Educaţia sentimentală

Aproape totdeauna o găsea pe doamna Arnoux învăţându l să citească pe băieţelul ei sau în spatele scaunului Marthei, care făcea game la pian; când lucra la un lucru de croitorie, era pentru el o mare fericire să i ridice foarfecele. Toate mişcările ei aveau o măreţi liniştită; mâinile mici păreau făcute pentru a împărţi milostenii, pentru a şterge lacrimi, şi vocea, puţin înăbuşită, avea intonaţii mângâietoare şi părea uşoară ca un vânticel.

Nu era entuziasmată de literatură, dar spiritul ei fermeca prin cuvinte simple şi pătrunzătoare. Îi plăceau călătoriile, foşnetul vântului în păduri, şi i plăcea să se plimbe prin ploaie cu capul gol. Frédéric asculta lucrurile astea cu încântare, crezând că ea începe să i se încredinţeze.

Frecventarea acestor două femei era în viaţa lui precum două mu­zici: una nebunatică, pătimaşă, distractivă, cealaltă gravă şi aproa­pe cucernică; şi, vibrând amândouă în acelaşi timp, creşteau me­reu, şi încet încet se amestecau – pentru că dacă doamna Arnoux îl atingea numai cu degetul, imaginea celeilalte se ivea numaidecât în faţa dorinţei lui, de vreme ce în partea aceea avea o şansă mai puţin îndepărtată şi, în tovărăşia Rosanettei, când se întâmpla să se înduioşeze, îşi aducea aminte pe loc de marea lui dragoste.

Confuzia asta era pricinuită de asemănarea celor două locuinţe. Unul dintre dulapurile care se vedeau odinioară în bulevardul Montmartre împodobea acum sufrageria Rosanettei, celălalt, salonul doamnei Arnoux. În amândouă casele serviciile de masă erau la fel şi se găsea până şi aceeaşi tichie de catifea trântită pe un fotoliu; apoi o mulţime de mici daruri, paravane, cutii, evantaie se duceau şi veneau de la amantă la nevastă, pentru că Arnoux, fără cea mai mică jenă, lua adesea de la una ceea ce i dăduse, ca să i ofere celei­lalte.

Mareşala râdea cu Frédéric de obiceiurile lui urâte. Într o dumi­nică, după masă, îl duse îndărătul uşii şi i arătă în paltonul lui Arnoux o pungă cu prăjituri pe care le şterpelise de pe masă, ca să şi ospăteze, fără îndoială, mica familie. Domnul Arnoux se deda la pozne care se învecinau cu josnicia. Pentru el, era o datorie să înşele accizele; nu se ducea niciodată la spectacole plătindu şi locul, voia întotdeauna să stea în locul întâi cu bilete de rangul doi, şi povestea ca pe o farsă grozavă că avea obiceiul, la băi, să pună în cutia băieşului un nasture de pantalon drept o monedă de un franc, ceea ce n o împiedica pe Mareşală să l iubească.

Într o zi, totuşi, vorbind despre el, spuse:

– Ah! mă plictiseşte! M am săturat! Am să mi găsesc altul!

Frédéric credea că "altul" era gata găsit şi că se chema domnul Oudry.

– Eh, spuse Rosanette, ce are a face asta?

Apoi cu lacrimi în glas:

– Şi doar nu i cer multe lucruri, dar nu vrea, javra! Nu vrea? Cât despre făgăduielile lui, oh, e altceva.

Îi făgăduise chiar un sfert din beneficiile faimoasei mine de caolin; nu se arăta nici un beneficiu, nici măcar caşmirul cu care o amăgea de şase luni.

Frédéric se gândi numaidecât să i l dăruiască el. Arnoux putea lua asta drept o lecţie si se putea supăra.

Şi totuşi era bun, chiar şi nevasta lui o spunea. Dar atât de ţicnit! În loc să aducă în fiecare zi lume la cină acasă la el, acum îşi poftea cunoştinţele la restaurant. Cumpăra lucruri cu totul inutile, ca lanţuri de aur, pendule, obiecte de gospodărie. Doamna Arnoux îi arată, lui Frédéric, pe culoar, o enormă provizie de buiote, sobiţe de mangal şi samovare. În sfârşit, într o zi îşi mărturisi îngrijora­rea: Arnoux o pusese să semneze o cambie la ordinele domnu­lui Dambreuse.

