Educaţia sentimentală

În adevăr, doctorul intră în vorbă cu ei. În curând formară un grup de trei discutând în uşa salonului, la care se adăugă Hussonnet, apoi amantul Femeii Sălbatice, un tânăr poet care afişa, sub o manteluţă scurtă gen Francisc I, cea mai prăpădită anatomie şi, în sfârşit, un băiat de duh, deghizat în vameş turc. Dar haina lui cu galoane galbene călătorise atâta în spatele dentiştilor ambulanţi, pantalonii lui largi, cu cute, erau de un roşu atât de decolorat, turbanul, răsucit ca un tipar pregătit în sos tartar, avea o înfăţişare atât de prăpădită, întregul lui costum atât de jalnic şi de izbutit, încât femeile nu şi ascundeau dezgustul. Doctorul îl consolă lăudând o pe Muncitoarea în Port, iubita lui. Acest turc era fiul unui bancher.

Între două cadriluri, Rosanette se îndreptă spre cămin, unde şedea într un fotoliu un bătrânel grăsuţ, îmbrăcat cu o haină cafenie cu nasturi de aur. Cu toate că obrajii veştezi îi cădeau peste cravata albă şi cu nod înalt, părul încă blond şi creţ de la natură, ca părul unui caniş, îi dădea un aer nebunatic.

Ea îl asculta, aplecată către faţa lui. Apoi îi potrivi un pahar de sirop; şi nimic nu era mai drăguţ decât mâinile ei sub mânecile de dantelă, care ieşeau din manşetele brodate ale hainei verzi. Bătrânul le sărută după ce bău.

– Dar ăsta e domnul Oudry, vecinul lui Arnoux.

– A pierdut o! zise râzând Pellerin.

– Cum?

Un surugiu de la Longjumeau o luă pe Rosanette de talie: înce­pea un vals. Atunci toate femeile aşezate pe banchete în jurul salonului se ridicară pe rând, repede; şi fustele, eşarfele, coafurile lor începură să se învârtească.

Se învârteau atât de aproape de el încât Frédéric le desluşea pică­turile de sudoare de pe frunte. Şi mişcarea asta giratorie, din ce în ce mai iute şi regulată, vertiginoasă, comunica gândirii lui un fel de beţie, făcea să răsară din ea alte imagini, în vreme ce toate femeile treceau cu aceeaşi strălucire şi fiecare cu o altă aţâţare, după genul ei de frumuseţe. Poloneza, care se abandona în chip languros, îi inspira dorinţa de a o ţine pe inima lui, zburând amândoi într o sanie, pe o câmpie acoperită de zăpadă. Zări de voluptate liniştită, pe marginea unui lac, într o cabană, se desfăşurau sub paşii elveţienei, care valsa cu mijlocul drept şi pleoapele lăsate. Apoi, deo­dată, Bacanta îşi lăsă pe spate capul brun şi l făcu să se gândească la mângâieri mistuitoare, în păduri de oleandri, pe un timp de furtună, în larma nedesluşită a tamburinelor. Negustoreasa de peşte, căreia ritmul prea repede îi tăia răsuflarea, râdea din când în când, şi ar fi vrut, bând cu ea la Porcherons, să i mototolească în mâini fişiul, ca pe vremurile bune de altă dată. Dar Muncitoarea din Port, ale cărei picioare uşoare abia atingeau parchetul, părea a ascunde în supleţea mădularelor şi în seriozitatea chipului ei toate rafina­mentele iubirii moderne, care are precizia unei ştiinţe şi mobilita­tea unei păsări. Rosanette se învârtea, cu pumnul în şold; peruca cu coadă, săltându i pe guler, răspândea pudră de iris în jurul ei; şi, la fiecare întoarcere, vârful pintenilor de aur dădeau să l agaţe pe Frédéric.

La ultimul acord al valsului apăru domnişoara Vatnaz. Avea pe cap o basma algeriană, mulţi piaştri pe frunte, antimoniu pe marginea pleoapelor, un soi de palton de caşmir negru care îi cădea peste un jupon de culoare deschisă, cu fire de argint, şi ţinea în mână o dairea.

