Educaţia sentimentală

Nimic mai mult. Dar asta însemna că îl poftea în locul vacant. Scoase o exclamaţie, băgă biletul în buzunar şi plecă.

Doi soldaţi din garda municipală călare staţionau în stradă. Un şir de lampioane ardeau pe cele două porţi mari; şi în curte, servitorii strigau, îndemnând trăsurile să înainteze până la margi­nea peronului, sub marchiză. Apoi, deodată, în vestibul, zgomotul conteni.

Arbori mari umpleau casa scării. Globurile de porţelan vărsau o lumină care unduia pe pereţi ca apele unui şaten alb. Frédéric urcă sprinten. Un uşier îi strigă numele. Domnul Dambreuse îi întinse mâna; aproape numaidecât se ivi doamna Dambreuse.

Avea o rochie mov împodobită cu dantele, buclele pieptănă­turii ei erau şi mai multe decât de obicei, nu purta nici o bijuterie.

Se plânse de vizitele lui rare, găsi mijlocul de a spune ceva. Invitaţii soseau; în chip de salut îşi răsuceau trupul într o parte, se înclinau adânc, sau aplecau numai capul; apoi trecea o pereche conjugală, o familie, şi toţi se răspândeau în salonul încă de pe acum plin.

În mijlocul salonului, sub candelabre, un taburet rotund, capi­tonat, enorm, susţinea o jardinieră ale cărei flori, înclinându se ca nişte mănunchiuri de pene, se ridicau peste capetele femeilor aşezate în cerc, de jur împrejur, în vreme ce altele ocupau fotolii care formau două linii drepte, întrerupte simetric de marile perdele de catifea roşie deschis ale ferestrelor şi de înaltele bolţi ale uşilor cu buiandruguri aurite.

Mulţimea bărbaţilor care stăteau în picioare pe parchet, cu pălă­ria în mână, păreau de departe o singură pată neagră, în care panglicuţele de la butoniere puneau ici şi colo puncte roşii şi pe care al­beaţa monotonă a cravatelor o făcea şi mai întunecată. Toţi păreau că se plictisesc, în afară de câţiva tineri cu barbă; câţiva filfizoni, cu un aer morocănos, se legănau pe călcâie. Capetele cărunte, peru­cile, erau numeroase; din loc în loc strălucea un craniu pleşuv; şi chipurile, sau congestionate, sau foarte palide, lăsau să se vadă în veştejeala lor urma unor imense oboseli – căci oamenii care se aflau acolo aparţineau politicii sau afacerilor. Domnul Dambreute invitase şi mai mulţi savanţi, magistraţi, doi sau trei medici iluştri, şi respingea cu o ţinută smerită elogiile aduse seratei şi aluziile la bogăţia lui.

O grămadă de valeţi cu galoane mari circulau pretutindeni. Sfeşnice mari, ca nişte mănunchiuri de foc, se desfăceau pe tapete; se repetau în oglinzi; şi, în fundul sufrageriei, tapiţată cu un spalier de iasomie, bufetul părea un altar de catedrală sau o expoziţie de giuvaergiu, atâtea platouri, clopote, tărâmuri şi linguri de argint şi de argint aurit se aflau acolo, în mijlocul cristalelor care îşi încru­cişau luminile irizate peste cărnuri. Celelalte trei saloane erau înţe­sate cu opere de artă: peisaje de maeştri pe pereţi, fildeşuri şi por­ţelanuri pe marginea meselor, obiecte chinezeşti pe console; para­vane de lac se întindeau în faţa ferestrelor, tufe de camelii urcau din cămine; şi o muzică uşoară vibra departe, ca un zumzet de albine.

Cadrilurile nu erau numeroase şi dansatorii, după felul leneş în care îşi târau pantofii, păreau că se achită de o datorie. Frédéric auzea fraze ca astea:

– Aţi fost la ultima serbare de binefacere de la palatul Lambert, domnişoară?

– Nu, domnule!

– În curând va fi o căldură!

– Ah, e adevărat, înăbuşitoare!

– De cine e polca asta?

– Nu ştiu, doamnă!