Totuşi, Frédéric îşi păstra proiectele literare dintr un fel de datorie de onoare faţă de el însuşi. Vru să scrie o istorie a esteticii, rezultat al convorbirilor lui cu Pellerin, apoi să dramatizeze diferite epoci ale Revoluţiei franceze şi să compună o mare comedie, prin influenţa indirectă a lui Deslauriers şi a lui Hussonnet. Pe când lucra, chipul uneia sau al celeilalte treceau adesea prin faţa lui; lupta împotriva voinţei de a o vedea, nu întârzia să cedeze; era şi mai trist când se întorcea de la doamna Arnoux.

Într o dimineaţă, pe când îşi rumega melancolia la colţul sobei, veni Deslauriers. Discursurile incendiare ale lui Sénécal îl neliniş­tiseră pe patronul lui şi încă o dată rămăsese fără resurse.

– Ce vrei să fac eu? zise Frédéric.

– Nimic! N ai bani, ştiu. Dar nu te ar stânjeni de fel să i gă­seşti o slujbă, fie prin domnul Dambreuse, fie prin Arnoux.

Acesta trebuie să aibă nevoie de ingineri în întreprinderea lui. Frédéric avu o idee: Sénécal i ar fi putut anunţa absenţele soţului, i ar fi putut duce scrisorile, l ar fi putut ajuta în miile de ocazii care s ar fi ivit. Bărbaţii îşi fac totdeauna asemenea servicii unii altora. Dealtfel, va găsi un mijloc de a l întrebuinţa fără ştirba lui. Întâmplarea îi oferea un ajutor, era de bun augur, trebuia să pună mâna pe el. Şi, prefăcându se nepăsător, răspunse că lucrul era poate realizabil şi că avea să se ocupe de treaba asta.

Se ocupă de ea numaidecât. Arnoux îşi dădea multă osteneală cu fabrica lui. Căuta roşul de aramă al chinezilor; dar culorile lui se volatilizau la coacere. Ca să evite crăpăturile faianţelor, amesteca var în argilă; dar cele mai multe piese se spărgeau, smalţul pictu­rilor pe materia crudă fierbea, plăcile mari se ondulau; şi atribuind toate aceste greşeli de calcul prostului utilaj al fabricii, voia să facă alte concasoare, alte uscătorii²⁹. Frédéric îşi aduse aminte câteva din aceste lucruri; şi intră în vorbă anunţându l că descoperise un om foarte priceput, în stare să găsească faimosul său roşu. Arnoux sări în sus, apoi, după ce l ascultă, declară că n avea nevoie de nimeni.

Frédéric lăudă cunoştinţele nemaipomenite ale lui Sénécal, care era în acelaşi timp inginer, chimist şi contabil, fiind un mate­matician de prima mână.

Fabricantul de faianţă consimţi să l vadă.

Se certară amândoi pentru salariu. Frédéric se interpuse şi izbuti, la capătul săptămânii, să i facă să încheie o înţelegere.

Dar uzina fiind situată la Creil, Sénécal nu i putea fi de nici un ajutor. Gândul ăsta îi tăie curajul ca o nenorocire.

Se gândi că cu cât Arnoux va fi mai detaşat de nevasta lui, cu atât va avea el mai multe şanse pe lângă ea. Atunci se apucă să facă apologia Rosanettei, fără încetare; îi spuse toate vinile pe care le avea faţă de ea, îi povesti ameninţările ei vagi din zilele trecute şi îi vorbi şi de caşmir, fără să i ascundă că ea îl acuza de zgârcenie.

Arnoux, jignit de acest cuvânt (şi dealtfel încercat şi de nelinişti), îi aduse caşmirul Rosanettei, dar o certă că se plânsese lui Frédéric; ea îi spuse că îi adusese aminte de o sută de ori de făgăduiala făcută, iar el susţinu că nu şi mai amintise, având prea multe treburi.