În urma ei venea un băiat înalt, în costumul clasic al lui Dante şi care era (acum nu se mai ascundea) fostul cântăreţ de la "Alhambra": numindu se Auguste Delamare, îşi spusese la început Anténor Dellamarre, apoi Delmas, apoi Belmar şi în sfârşit Delmar, modificându şi şi perfecţionându şi numele după gloria care sporea; deoarece părăsise cârciuma pentru teatru şi tocmai debutase cu răsunet la "Ambigu", în Gaspardo Pescarul.

Hussonnet, când îl văzu, se posomorî. De când i se refuzase piesa, nu putea suferi actorii. Nu se poate închipui vanitatea acestor domni, mai ales a acestuia!. "Ia te uită ce afectat!''

Delmar se rezemase de cămin, după ce o salutase uşor pe Rosanette. Stătea neclintit, cu o mână pe inimă, cu piciorul stâng înainte, cu ochii la cer, cu cununa de lauri auriţi peste glugă, trudindu se să aibă multă poezie în ochi, ca să fascineze doamnele. Se făcea, de departe, un cerc larg în jurul lui.

Dar Vatnaz, după ce o sărută îndelung pe Rosanette, veni la Hussonnet să l roage să revadă, din punct de vedere al stilului, o lucrare pe care voia s o publice: Ghirlanda celor tineri, culegere de literatură şi de morală. Omul de litere îi făgădui ajutorul. Apoi îl întrebă dacă nu poate să l pună puţin în valoare într unul din ziarele la care avea acces pe prietenul ei şi chiar să i încredinţeze un rol mai târziu. Hussonnet uită să ia un pahar de punci.

Arnoux îl fabricase; şi, urmat de groomul contelui care ducea o tavă goală, îl oferea cu satisfacţie invitaţilor.

Când trecu prin faţa domnului Oudry, Rosanette îl opri.

– Eh, ce i cu afacerea aceea?

El se înroşi puţin şi pe urmă se adresă moşneagului:

– Prietena noastră mi a spus că veţi avea bunăvoinţa...

– Cum să nu, vecine! Sunt la dispoziţia dumitale.

Şi se rosti numele domnului Dambreuse. Frédéric îi auzea nedes­luşit, pentru că vorbeau cu glas scăzut; se îndreptă spre cealaltă parte a căminului, unde stăteau de vorbă Rosanette şi Delmar.

Cabotinul avea o înfăţişare vulgară, făcută ca decorurile de teatru, ca să fie privită de la distanţă, mâini grosolane, picioare mari, falca de jos grea; îi defăima pe cei mai iluştri actori, vorbea de sus despre poeţi, spunea: "Glasul meu, fizicul meu, mijloacele mele", semănându şi vorbirea cu cuvinte greu de înţeles pentru el însuşi şi care îi plăceau, ca: "morbideţe, analog si omogenitate"'.

Rosanette îl asculta dând uşor din cap în semn de aprobare. Se vedea cum i se răspândeşte admiraţia sub fardul de pe obraji şi ceva umed trecea ca, un văl peste ochii ei limpezi, de o culoare greu de definit. Cum o putea fermeca un asemenea om? Frédéric se aţâţa în adâncul lui să l dispreţuiască şi mai tare, ca să alunge, poate, un soi de invidie pe care i o trezea.

Domnişoara Vatnaz stătea acum cu Arnoux; şi, în timp ce râdea foarte tare, arunca din când în când o privire spre prietena ei, pe care domnul Oudry n o pierdea din ochi.

Apoi Arnoux şi Vatnaz pieriră. Moşneagul vru să i vorbească în şoaptă Rosanettei.

– Da, bine, ne am înţeles. Lasă mă în pace, zise ea.

Şi îl rugă pe Frédéric să se ducă în bucătărie să vadă dacă Arnoux nu era acolo.