În spatele lui, trei crai bătrâni aşezaţi lângă o fereastră, şopteau observaţii obscene. Alţii vorbeau despre căile ferate, despre schim­bul liber; un sportiv povestea o istorie de vânătoare; un legitimist discuta cu un orleanist.

Rătăcind din grup în grup, ajunse în salonul jucătorilor unde, într un cerc de oameni gravi, îl văzu pe Martinon, care era acum "angajat" la Parchetul Capitalei.

Faţa lui mare de culoarea cerii îi scotea în evidenţă barba, care era o minune, atât de egal tăiate erau firele ei negre; şi, păstrând o cale de mijloc între eleganţa cuvenită vârstei lui şi demnitatea cerută de profesia pe care o avea, îşi vira degetul mare la subsuoară după obiceiul fanţilor, apoi îşi băga braţul în haină, cum făceau doctrinarii. Cu toate că avea ghetele foarte lustruite, îşi răsese părul pe tâmple, ca să aibă o frunte de gânditor.

După câteva cuvinte rostite cu răceală, se întoarse către grupul cu care discuta în şoaptă. Un proprietar spunea:

– E o clasă de oameni care visează răsturnarea societăţii!

– Cer organizarea muncii! reluă altul. Se poate concepe aşa ceva?

– Ce vreţi! zise un al treilea, când îl vezi pe domnul de Genoude³²fraternizând cu Secolul!

– Şi conservatorii, chiar ei, se intitulează progresişti! Ca să ne aducă, ce? Republica! De parcă ar fi cu putinţă în Franţa!

Toţi declarară că Republica era imposibilă în Franţa.

– Ce are a face, remarcă cu glas tare un domn, lumea se ocupă prea mult de Revoluţie; se publică despre ea o mulţime de istorii, de cărţi!...

– Fără să pui la socoteală, spuse Martinon, că există, poate, subiecte de studiu mai serioase!

Un partizan al guvernului se legă de scandalurile din teatru:

– Aşa, de pildă, drama asta nouă, Regina Margot, depăşeşte în adevăr orice limită. Ce nevoie era să ni se vorbească despre fami­lia Valois? Toate astea arată regalitatea într o lumină defavora­bilă! E ca Presa dumneavoastră! Orice s ar spune, legile din Sep­tembrie sunt mult prea blânde! Eu aş vrea Curţi marţiale pentru a pune căluş ziariştilor! La cea mai mică obrăznicie să fie târâţi în faţa unui consiliu de război! Atunci să vezi!

– Oh! luaţi aminte, domnule, luaţi aminte! spuse un profesor, nu atacaţi preţioasele noastre cuceriri din 1830! Să ne respectăm libertăţile. Mai curând ar trebui descentralizat, repartizat excedentul din oraşe la ţară.

– Dar sunt cangrenate! strigă un catolic. Întăriţi Religia!

Martinon se grăbi să spună:

– În adevăr, e o frână!

Tot răul stătea în pofta oamenilor din ziua de azi de a se ridica deasupra clasei lor, de a trăi în lux.

– Totuşi, obiecta un industriaş, luxul favorizează comerţul. Aşa că îl aprob pe ducele de Nemours care pretinde moda panta­lonilor scurţi la seratele lui.

– Domnul Thiers a venit în pantaloni lungi. Ştiţi ce cuvinte a spus?

– Da, fermecătoare! Dar începe să fie demagog, şi discursul lui în problema incompatibilităţilor a avut o influenţă asupra aten­tatului din 12 mai .

– Aş!

– Eh! eh!

Cercul fu nevoit să se întredeschidă ca să facă loc unui servitor ce ducea o tavă şi care încerca să intre în salonul jucătorilor.

Sub abajurul verde al lumânărilor, şiruri de cărţi şi de monede de aur acopereau masa. Frédéric se opri în faţa uneia dintre ele, pierdu cei cincisprezece napoleoni pe care îi avea în buzunar, făcu o piruetă şi se află în pragul budoarului în care se găsea în acel mo­ment doamna Dambreuse.

