiai? răspunse mătuşa oprind o privire rece asupra ei.

Apoi, cum unul dintre valeţi se plecase la urechea ei:

– Croitoreasa ta, copila mea!... Miss John!

Şi institutoarea, ascultătoare, pieri cu eleva ei.

Domnul Dambreuse, tulburat de zgomotul scaunelor, întrebă ce se întâmplase.

– A venit doamna Regimbart.

– Ia te uită! Regimbart! Cunosc acest nume. I am întâlnit sem­nătura.

Frédéric atacă în sfârşit problema; Arnoux merita interes; avea chiar să vândă o casă a nevestei lui în unicul scop de a şi înde­plini făgăduiala.

– Ea trece drept foarte frumoasă. spuse doamna Dambreuse.

Bancherul adăugă, cu un aer binevoitor.:

– Eşti prietenul lor... intim?

Frédéric, fără să răspundă limpede, spuse că i ar fi foarte înda­torat dacă ar lua în consideraţie...

– Ei bine, dacă asta îţi face plăcere, fie! Vom aştepta! Mai am timp. Vrei să coborâm în biroul meu?

Prânzul se sfârşise; doamna Dambreuse se înclină uşor, zâmbind ciudat, cu un zâmbet plin de politeţe şi în acelaşi timp de ironie. Frédéric n avu timp să se gândească la el; căci domnul Dambreuse, de cum fură singuri, îi spuse:

– N ai venit să ţi iei acţiunile.

Şi fără să i îngăduie să se scuze:

– Bine! Bine! E drept să cunoşti afacerea ceva mai bine.

Îi oferi o ţigară şi începu:

Uniunea generala a huilelor franceze era constituită: nu se mai aştepta decât decizia. Însuşi actul fuziunii scădea cheltuielile de su­praveghere şi de mână de lucru, sporea beneficiile. Mai mult, Societatea întreprindea un lucru nou, acela de a i cointeresa pe muncitori. Avea să le clădească locuinţe, case salubre; în sfârşit, se constituia furnizorul funcţionarilor săi, le livra tot la preţul de cost.

– Şi vor câştiga, domnule; ăsta e adevăratul progres; asta înseamnă să răspunzi strălucit la anumite scandaluri republicane! Avem în consiliul nostru (înfăţişă prospectul) un pair al Franţei, un savant de la Institut, un ofiţer superior de geniu la pensie, nume cunoscute! Asemenea elemente inspiră încrederea capitalurilor temătoare şi cheamă capitalurile inteligente! Compania va avea comenzi de la stat, apoi drumurile de fier, marina cu aburi, între­prinderile metalurgice, gazul, bucătăriile burgheze. În felul acesta vom încălzi, vom lumina, vom pătrunde până în vetrele celor mai umile gospodării. Dar dumneata mă vei întreba cum vom asigura vânzarea. Datorită unor drepturi protectoare, dragă domnule, şi le vom obţine; asta ne priveşte pe noii Eu, dealtfel, sunt pe faţă prohibiţionist! Ţara înainte de orice!

Fusese numit director; dar n avea timp să se ocupe de anumite amănunte, între altele de redactare.

– Sunt niţel certat cu scrisul, am uitat ce am învăţat. Aş avea nevoie de cineva...care să mi poată traduce ideile. – Şi deodată: Ai vrea să fii acel om, cu titlul de secretar general?

Frédéric nu ştiu ce să răspundă.

– Ei bine, cine te împiedică?

Funcţiile lui s ar mărgini la a scrie, în fiecare an, un raport pen­tru acţionari. S ar afla în relaţii zilnice cu cei mai importanţi oa­meni din Paris. Reprezentant al Companiei pe lângă muncitori, s ar face adorat de ei, fireşte, ceea ce i ar îngădui mai târzíu să ajun­gă în consiliul general, în deputăţie.

Lui Frédéric îi ţiuiau urechile. De unde venea bunăvoinţa asta? îi mulţumi fierbinte.

Dar nu trebuia, spuse bancherul, să depindă de cineva. Cel mai bun mijloc era să ia acţiuni, "plasament extraordinar dealtfel, deoa­rece capitalul dumitale îţi va garanta poziţia, aşa cum poziţia îţi va garanta capitalul".

– La cât va trebui să urce, cu aproximaţie? spuse Frédéric.