A doua zi, Frédéric se duse la ea. Cu toate că era ora două, Mareşala era culcată încă; şi, la căpătâiul ei, Delmar, instalat în faţa unei măsuţe, sfârşea o felie de pateu de ficat de gâscă. Ea strigă de departe: "îl am, îl am", apoi, luându l de urechi îl sărută pe frunte, îi mulţumi mult, îl tutui, voi chiar să l facă să se aşeze pe patul ei. Frumoşii ei ochi drăgăstoşi scânteiau, gura umedă îi zâmbea, braţele rotunde ieşeau din cămaşa fără mâneci; şi, din când în când, Frédéric simţea, prin pânza subţire, rotunjimile tari ale tru­pului ei. Delmar, în vremea asta, îşi rostogolea ochii.

– Dar bine dragă, dragă prietenă!

Dăţile următoare se petrecu acelaşi lucru. De cum intra Frédé­ric, ea se urca în picioare pe pernă pentru ca el s o sărute mai bine, îl numea puişor, drăgălaş, îi punea o floare la butonieră, îi aranja cravata; amabilităţile astea se înteţeau totdeauna când era şi Del­mar acolo.

Erau îmbieri? Aşa crezu Frédéric. Cât despre a şi înşela prietenul, dacă ar fi fost Arnoux în locul lui, nu s ar fi sfiit de loc! Avea drep­tul să nu fie virtuos cu amanta lui, de vreme ce fusese întotdeauna cu nevasta; pentru că îşi închipuia că fusese sau mai curând ar fi vrut să o creadă, pentru a şi justifica laşitatea nemaipomenită. Dealtfel se socotea stupid şi se hotărî să se poarte fără ocol cu Mareşala.

Deci, într o după masă, când ea se apleca în faţa scrinului, se apropie de ea şi avu un gest de o elocvenţă atât de clară, încât ea se ridică îmbujorată. El încercă încă o dată; atunci ea izbucni în la­crimi, spunând că era foarte nefericită şi că ăsta nu era un motiv să fie dispreţuită.

El îşi repetă tentativele. Ea luă alt gen, râse totdeauna. Frédé­ric crezu că e abil răspunzând pe acelaşi ton şi exagerându l. Dar se arăta prea vesel ca să l creadă sincer; iar camaraderia lor era o piedică pentru manifestarea oricărei emoţii serioase. În sfârşit, într o zi îi spuse că nu primea resturile rămase de la alta.

– Care alta?

– Eh, da! Du te la doamna Arnoux!

Pentru că Frédéric vorbea adesea despre ea; Arnoux, la rându i avea aceeaşi manie; Rosanette îşi pierdea răbdarea auzind cum era lăudată totdeauna femeia aceea; reproşul ei era un fel de răzbu­nare.

Frédéric îi purtă pică pentru asta.

Dealtfel, începu să l enerveze foarte tare. Uneori, făcând pe expe­rimentata, vorbea rău despre dragoste cu un râs sceptic care îţi dădea poftă s o pălmuieşti. Peste un sfert de ceas, era singurul lucru care exista pe lume şi, încrucişându şi braţele pe piept ca pentru a strânge pe cineva, îngâna: "Ah, da! e bine! e atât de bine!", cu pleoa­pele întredeschise şi pe jumătate pierdută de beţie. Era cu nepu­tinţă s o cunoşti, să ştii de pildă dacă îl iubea pe Arnoux, pentru că îşi bătea joc de el şi părea şi geloasă. Făcea acelaşi lucru şi cu Vatnaz, pe care o numea o ticăloasă, şi alteori cea mai bună prietenă a ei. Avea, în sfârşit, în toată fiinţa ei, până şi în răsucitura cocului, ceva inexprimabil care semăna cu o provocare; şi el o dorea, mai ales pentru plăcerea de a o învinge şi a o domina.

Cum să facă? pentru că adesea îl dădea afară fără nici o cere­monie, ivindu se o clipă între două uşi ca să i şoptească: "Sunt ocupată. Pe diseară", sau o găsea în mijlocul a douăsprezece per­soane; şi, când erau singuri, ai fi jurat că pusese o prinsoare, atâtea refuzuri urmau unul după altul. O invita la cină, îl refuza. O dată primi dar nu veni.