Era plin de femei, aşezate una lângă alta pe scaune fără spătar. Fustele lungi, înfoiate în jurul lor, păreau nişte valuri din care le răsărea talia şi sânii se ofereau privirii în răscroiala corsajelor. Aproape toate ţineau în mână un buchet de violete. Tonul mat al mănuşilor lor punea în evidenţă albeaţa omenească a braţelor; franjuri, ţesă­turi le atârnau pe umeri şi credeai uneori, după unele înfiorări, că rochia avea să cadă. Dar decenţa chipurilor tempera provocarea costumelor; multe aveau chiar o placiditate aproape animalică, şi adunarea asta de femei pe jumătate goale te făcea să te gândeşti la interiorul unui harem; în mintea tânărului se ivi o comparaţie şi mai grosolană. În adevăr, se găseau acolo tot soiul de frumuseţi: englezoaice cu profiluri de gravuri romantice, o italiancă ai cărei ochi negri fulgerau ca Vezuviul, trei surori îmbrăcate în albastru, trei normande proaspete ca merii în aprilie, o roşcovană voinică cu o garnitură de ametiste; şi sclipirile albe ale diamantelor care tre­murau în egretele din pieptănături, petele luminoase ale nestema­telor întinse pe piepturi, strălucirea dulce a perlelor întovărăşeau feţele, se amestecau cu strălucirea inelelor de aur, cu dantelele, cu pudra, cu penele, cu roşul aprins al gurilor mici, cu sideful din­ţilor. Tavanul rotunjit ca o cupolă dădea budoarului forma unui coş; şi un curent de aer parfumat circula sub fâlfâitul evantaielor.

Frédéric, postat în spatele lor cu lornionul la ochi, nu socotea că toţi umerii erau fără cusur; se gândea la Mareşală, ceea ce îi refula tentaţiile sau îl consola.

Se uita totuşi la doamna Dambreuse şi o găsea fermecătoare, cu toate că avea gura cam mare şi nările prea căscate. Dar graţia ei era deosebită. Buclele părului aveau un fel de moliciune pătimaşă şi fruntea de culoarea agatei părea a cuprinde multe lucruri şi do­vedea voinţă.

O aşezase alături pe nepoata bărbatului ei, o persoană tânără, destul de urâtă. Din când în când se scula ca să le primească pe cele care intrau; şi murmurul vocilor femeieşti creştea, părea un cârâit de păsări.

Era vorba despre ambasadorii tunisieni şi despre costumele lor. O doamnă asistase la ultima recepţie a Academiei; alta vorbi despre Don Juan de Molière, reprezentat de curând la Teatrul Francez. Dar, arătându şi nepoata cu o privire, doamna Dambreuse duse un deget la buze şi un zâmbet care îi scăpă dezminţi această austeritate.

Deodată, în faţă, sub cealaltă uşă, se ivi Martinon. Ea se ridică. El îi oferi braţul. Frédéric, ca să l vadă continuându şi galanteriile, traversă printre mesele de joc şi îi reîntâlni în salonul cel mare; doamna Dambreuse îşi părăsi numaidecât cavalerul şi stătu de vorbă familiar cu el.

Înţelegea de ce nu joacă, de ce nu dansează.

– În tinereţe eşti trist!

Apoi, îmbrăţişând cu o singură privire balul:

– Dealtfel, toate astea sunt plictisitoare! Cel puţin pentru unele firi!

Şi se oprea în faţa şirurilor de fotolii, împărţind ici si colo cu­vinte amabile, în vreme ce bătrânii care aveau lornioane cu două. hulube veneau să i facă curte. Îl prezentă câtorva pe Frédéric. Domnul Dambreuse îi atinse uşor cotul şi îl duse afară pe terasă.

Îl văzuse pe ministru. Lucrul nu era uşor. Înainte de a fi prezentat la Consiliul de Stat, trebuia să treacă un examen; Frédéric, cuprins de o încredere inexplicabilă, răspunse că ştia ma­teriile.

Financiarul nu era surprins, după toate elogiile pe care i le adusese domnul Roque.

La auzul acestui nume, Frédéric o revăzu pe mica Louise, casa lui, odaia lui; şi îşi aduse aminte de nopţi asemenea acesteia, în care stătea la fereastră ascultând cum treceau căruţaşii. Amintirea tristeţilor lui îi duse gândul la doamna Arnoux; şi tăcea, mergând mai departe pe terasă. Ferestrele ridicau în mijlocul întunericului plăci lungi, roşii; zgomotul balului slăbea; trăsurile începeau să plece.