– Oh, Doamne! La cât îţi va plăcea, de la patruzeci la şaizeci de mii de franci, presupun.

Suma aceasta era atât de măruntă pentru domnul Dambreuse şi autoritatea lui atât de mare, încât tânărul se hotărî numaidecât să vândă o fermă. Primea. Domnul Dambreuse avea să fixeze una din zilele astea o întâlnire pentru a şí încheia înţelegerea.

– Deci, îi pot spune lui Jacques Arnoux...?

– Tot ce vrei! Bietul băiat! Tot ce vrei!

Frédéric le scrise soţilor Arnoux să se liniştească şi trimise scri­soarea prin servitorul său, căruia i se răspunse:

– Foarte bine!

Demersul lui totuşi merita mai mult. Se aştepta la o vizită, la o scrisoare cel puţin. Nu primi nici o vizită. Nu i veni nici o scri­soare.

Era uitare din partea lor sau o făceau dinadins? De vreme ce doamna Arnoux venise o dată, cine o împiedica să mai vină? Acel soi de subînţeles, de mărturisire pe care i o făcuse, nu era decât o manevră executată din interes? "Şi au bătut joc de mine? E şi ea complice?" Cu toate că dorea să se ducă la ei, un fel de pudoare îl împiedica.

Într o dimineaţă (trei săptămâni după întrevederea lor), domnul Dambreuse îi scrise că îl aştepta chiar în ziua aceea, peste un ceas.

Pe drum, gândul la familia Arnoux îi hărţui din nou; şi, negăsind nici o explicaţie pentru purtarea lor, fu cuprins de o spaimă, de o presimţire funebră. Ca să scape de ca, chemă o cabrioletă şi ceru să l ducă în strada Paradis. Arnoux era în călătorie.

– Şi doamna?

– La ţară, la fabrică!

– Cândd se întoarce domnul?

– Mâine, negreşit.

Avea s o găsească singură: era momentul. Ceva poruncitor striga în conştiinţa lui: "Du te acolo!"

Dar domnul Dambrense? "Eh, cu atât mai rău! Am să spun că am fost bolnav.'' Dădu fuga la gară; apoi, în vagon: "Am greşit, poate; n are nici o importanţă!"

În dreapta şi în stânga se întindeau câmpii verzi: trenul alerga; căsuţele staţiilor alunecau ca nişte decoruri şi fumul locomotivei trimitea mereu în aceeaşi parte fulgi mari care dansau câtva timp pe iarbă, care se împrăştiau.

Frédéric, singur pe banchetă, se uita la toate astea din plicti­seală, pierdut în acea apatie pe care o dă chiar excesul de nerăbdare. Dar se iviră macarale, case. Era Croil.

Oraşul construit pe panta a două coline joase (dintre care prima e goală şi a doua încununată de o pădure), cu turla bisericii, cu ca­sele inegale şi podul lui de piatră, îi părea a avea ceva vesel, discret şi bun. Un mare vapor plat cobora în josul apei, care clipocea biciu­ită de vânt; găini, la poalele unei troiţe din drum, ciuguleau în paie; o femeie trecu, ducând nişte rufe ude pe cap.

După pod, se află într o insulă, în care se văd pe dreapta ruinele unei mănăstiri. O moară se învârtea, tăind pe toată lăţimea lui cel de al doilea braţ al Oìsei, peste care se ridica manufactura. Mări­mea acestei construcţii îl uimi grozav pe Frédéric. Îi stârni mai mult respect pentru Arnoux. Peste trei paşi, o apucă pe o străduţă, al cărei fund era închis de un grilaj.

Intrase. Portăreasa îl chemă înapoi strigând:

– Aveţi un permis?

– Pentru ce?

– Pentru a vizita întreprinderea!

Frédéric spuse, pe un ton aspru, că venea să l vadă pe domnul Arnoux.

– Cine e domnul Arnoux?

– Păi şeful, stăpânul, în sfârşit, proprietarul!

– Nu domnule, aici e fabrica domnilor Leboeuf şi Milliet!

Femeia glumea, fără îndoială. Veneau muncitorii; întrebă pe doi sau trei; răspunsul lor fu acelaşi.