Lui Frédéric îi răsări în minte o idee machiavelică.

Cunoscând prin Dussardier reproşurile lui Pellerin la adresa lui, îi veni în minte să i comande portretul Mareşalei, un portret în mărime naturală, care cerea multe şedinţe; n avea să lipsească de la nici una; inexactitatea obişnuită a artistului avea să înlesnească întâlnirile în doi. O pofti deci pe Rosanette să se lase pictată, ca să i ofere chipul dragului ei Arnoux. Ea primi, pentru că se vedea în mijlocul Salonului cel Mare, la locul de cinste, cu o mulţime adunată în jurul ei, iar ziarele vor vorbi despre asta, ceea ce o "va lansa" deodată.

Cât despre Pellerin, el prinse propunerea cu lăcomie. Acest por­tret trebuia să l ridice la rangul de om mare, să fie o capodoperă.

Trecea în revistă în memoria lui toate portretele de maeştri pe care le cunoştea şi se hotărî la sfârşit pentru un Tiţian, care va fi îmbogăţit cu ornamente gen Veronese. Îşi va executa deci por­tretul fără umbre artificiale, într o lumină francă ce va cădea pe carne într un singur ton, făcând să strălucească accesoriile.

"Dacă i aş pune, se gândi el, o rochie de mătase roz, cu un burnuz oriental? Ah, nu, burnuzul e de prost gust! Sau dacă mai curând aş îmbrăca o în catifea albastră, pe un fond cenuşiu, foarte colorat? I aş putea pune şi o colcretă de dantelă albă, cu un evantai negru şi cu o perdea stacojie în spate?"

Şi căutând aşa, îşi lărgea în fiecare zi concepţia şi se minuna de ea.

Inima îi bătu când Rosanette, întovărăşită de Frédéric, veni la el pentru prima şedinţă. O aşeză în picioare, pe un fel de estradă, în mijlocul apartamentului; şi, plângându se de lumină şi regretându şi fostul atelier, o puse mai întâi să se rezeme de un piedestal, apoi să se aşeze într un fotoliu, şi când depărtându se de ea, când apropiindu se ca să i corecteze cu un bobârnac cutele rochiei, o privea cu pleoapele întredeschise şi îl consulta pe Frédéric cu câte un cuvânt.

– Ei, bine, nu! Mă întorc la ideea mea. Te pictez în chip de veneţiană!

Va avea o rochie de un roşu aprins cu o centură de aur lucrat, şi mâneca ei largă, căptuşită cu hermină, va lăsa să i se vadă braţul gol, atingând balustrada unei scări ce va sui în spatele ei. La stânga, o coloană înaltă va urca până la marginea pânzei unde va întâlni elemente de arhitectură alcătuind un arc. Sub el se vor vedea, nelă­murit, pâlcuri de portocali aproape negri, pe un cer albastru, dungat de nori albi. Pe balustrada împodobită cu un covor, vor fi, pe un talger de argint, un buchet de flori, un şirag de chihlimbar, un pum­nal şi un sipeţel de fildeş vechi plin să dea pe dinafară de ţechini de aur; unii dintre ei chiar, căzuţi ici şi colo pe jos, vor forma un şir de stropituri strălucitoare, în aşa chip încât să ducă până la vârful piciorului ei, care va fi aşezat pe penultima treaptă, schiţând o mişcare naturală în plină lumină.

Se duse să caute o ladă pentru tablouri, pe care o puse pe es­tradă ca să închipuie treapta; apoi aşeză ca accesorii, pe un taburet în chip de balustradă, bluzonul lui de pânză groasă, un scut, o cutie de sardele, un mănunchi de pene, un cuţit, şi, după ce aruncă în faţa Rosanettei o duzină de gologani, o puse să pozeze.

– Închipuiţi vă că toate lucrurile astea sunt bogăţii, daruri minu­nate. Capul puţin la dreapta! Perfect! Şi nu vă mişcaţi! Atitudinea asta majestuoasă se potriveşte bine cu genul dumneavoastră de frumuseţe.

Ea purta o rochie ecosez şi un manşon mare, şi se stăpânea să nu râdă.