– Pentru ce, reluă domnul Dambreuse, ţii la Consiliul de Stat?

Şi afirmă, pe un ton de liberal, că funcţiile publice nu duceau la nimic, ştia el ceva despre asta; afacerile valorau mai mult. Frédéric obiectă că era greu să le înveţe.

– Eh, nu i nimic, te aş deprinde cu ele în puţină vreme.

Voia să l asocieze la întreprinderile lui?

Tânărul zări, ca într o străfulgerare, o avere uriaşă care avea să vină.

– Să intrăm în casă, spuse bancherul. Supezi cu noi, nu i aşa?

Era ora trei, invitaţii plecau. În sufragerie o masă pusă îi aş­tepta pe obişnuiţii casei.

Domnul Dambreuse îl văzu pe Martinon şi, apropiindu se da nevasta lui, o întrebă încet:

– Dumneata l ai invitat?

Ea răspunse uscat:

– Da!

Nepoata nu era acolo. Băură foarte bine, râseră foarte tare şi glumele îndrăzneţe nu şocară, pentru că toţi simţeau acea uşurare care urmează după constrângerile cam lungi. Numai Martinon fu serios; refuză să bea şampanie din distincţie, dealtfel mlădios şi foarte politicos; pentru că domnul Dambreuse care avea pieptul îngust se plângea de o apăsare, se interesă de câteva ori de sănătatea lui; apoi îşi îndreptă ochii albăstrui către doamna Dambreuse.

Ea îi vorbi lui Frédéric, ca să afle care fete îi plăcuseră. El nu remarcase nici una, dealtfel prefera femeile de treizeci de ani.

– Poate că nu e rău! răspunse ea.

Apoi cum lumea îşi punea blănurile şi paltoanele, domnul Dam­breuse îi spuse:

– Vino pe la mine una din dimineţile astea, vom sta de vorbă!

Martinon, la capul scării, aprinse un trabuc; şi pe când îl sugea, înfăţişa un profil atât de greoi, încât tovarăşul lui scăpă această frază:

– Ai un cap grozav, pe cuvântul meu!

– Capul ăsta a mai sucit câteva! răspunse tânărul magistrat, cu un aer şi convins şi jignit.

Când se culcă, Frédéric rezumă seara. Întâi toaleta lui (se ob­servase de mai multe ori în oglinzi), de la croiala hainei până la funda pantofilor, nu lăsa nimic de dorit; vorbise cu oameni impor­tanţi, văzuse de aproape femei bogate, domnul Dambreuse se pur­tase excelent cu el şi doamna Dambreuse aproape îmbietor. Îi cântări unul câte unul cele mai mici cuvinte, privirile, o mie de lucruri inanalizabile şi totuşi expresive. Ar fi fost minunat să aibă o ase­menea amantă! Şi de ce nu, în definitiv? Nu era el mai puţin bine decât altul! Poate că nu era atât de mofturoasă. Apoi îşi aduse aminte de Martinon; şi, adormind, zâmbea de mila acestui băiat cumsecade.

Îl trezi gândul la Mareşală; cuvintele din scrisorica ei "începând de mâine seară" erau fără îndoială o întâlnire chiar pentru azi. Aş­teptă până la ora nouă şi alergă la ea.

Cineva care urca scara înaintea lui închise uşa. Trase de clopoţel; Delphine veni să deschidă şi spuse că doamna nu e acasă.

Frédéric stărui, se rugă. Avea să i comunice ceva foarte grav, numai un cuvânt. În sfârşit argumentul a zece franci izbuti şi fata îl lăsă singur în anticameră.

Rosanette se ivi. Era în cămaşă, cu părul despletit; şi, dând din cap, îi făcu de departe un gest larg cu amândouă braţele, care spu­nea că nu l poate primi.

Frédéric coborî încet scara. Capriciul ăsta le întrecea pe toate celelalte. Nu înţelegea nimic.

În faţa odăiţei portarului îl opri domnişoara Vatnaz.