Frédéric ieşi din curte, clătinându se ca un om beat: păru atât de zăpăcit încât, pe podul Boucherie, un cetăţean care îşi fuma pipa îl întrebă ce caută. Acela cunoştea manufactura lui Arnoux. Se afla la Montataire.

Frédéric se interesă de o trăsură: nu se găseau decât la gară. Se întoarse acolo. O caleaşcă hodorogită, la care era înhămat un cal bătrân ale cărui hamuri rupte atârnau peste hulube, stătea singu­ratică în faţa biroului de bagaje.

Un copil se oferi să l găsească pe "moş Pilon". Se întoarse peste zece minute. Moş Pilon prânzea. Frédéric, nemaiavând răbdare, plecă. Dar bariera era închisă. Trebui să aştepte să se scurgă două convoaie. În sfirşit se repezi în câmpie.

Verdeaţa monotonă o făcea să semene cu un imens postav de biliard. Scorii de fier erau îngrămădite pe amândouă părţile dru­mului, ca nişte grămezi de pietriş. Ceva mai departe, hornuri de uzină fumegau unele lângă altele. În faţa lui se ridica, pe o colină rotundă, un castel mic cu turnuleţe şi clopotniţa pătrată a unei biserici. Dedesubtul lor, ziduri lungi alcătuiau linii neregulate prin­tre copaci; şi jos de tot se înşirau casele satului.

Erau cu un singur cat, cu scări de trei trepte, făcute din blocuri fără ciment. Din când în când se auzea clopotul unui băcan. Paşi grei se înfundau în noroiul negru şi o ploaie măruntă cădea, tăind în mii de fâşii cerul palid.

Frédéric mergea prin mijlocul caldarâmului: apoi întâlni pe stânga, la deschiderea unui drum, un arc mare de lemn pe care scria cu litere de aur: Faianţe.

Jacques Arnoux nu se aşezase fără scop în apropiere de Creil: aşezându şi manufactura cât mai aproape de cealaltă (acreditată de multă vreme), dădea naştere în public unei confuzii favorabile intereselor lui.

Corpul de clădire principal se rezema chiar pe malul unui râu care străbătea pajiştea. Casa stăpânului, înconjurată de o grădină, se deosebea prin peronul ei împodobit cu patru vase în care se zbârleau nişte cactuşi. Maldăre de lut alb se uscau sub hangare: mai erau şi altele sub cerul liber; iar în mijlocul curţii se afla Sénécal, cu veşnicul lui palton albastru căptuşit cu roşu.

Fostul meditator îşi întinse mâna rece.

– Vii pentru patron? Nu i aici.

Frédéric, descumpănit, răspunse prosteşte:

– Ştiam. Apoi, corectându se numaidecât: Viu pentru o treabă care o priveşte pe doamna Arnoux. Mă poate primi?

– Ah, n am văzut o de trei zile, spuse Sénécal.

Şi începu să se plângă la nesfârşit. Primind condiţiile fabrican­tului, înţelesese să rămână la Paris, nu să se înfunde aici, la ţară, departe de prietenii lui, lipsit de ziare. În sfârşit, trecuse peste astea! Dar Arnoux nu părea să dea nici o atenţie meritelor lui. Dealtfel, era mărginit şi retrograd, ignorant cum nu se mai afla altul. În loc să caute perfecţionări artistice, ar fi făcut mai bine să introducă încălzirea cu huilă sau cu gaz. Burghezul se dădea Ia fund; Sénécal apăsă pe cuvânt. Pe scurt, ocupaţiile lui îi displăceau; şi îl soma aproape pe Frédéric să vorbească în favoarea lui, ca să i se mărească salariul.

– Nici o grijă, răspunse acesta.

Nu întâlni pe nimeni pe scară. La primul etaj îşi băgă capul într o încăpere goală; era salonul. Chemă cu glas tare. Nu i se răspunse; fără îndoială că bucătăreasa nu era acasă, nici sluj­nica; în sfârşit, ajuns la etajul doi, împinse o uşă. Doamna Arnoux era singură, în faţa unui dulap cu oglindă. Cordonul rochiei de casă întredeschise îi atârna de a lungul şoldurilor. O parte întreagă din păr îi cădea ca un fluviu negru pe umărul drept; cu amândouă braţele ridicate, îşi ţinea cu o mână cocul, în vreme ce cu cealaltă înfigea un ac în el. Scoase un strigăt şi dispăru.