Un batalion de pahare pe jumătate pline acoperea duşumeaua; crătiţele, tigăile de peşte, tingirile sfârâiau. Arnoux poruncea servi­toarelor tutuindu le, bătea maioneza, gusta sosurile, glumea cu slujnica.

– Bine, spuse el, anunţ o! Pun să se servească.

Nu se mai dansa, femeile se aşezaseră, bărbaţii se plimbau. În mijlocul salonului una dintre perdelele întinse peste o fereastră se umfla de vânt; sfinxul, cu toate că toată lumea îi atrăgea atenţia, îşi ţinea în curent braţele asudate. Oare unde era Rosanotte? Fré­déric o căută mai departe, până în budoar şi în dormitor. Unii, ca să fie singuri sau câte doi, se refugiaseră acolo. Umbra şi şoaptele se amestecau. De sub batiste se auzeau râsete mici şi la marginea corsajelor se întrezăreau freamăte de evantaie, încete şi dulci ca nişte bătăi de aripi de păsări rănite.

Când intră în seră îl văzu pe Delmar culcat pe burtă pe canapeaua de pânză sub frunzele mari ale unui caladium, aproape de havuz; Rosanette, aşezată lângă el, stătea cu mâna în părul lui; se priveau. În aceeaşi clipă Arnoux intră prin partea cealaltă, pe lângă volieră. Delmar se ridică dintr un salt, apoi ieşi cu paşi liniştiţi fără să se întoarcă; ba chiar se opri lângă uşă ca să culeagă o floare de ibiscus cu care îşi împodobi butoniera. Rosanette plecă fruntea. Frédéric, care o vedea din profil, îşi dădu seama că plânge.

– Ia te uită? Ce ai? spuse Arnoux.

Ea ridică din umeri fără să răspundă.

– Din pricina lui? întrebă el.

Ea îi cuprinse gâtul cu braţele, şi sărutându l pe frunte rosti rar:

– Ştii bine că am să te iubesc totdeauna, voinicul meu. Să nu ne mai gândim la asta! Hai să supăm!

Un candelabru de aramă cu patruzeci de lumânări lumina sala ai cărei pereţi dispăreau sub faianţe vechi, agăţate pe ei; lumina asta crudă care cădea vertical făcea să fie şi mai alb, printre ape­ritive şi fructe, un calcan uriaş care ocupa mijlocul feţei de masă, mărginit de farfurii pline de supă de raci. Femeile se aşezară una lângă alta într un foşnet de mătăsuri, strângându şi fustele, mânecile şi eşarfele. Bărbaţii, în picioare, se instalau prin colţuri. Pellerin şi domnul Oudry fură aşezaţi lângă Rosanette, Arnoux stătea în faţa lor. Palazot şi prietena lui plecaseră.

– Ducă se sănătoşi! zise ea. Să începem!

Şi Copilul de Cor, om glumeţ, făcându şi o cruce mare, începu să rostească o Benedicite.

Doamnele fură scandalizate, mai ales Negustoreasa de peşte, mamă a unei fete din care voia să facă o femeie cinstită. Nici lui Arnoux "nu i plăcea asta", găsind că religia trebuie respectată.

Un orologiu german, înzestrat cu "păsărică", bătu ora două, ceea ce stârni o mulţime de glume asupra cucului. Se iscară tot felul de istorii; calambururi, anecdote, lăudăroşenii, rămăşaguri, min­ciuni date drept adevăruri, afirmaţii de nedovedit, un vălmăşag de cuvinte care apoi se risipi în conversaţii particulare. Vinurile circulau, felurile se urmau unul după altul, doctorul tăia carnea. Comesenii îşi aruncau de la depărtare o portocală, un dop; îşi pă­răseau locul ca să vorbească între ei. Rosanette se întorcea adesea spre Delmar, care stătea nemişcat în spatele ei. Pellerin sporovăia, domnul Oudry zâmbea. Dominşoara Vatnaz mâncă aproape singură un maldăr de raci şi carapacele răsunau sub dinţii ei lungi. Îngerul, aşezată pe taburetul de pian (singurul loc pe care îi îngăduiseră aripile să şadă), mesteca placid şi fără contenire.