– Te a primit?

– Nu!

– Te a dat afară?

– De unde ştii?

– Se vede! Dar hai să ieşim! Mă înăbuş!

Îl duse în stradă. Gâfâia. Îi simţea braţul slab tremurând sub al lui. Deodată izbucni:

– Ah! ticălosul!

– Cine?

– Păi e el! El! Delmar!

Revelaţia asta îl umili pe Frédéric; întrebă:

– Eşti foarte sigură?

– Dacă îţi spun că l am urmărit! strigă Vatnaz; l am văzut intrând! Acum înţelegi? Dealtfel, trebuia să mă aştept; eu, în pros­tia mea, l am dus la ea. Şi dacă ai şti, Doamne! L am cules de pe drumuri, l am hrănit, l am îmbrăcat; şi toate demersurile mele la ziare! Îl iubeam ca o mamă! – Apoi, cu un rânjet: Ah! domnului îi trebuie rochii de catifea! O afacere pentru el, vezi bine! Şi ea! Şi când te gândeşti că eu am cunoscut o lenjereasă! Fără mine s ar fi cufundat de douăzeci de ori în noroi! Dar am s o înfund eu! Ah, da! Vreau să crape la spital! Lumea va afla tot!

Şi, ca un torent de lături care ia cu el murdăriile, furia ei făcu să treacă furtunos prin faţa lui Frédéric ruşinile rivalei sale.

– S a culcat cu Jumilìac, cu Flacourt, cu Allard cel mic, cu Bertinaux, cu Saint Valéry, ăla ciupit de vărsat. Nu! cu celălalt! Sunt doi fraţi, e totuna. Când avea încurcături, eu descurcam tot. Ce câştigam din asta? E atât de zgârcită! Şi pe urmă, cred că eşti de acord, era o amabilitate din partea mea s o văd, pentru că, în sfârşit, nu facem parte din aceeaşi lume! Ce, eu sunt o târfă? Eu mă vând? Fără să mai pun la socoteală că e proastă ca o cizmă! Scrie categorie cu th. Dealtfel, se potrivesc, sunt o pereche bună; cu toate că el se intitulează artistic şi se crede un geniu! Dar, Doamne, dacă ar fi cel puţin inteligent, n ar fi făcut o asemenea mârşăvie! Nu părăseşti o femeie superioară pentru o netrebnică! Până la urmă, puţin îmi pasă. A început să se urâţească! Nu pot să l sufăr. Dacă l aş întâlni, uite, l aş scuipa în obraz. – Şi scuipă: Da, uite câtă importanţă îi dau acum! Şi Arnoux, hai? Nu e îngrozitor? A iertat o de atâtea ori! Nu se poate închipui ce sacrificii a făcut! Ar trebui să i sărute picioarele. E atât de generos, de bun!

Frédéric se bucura auzind o defăimându l pe Delmar. Îl accep­tase pe Arnoux. Această perfidie a Rosanettei îi păru un lucru anormal, nedrept; şi, cucerit de emoţia fetei bătrâne, ajunsese să simtă un fel de înduioşare pentru Arnoux. Deodată se pomeni în faţa porţii lui; domnişoara Vatnaz îl făcuse, fără să şi dea seama, să traverseze cartierul Poissonnière.

– Am ajuns, zise ea. Eu nu pot urca. Dar pe dumneata nu te împiedică nimic.

– Ce să fac aici?

– Să i spui tot, la naiba!

Frédéric, desmeticindu se într o tresărire, înţelese ticăloşia la care era împins.

– Ei, ce faci? întrebă ea.

El ridică ochii spre etajul al doilea. Lampa doamnei Arnoux ardea. De fapt, nimic nu l oprea să urce.

– Te aştept aici. Haide odată!

Porunca asta îl îngheţă cu totul. Spuse:

– Am să stau mult sus. Ai face mai bine să te întorci. Mâine am să vin la dumneata.

– Nu, nu! răspunse Vatnaz bătând din picior. Ia l! Du l! Fă l să i surprindă!

– Dar Delmar nu va mai fi acolo!

Ea plecă fruntea.

– Da, poate că e adevărat.