– Cât despre pieptănătură, o vom împleti cu nişte şiraguri răsu­cite de perle: astea sunt totdeauna de efect în părul roşu.

Mareşala protestă, spunând că n avea părul roşu.

– Lasă, lasă! Roşul pictorilor nu e cel al burghezilor!

Începu să schiţeze primele linii; şi era atât de preocupat de marii artişti ai Renaşterii, încât vorbea despre ei. Vreme de un ceas visă cu voce tare la acele existenţe magnifice, pline de geniu, de glorie şi de fast, cu intrări triumfale în oraş şi serbări la lumina torţelor, între femei pe jumătate goale, frumoase ca nişte zeiţe.

– Eraţi făcută pentru a trăi în acel timp. O creatură de calibrul dumneavoastră ar fi meritat un monsenior!

Rosanettei îi păreau foarte drăguţe complimentele lui. Se fixă ziua şedinţei următoare; Frédéric se însărcină să aducă accesoriile.

Pentru că o ameţise puţin căldura sobei, se întoarseră pe jos prin strada Du Bac şi ajunseră pe podul Royal.

Era o vreme frumoasă, aspră şi strălucitoare. Soarele apunea; câteva ferestre de case în Cité străluceau de departe ca nişte plăci de aur, în timp ce, în spate, la dreapta, turnurile bisericii Notre Dame se profilau în negru pe cerul albastru, scăldat dulce la orizont într o ceaţă cenuşie. Bătu vântul; şi, cum Rosanette declară că i era foame, intrară în Patiseria Engleză.

Femei tinere, cu copiii lor, mâncau în picioare lângă bufetul de marmură, pe care se înghesuiau farfurii cu prăjiturele sub clopote de sticlă. Rosanette înghiţi două tarte cu cremă. Zahărul pudră îi făcea mustăţi la colţurile gurii. Din când în când îşi scotea batista din manşon ca să l şteargă; şi faţa ei părea, sub pălăria de mătase verde, un trandafir deschis între frunze.

Porniră din nou; în strada de la Paix se opri în faţa prăvăliei unui giuvaergiu, să se uite la o brăţară; Frédéric vru să i o dăruiască.

– Nu, spuse ea, păstrează ţi banii.

El fu jignit de cuvintele acestea.

– Ce are puişorul? Suntem trişti?

Şi, cum conversaţia fu reluată, el ajunse, ca de obicei, la jură­minte de dragoste.

– Ştii bine că e cu neputinţă!

– De ce?

– Ah, pentru că...

Mergeau alături, ea sprijinită de braţul lui, şi volanele rochiei îl loveau peste picioare. Atunci îşi aduse aminte de o seară de iarnă în care, pe acelaşi trotuar, doamna Arnoux mergea aşa lângă el; şi această amintire îl absorbi în asemenea măsură încât n o mai ve­dea pe Rosanette şi nu se mai gândea la ea.

Ea se uita la întâmplare înaintea ei, tândălind în mers, ca un copil leneş. Era ceasul la care lumea se întorcea de la plimbare, şi echi­pajele treceau gonind pe pavajul uscat. Măgulirile lui Pellcrin revenindu i fără îndoială în minte, scoase un suspin.

– Ah! există şi femei fericite! Sigur că sunt făcută pentru un om bogat.

El răspunse, pe un ton brutal:

– Ai totuşi unul! Pentru că domnul Oudry trecea drept de trei ori milionar.

Ea nu dorea altceva decât să scape de el.

– Cine te împiedică?

Şi răbufni în glume amare despre burghezul acela bătrân, cu perucă, arătându i că o asemenea legătură o dezonora şi că ar tre­bui s o rupă!

– Da, răspunse Mareşala, ca vorbindu şi ei înseşi. Asta am să şi fac până la urmă, fără îndoială!

Frédéric fu fermecat de acest dezinteres. Ea mergea mai încet, o crezu obosită. Rosanette se încăpăţână să nu vrea o trăsură şi îl concedie în faţa porţii ei, trimiţându i o sărutare cu vârful degetelor.

"Ah, ce păcat! şi când te gândeşti că nişte tâmpiţi mă găsesc bo­gat!"