– Ce poftă de mâneare! repeta Copilul de Cor uluit, ce poftă!

Sfinxul bea rachiu, striga cât o ţinea pra, se zbuciuma ca un drac. Deodată obrajii i se umflară şi, nemaiputându se împotrivi sângelui care o înăbuşă, îşi duse şervetul la buze, apoi îl aruncă sub masă.

Frédéric o văzu.

– Nu i nimic.

Şi la stăruinţele lui de a pleca şi a se îngriji, răspunse rar:

– Eh! la ce bun? Ori asta, ori altceva e totuna! Viaţa e apăsă­toare.

El se înfioră, cuprins de o tristeţe îngheţată, de parcă ar fi între­zărit lumi întregi de mizerie şi disperare, o sobiţă cu cărbuni lângă un pat de campanie şi cadavrele de la Morgă cu şorţuri de piele, cu robinetul de apă rece care le curge în păr.

În vremea asta Hussonnet, ghemuit la picioarele Femeii Sălba­tice, zbiera cu o voce răguşită, ca să l imite pe actorul Grassot.

– Nu fi crudă, oh! Celuta! Această mică sărbătoare de familie e fermecătoare! Iubitele mele, îmbătaţi mă cu voluptăţi! Să zbur­dăm! Să zburdăm!

Şi începu să sărute femeile pe umăr. Ele tresăreau, înţepate de mustăţile lui; apoi născoci altceva, să şi spargă o farfurie în cap, lovind o uşor. Alţii îl imitară; bucăţile de faianţă zburau ca ardeziile când bate un vânt puternic, si Muncitoarea din Port strigă:

– Daţi i înainte! Nu costă nimic! Burghezul care le fabrică ni le dă degeaba!

Toţi ochii se îndreptară spre Arnoux. El rosti:

– Ah, pardon, pe factură! ţinând să se ştie că nu e sau nu mai e amantul Rosanettei.

Dar două voci furioase se ridicară:

– Dobitocule!

– Puşlama!

– La dispoziţia dumitale!

– La a dumitale!

Se certau Cavalerul medieval şi Surugiul rus; unul spusese că armura te scuteşte de a fi viteaz şi celălalt luase aceste cuvinte drept o ocară. Voiau să se bată, toată lumea încerca să i despartă şi Căpi­tanul, în mijlocul zgomotului, căuta să se facă auzit.

– Domnilor, ascultaţi mă! Un cuvânt! Am experienţă, dom­nilor!

Rosanette izbuti să facă linişte, lovind cu cuţitul într un pahar; şi, adresându se Cavalerului care îşi păstra casca pe cap, apoi suru­giului care purta o căciulă de blană cu păr lung, porunci:

– Întâi scoate ţi cratiţa! mă enervează! Şi dumneata, de colo, capul de lup. Aveţi de gând să mă ascultaţi, ce naiba! Uitaţi vă la epoleţii mei! Sunt mareşala voastră!

Ei se supuseră şi toţi aplaudară strigând:

– Trăiască Mareşala! Trăiască Mareşala!

Atunci ea luă de pe sobă o sticlă de şampanie şi o turnă de sus în cupele care i se întindeau. Cum masa era prea lată, convivii, mai ales femeile, trecură pe partea ei, se ridicară în vârful picioare­lor şi se urcară pe barele scaunelor, ceea ce alcătui timp de un minut un grup piramidal de coafuri, de umeri, goi, de braţe întinse, de trupuri aplecate. Şi peste toate acestea străluceau lungi ţâşnituri de vin, pentru că Pierrot şi Arnoux, la cele două capete ale sălii, destu­paseră fiecare o sticlă şi stropeau feţele. Păsărelele din voliera căreia i se lăsase uşa deschisă invadară sala, zburând în jurul candelabrului, lovindu se de geamuri, de mobile. Unele, aşezate pe capete, păreau nişte flori mari în mijlocul pieptănăturilor.