Şi rămase fără un cuvânt, în mijlocul străzii, între trăsuri; apoi, aţintindu şi ochii de pisică sălbatică asupra lui, zise:

– Pot să mă bizui pe dumneata, nu i aşa? La treabă. Pe mâine!

Frédéric, străbătând coridorul, auzi două voci care îşi răspundeau. Cea a doamnei Arnoux spunea:

– Nu minţi! Nu mai minţi!

Intră. Tăcură.

Arnoux mergea în sus şi n jos şi doamna stătea pe scăunelul de lângă foc, foarte palidă, cu privirea fixă. Frédéric făcu o mişcare pentru a da înapoi. Arnoux îl apucă de mână, fericit de ajutorul care îi venea.

– Dar mă tem..., spuse Frédéric.

– Rămâi! îi suflă Arnoux la ureche.

Doamna rosti:

– Trebuie să fii îngăduitor, domnule Moreau! Se întâmplă asemenea lucruri în căsnicii.

– Pentru că le născocim, zise vesel Arnoux. Femeile au trăsnăi! Aşa, de pildă, nevasta mea nu e rea. Nu, dimpotrivă. Ei bine, se distrează de un ceas să mă necăjească cu o grămadă de poveşti.

– Sunt adevărate! răspunse doamna Arnoux enervată. Pentru că, asta e, l ai cumpărat.

– Eu?

– Da, chiar tu! De la Magazinul persan.

"Caşmirul", se gândi Frédéric.

Se simţea vinovat şi i era frică. Ea adăugă imediat:

– Luna trecută, într o sâmbătă, în 14.

– Ah! Chiar în ziua aceea eram la Creil! Aşa că vezi!

– Deloc! Pentru că în 14 am cinat la familia Bertin.

– În 14! făcu Arnoux, ridicând ochii ca pentru a căuta o dată.

– Şi vânzătorul care ţi l a vândut era un blond!

– Parcă îmi pot aduce aminte de vânzător!

– A scris totuşi, sub dictarea ta, adresa: Strada Laval, 18.

– De unde ştii? spuse Arnoux uluit.

Ea ridică din umeri.

– Oh, e foarte simplu: m am dus să mi dau caşmirul la repa­rat şi un şef de raion mi a spus că tocmai expediase unul la fel la doamna Arnoux.

– E vina mea dacă există pe acea stradă o doamnă Arnoux?

– Da, dar nu Jacques Arnoux, spuse ea.

Atunci el începu să bată câmpii, susţinând că e nevinovat. Era o greşeală, o întâmplare, unul dintre acele lucruri inexplicabile, care se petrec uneori. Oamenii nu trebuie osândiţi numai pe simple bănuieli, pe indicii vagi; şi cită exemplul nefericitului Lesurques.

– În sfârşit, eu spun că te înşeli! Vrei să ţi dau cuvântul meu?

– Nu o nevoie!

– De ce?

Ea îl privi în faţă, fără să i spună nimic: apoi întinse mâna, luă caseta de argint de pe cămin şi îi arătă o factură larg deschisă.

Arnoux se înroşi până la urechi şl trăsăturile lui descompuse se umflară.

– Eh, ce mai spui?

– Dar..., răspunse el încet, ce dovedeşte asta?

– Ah! spuse ea cu o intonaţie ciudată în glas, în care era şi durere, şi ironie. Ah!

Arnoux ţinea hârtia în mâini şi o răsucea, nedezlipindu şi ochii de pe ea, de parcă trebuia să găsească acolo soluţia unei probleme grele.

– Da, da, da, mi aduc aminte, zise el în sfârşit. Era un comi­sion. – Dumneata, Frédéric, trebuie să ştii. – Frédéric tăcea. Un comision cu care eram însărcinat... de... de moş Oudry.

– Şi pentru cine?

– Pentru amanta lui!

– Pentru a dumitale! strigă doamna Arnoux, ridicându se drept în picioare.

– Îţi jur...

– Nu începe iar! Ştiu tot!

– Ah! foarte bine! Va să zică sunt spionat!

Ea răspunse rece:

– Asta îţi răneşte, poate, delicateţea?

– Dacă te înfurii, spuse Arnoux căutându şi pălăria, nu mai e cu putinţă să judecăm lucrurile cum trebuie!