Când ajunse acasă, era mohorât.

Hussonnet şi Deslauriers îl aşteptau.

Boemul, aşezat la masa lui, desena capete de turci, iar avocatul, cu cizmele murdare, dormita pe divan.

– Ah! în sfârşit! strigă el. Dar ce aer sălbatic ai! Poţi să mă as­culţi?

Voga lui de preparator scădea, pentru că îşi în dopa elevii cu teorii defavorabile examenelor. Pledase de două sau trei ori, pier­duse, şi fiecare dezamăgire nouă îl arunca şi mai puternic către vechiul lui vis: un ziar în care ar putea să se desfăşoare, să se răz­bune, să şi scuipe veninul şi ideile. Dealtfel, pe urmă aveau să ur­meze averea şi reputaţia. Cu speranţa asta îl dusese de nas pe boem, pe Hussonnet, care avea o fiţuică.

Acum o tipărea pe hârtie roz; născocea zvonuri, compunea rebu­suri, încerca să angajeze polemici şi chiar (în pofida localului) voia să dea concerte! Abonamentul pe un an "dădea dreptul la un foto­liu de orchestră într unul din principalele teatre din Paris; şi, mai mult, administraţia se însărcina să furnizeze domniilor lor domnilor străini toate informaţiile dorite, artistice şi altele". Dar tipograful îl ameninţa, datora trei rate de chirie proprietarului, se iveau tot felul de încurcături; şi Hussonnet ar fi lăsat să piară Arta, dacă n ar fi fost imboldurile avocatului, care îi ridica zilnic moralul, îl luase cu el, ca să dea mai multa greutate demersului.

– Venim pentru ziar, spuse el.

– Ia te uită, te mai gândeşti încă la el, răspunse Frédéric cu un ton distrat.

– Fără îndoială că mă gândesc!

Şi îşi înfăţişă din nou planul. Făcând dări de seamă asupra Bur­sei, avea să intre în legătura cu financiari şi să obţină aşa cei o sută de mii de franci indispensabili pentru cauţiune. Dar, pentru ca fiţuica să poată fi schimbată în ziar politic, trebuia să aibă mai întâi o mare clientelă, şi, pentru asta, să se hotărască la câteva chel­tuieli pentru hârtie, tipografie, birou, pe scurt, avea nevoie de o sumă de cincisprezece mii de franci.

– Nu am fonduri, spuse Frédéric.

– Şi noi ce facem atunci? zise Deslauriers, încrucişându şi braţele.

Frédéric, jignit de acest gest, răspunse:

– E vina mea?

– Ah, foarte bine! Dumnealor au lemne în sobă, trufe pe masă, un pat bun, o bibliotecă, o trăsură, tot huzurul! Dar e vina lor că altul dârdâie de frig sub acoperiş, cinează cu doi franci, munceşte ca un ocnaş şi se bălăceşte în mizerie? E vina lor?

Şi repetă: "E vina lor?" cu o ironie ciceroniană, care mirosea a tribunal. Frédéric voia să vorbească.

– Dealtfel, înţeleg, au nevoi... aristocratice; pentru că, fără îndoială... vreo femeie...

– Ei, şi dacă ar fi aşa? Nu sunt liber?...

– Oh, foarte liber!

Şi după o clipă de tăcere:

– E foarte comod să făgăduieşti!

– Dar nu mi neg promisiunile! spuse Frédéric.

Avocatul continua:

– În colegiu ne facem jurăminte, vom constitui o falangă, vom imita pe Cei Treisprezece ai lui Balzac! Şi pe urmă, când ne întâlnim: Salutare, amice, du te la plimbare! Pentru că acela care l ar putea servi pe celălalt ţine cu grijă totul pentru el singur.

– Cum?!

– Da, nici măcar nu ne ai prezentat familiei Dambreuse!

Frédéric îl privi; cu redingota lui sărăcăcioasă, cu ochelarii care îşi pierduseră luciul şi cu faţa lui palidă, avocatul îi păru atât de asemănător cu un pedagog, încât nu se putu împiedica să nu zâmbească dispreţuitor. Deslauriers îl văzu şi se înroşi.