Muzicanţii plecaseră. Pianul fu tras din anticameră în salon. Vatnaz se aşeză în faţa lui şi, acompaniată de Copilul de Cor care bătea în dairea, începu să cânte cu furie un contradans, lovind în clape ca un cal care tropăie şi legănându se din mijloc, ca să mar­cheze mai bine măsura. Mareşala îl trase în dans pe Frédéric, Hussonnet făcea roata, Muncitoarea din Port se dezmembra ca un clovn, Pierrot avea mişcări de urangutan, Sălbatica, cu braţele deschise, imita oscilaţia unei şalupe. În sfârşít, toţi se opriră, pentru că nu mai puteau. Se deschise o fereastră.

Prin ea intra lumina zilei odată cu răcoarea dimineţii. Se auzi o exclamaţie de uimire, apoi se făcu tăcere. Flăcările galbene se clătinau, făcând să plesnească suporturile; parchetul era presărat cu panglici, cu flori şi cu mărgele; consolele erau năclăite de pete de punci şi de sirop; tapetele erau murdărite, costumele moto­tolite, prăfuite; cozile spânzurau pe umeri; şi machiajul, curgând odată cu sudoarea, descoperea feţe palide, cu pleoape roşii care clipeau.

Mareşala, proaspătă de parcă ar fi ieşit din baie, avea obrajii trandafirii, ochii strălucitori. Îşi aruncă departe peruca; şi pletele îi căzură în jurul trupului, îmbelşugate, nemailăsând să se vadă din costumul ei decât pantalonii, ceea ce produse un efect şi comic şi drăguţ.

Sfinxul, căruia îi clănţăneau dinţii de febră, avu nevoie de un şal.

Rosanette dădu fuga în odaia ei să l caute şi, cum cealaltă se luase după ea, îi închise repede uşa în nas.

Turcul observă cu glas tare că domnul Oudry nu fusese văzut plecând. Nimeni nu luă în seamă răutatea asta, atât erau de obosiţi.

Apoi se încotoşmănară în glugi şi paltoane, în aşteptarea trăsu­rilor. Bătea ora şapte. Îngerul era încă în sală, aşezată în faţa unui terci de unt şi sardele; iar Negustoreasa de peşte, lângă ea, fuma ţigări în vreme ce i dădea sfaturi asupra vieţii.

În sfârşit venind şi trăsurile, musafirii plecară. Hussonnet, angajat într o corespondenţă pentru provincie, trebuia să citească înainte de prânz cincizeci şi trei de ziare. Sălbatica avea o repetiţie la teatru, Pellerin aştepta un model, Copilul de Cor avea trei întâlniri. Dar îngerul, năpădită de primele simptome ale unei indigestii, nu se putea ridica. Baronul medieval o duse până la trăsură.

– Ia aminte la aripile ei! strigă Muncitoarea din Port, pe fe­reastră.

Erau pe palier, când domnişoara Vatnaz îi spuse Rosanettei:

– La revedere, dragă! Serata ta a fost foarte reuşită.

Apoi, aplecându se la urechea ci:

– Păstrează l!

– Până vor veni timpuri mai bune, răspunse Mareşala întorcându i încet spatele.

Arnoux şi Frédéric se întoarseră împreună, aşa cum veniseră. Negustorul de faianţă avea un aer atât de întunecat, încât Frédéric crezu că se simte rău.

– Eu? Deloc!

Îşi muşca mustaţa, încrunta din sprâncene şi Frédéric întrebă, dacă nu era supărat din pricina afacerilor.

– Defel!

Apoi, deodată:

– Îl cunoşti, nu i aşa, pe moş Oudry? şi, cu o expresie de pizmă: E bogat, pramatia bătrână!

Apoi Arnoux vorbi despre o ardere de faianţă importantă care trebuia sfârşită în ziua aceea la fabrica lui. Voia s o vadă. Trenul pleca peste un ceas. "Trebuie totuşi să mă duc, să mi sărut nevasta."