Apoi, cu un suspin adânc:

– Să nu te însori, dragă prietene, nu, crede mă pe mine!

Şi o luă din loc, având nevoie să ia aer.

Atunci se făcu o tăcere adâncă; şi totul, în apartament, păru mai nemişcat. Un cerc luminos deasupra lămpii cu ulei albea plafonul, în vreme ce în colţuri umbra se întindea ca nişte voaluri negre su­prapuse; se auzeau tictacul pendulei şi trosnetele focului.

Doamna Arnoux se aşezase la loc, la celălalt capăt al căminului, în fotoliu; îşi muşca buzele tremurând; mâinile i se ridicară, îi scăpă un suspin, plângea.

El se aşeză pe scăunel; şi, cu o voce mângâietoare, cum vorbeşti cu cineva bolnav:

– Nu te îndoieşti că împărtăşesc...?

Ea nu răspunse nimic. Dar îşi continuă cu voce tare gândurile:

– Îl las destul de liber! N avea nevoie să mintă!

– Desigur, spuse Frédéric.

Era o consecinţă a obiceiurilor lui, fără îndoială, nu se gândise la asta, şi poate că în lucruri mai grave...

– Ce vezi mai grav?

– Oh, nimic!

Frédéric se înclină, cu un zâmbet de supunere. Arnoux avea totuşi unele calităţi; îşi iubea copiii.

– Ah! şi face totul pentru a i ruina!

Asta venea din firea lui prea amabilă; pentru că, de fapt, era un băiat bun. Ea exclamă:

– Dar ce înseamnă un băiat bun?

Frédéric îl apăra aşa, în cel mai vag chip pe care îl putea găsi, şi plângând o pe ea, se bucura în acelaşi timp, se desfăta în fundul sufletului. Avea să se refugieze la el, din răzbunare sau din nevoie de afecţiune. Speranţa, crescută nemăsurat, îi întărea dragostea.

Niciodată nu i păruse atât de cuceritoare, atât de profund fru­moasă. Din vreme în vreme o răsuflare îi ridica pieptul; ochii ei ficşi păreau dilataţi de o viziune interioară şi gura îi rămânea între­deschisă, ca şi cum şi ar fi dat sufletul. Uneori îşi apăsa tare ba­tista pe ea; el ar fi vrut bucăţica aceea de pânză, udă de lacrimi. Se uita fără să vrea la patul din fundul alcovului, închipuindu şi capul ei pe pernă; şi vedea acest lucru atât de bine, încât se stăpânea să n o ia în braţe. Ea îşi închise pleoapele, domolită, nemişcată. Atunci veni mai aproape şi, aplecat asupra ei, îi cerceta lacom chi­pul. Un zgomot de ghete răsună pe culoar, era celălalt. Îl auziră închizând uşa odăii lui. Frédéric o întrebă cu un semn pe doamna Arnoux dacă trebuie să se ducă acolo.

Ea răspunse "da" în acelaşi chip; şi acest mut schimb de gânduri era ca un consimţământ, ca un început de adulter.

Arnoux, gata să se culce, îşi descheia redingota.

– Eh, cum îi merge?

– Oh, mai bine! spuse Frédéric. Are să i treacă!

Dar Arnoux era necăjit.

– N o cunoşti! Acum are nervi!... Dobitocul de vânzător! Uite ce înseamnă să fii prea bun. Dacă nu i aş fi dat blestematul acela de şal Rosanettei!

– Să nu regreţi nimic! Îţi e peste măsură de recunoscătoare!

– Crezi?

Frédéric nu se îndoia. Dovada era că îl coneendiase pe moş Oudry.

– Ah! biata puicuţă!

Şi, în preaplinul emoţiei lui, Arnoux vru să alerge la ea.

– Nu te osteni! Eu vin de acolo. E bolnavă!

– Cu atât mai mult!

Îşi îmbrăcă repede redingota şi lua sfeşnicul. Frédéric se bles­temă pentru prostia lui şi i dovedi că trebuie, din decenţă, să rămână în seara aceea lângă nevastă sa. N o putea părăsi, n ar fi fost bine.