Îşi şi luase pălăria ca să plece. Hussonnet, plin de nelinişte, încerca să l potolească prin priviri rugătoare şi, cum Frédéric îi întorsese spatele:

– Haide, băiete! Fii Mecena al meu! Ocroteşte artele!

Frédéric, prins de un val brusc de resemnare, luă o foaie de hârtie şi, scriind pe ea câteva rânduri, i o întinse. Chipul boemului se lumină. Apoi, dându i foaia lui Deslauriers:

– Cere ţi iertare, seniore!

Prietenul lor îşi ruga notarul să i trimită cât mai repede cinci­sprezece mii de franci.

– Ah, te recunosc în asta! spuse Deslauriers.

– Pe cinstea mea! adăugă boemul, eşti un om de treabă, vei fi aşezat în galeria celor utili!

Avocatul reluă:

– Nu vei pierde nimic, speculaţia e excelentă.

– Zău! strigă Hussonnet, mi aş pune capul pe eşafod.

Şi înşiră atâtea prostii, şi făgădui atâtea minuni (în care poate şi credea), încât Frédéric nu mai ştia dacă vrea să şi bată joc de alţii sau de el însuşi.

În seara aceea primi o scrisoare de la maică sa.

Se mira că nu l vede încă ministru, luându l puţin şi peste picior. Apoi îi vorbea despre sănătatea ei şi îi spunea că domnul Roque venea acum la ea. "De când e văduv, mi s a părut că l pot primi fără nici un inconvenient. Louise e foarte schimbată în bine." Şi în post scriptum: "Nu mi spui nimic despre frumoasa ta cunoştinţă, domnul Dambreuse. În locul tău, m aş folosi de el".

De ce nu? Ambiţiile intelectuale îl părăsiseră şi averea lui (îşi dădea seama) nu era suficientă; căci, dacă îşi plătea datoriile şi le dădea celorlalţi suma convenită, venitul avea să i fie micşorat cu cel puţin patru mii de franci! Dealtfel, simţea nevoia să iasă din această existenţă, să se agaţe de ceva. Aşa că a doua zi, cinând la doamna Arnoux, spuse că maică sa îl sâcâia să îmbrăţişeze o profe­siune.

– Dar credeam, rosti ea, că domnii Dambreuse trebuia să te ajute să intri în Consiliul de Stat. Asta ţi s ar potrivi foarte bine.

Ea o voia deci. Se supuse.

Bancherul, ca şi prima dată, era aşezat la biroul lui şi îl rugă cu un gest să aştepte câteva minute pentru că un domn care stătea cu spatele spre uşă îl întreţinea despre lucruri grave, era vorba de huilă şi de o fuziune care trebuia operată între diverse companii.

Portretele generalului Foy³⁰ şi al lui Ludovic Filip atârnau de fiecare parte a oglinzii: cartoteci urcau de a lungul lambriuriior până la tavan, şi mai erau acolo şase scaune de paie, pentru că dom­nul Dambreuse n avea nevoie pentru afacerile lui de un apartament mai frumos; încăperea semăna cu acele bucătării întunecoase în care se pregătesc mari ospeţe. Frédéric observă mai ales două case de bani monstruoase, aşezate la colţuri. Se întreba câte milioane puteau cuprinde. Bancherul deschise una şi placa de fier se învârti, nelăsând să se vadă înăuntru decât câteva caiete albastre.

În sfârşit, individul trecu prin faţa lui Frédéric. Era moş Oudry. Amândoi se salutară înroşindu se, ceea ce păru să l mire pe domnul Dambreuse. Dealtfel, se arătă foarte amabil. Nimic nu era mai uşor decât să l recomande pe tânărul lui prieten ministrului de justiţie. Vor fi foarte fericiţi să l aibă; şi îşi încheie politeţile invitându l la o serată pe care o dădea peste câteva zile.

Frédéric se urca în cupeu ca să se ducă la această serată, când primi un bilet de la Mareşală. Citi, la lumina felinarelor:

"Dragă, ţi am urmat sfaturile. Mi am alungat osagul³¹. Începând de mâine seară, sunt liberă! Spune dacă nu sunt curajoasă".