"Ah! nevasta lui!" se gândi Frédéric.

Apoi se culcă, îl durea cumplit capul la ceafă; şi bău o cană de apă ca să şi stingă setea.

Îl apucase altă sete, aceea de femei, de lux şi de tot ceea ce pre­supune existenţa pariziană. Se simţea puţin ameţit ca un om care coboară de pe o corabie şi în halucinaţia primului somn vedea trecând iar şi iar umerii Negustoresei de peşte, şoldurile Muncitoarei din Port, pulpele Polonezei, părul Sălbaticii. Apoi se iviră doi ochi mari, negri, care nu erau la bal; şi, uşori ca nişte fluturi, arzători ca nişte torţe, se duceau, veneau, vibrau, urcau până la cornişe, coborau până la gura lui. Frédéric se înverşuna să recunoască acei ochi dar nu izbutea. Visul îl şi cuprinsese; i se părea că era înhă­mat împreună cu Arnoux la oiştea unei trăsuri şi că Mareşala, călare pe el, îi spărgea pântecele cu pintenii ei de aur.

II
Frédéric găsi, la colţul străzii Rumfort, o casă mică, boierească, şi îşi cumpără în acelaşi timp un cupeu, un cal, mobile şi două jar­diniere de la Arnoux, ca să le pună de o parte şi de alta lângă uşa salonului. În spatele acestui apartament se aflau o odaie şi o cămă­ruţă, îi veni în minte să l găzduiască acolo pe Deslauriers. Dar cum avea s o primească pe ea, iubita lui viitoare? Prezenţa unui prieten avea să l stânjenească. Dărâmă peretele despărţitor ca să lărgească salonul şi din odăiţă făcu un fumoar.

Îşi cumpără poeţii care îi plăceau, cărţi de călătorie, atlasuri, dicţionare, pentru că avea nenumărate planuri de lucru; îi grăbea pe muncitori, alerga prin prăvălii şi, în nerăbdarea lui de a se bucura, lua tot fără să se tocmească.

După notele furnizorilor, Frédéric îşi dădu seama că în curând trebuia să achite patruzeci de mii de franci, în care nu erau cuprinse drepturile de succesiune, care aveau să treacă de treizeci şi şapte de mii; pentru că averea lui era alcătuită din bunuri teritoriale, îi scrise notarului din Le Havre să vândă o parte, ca să se elibereze de datorii şi să aibă ceva bani la dispoziţie. Apoi, vrând să cunoască în sfârşit acel lucru vag, strălucitor şi greu de definit care se numeşte lumea bună, îi întrebă printr un bilet pe soţii Dambreuse dacă îl puteau primi. Doamna îi răspunse că sperau ca vizita lui să aibă loc a doua zi.

Era zi de primire. În curte staţionau trăsuri. Doi valeţi se repe­ziră sub marchiză şi un al treilea, aşezat în capul scării, porni îna­intea lui.

Traversă o anticameră, o a doua încăpere, apoi un salon mare cu ferestre înalte, pe al cărui cămin monumental se afla o pendulă în formă de sferă şi două vase de porţelan monstruoase, pe care stă­teau zbârlite, ca două tufişe de aur, două mănunchiuri de discuri de sfeşnice. Pe pereţi erau atârnate tablouri în maniera lui l'Espagnolet. Draperii grele de tapiţerie cădeau majestuos; şi fotoliile, con­solele, mesele, întregul mobilier era în stil Empire, avea ceva im­punător şi diplomatic. Frédéric, fără să vrea, zâmbea de plăcere.

În sfârşit ajunse într o încăpere ovala, lambrisată cu lemn de trandafir, înţesată cu mobile drăgălaşe şi luminată de o singură fereastră care dădea spre grădină. Doamna Dambreuse stătea lângă foc, vreo douăsprezece persoane făcând cerc în jurul ei. Cu un cuvânt amabil îi făcu semn să se aşeze, dar fără să pară surprinsă că nu l mai văzuse de mult.

Când intrase el, lăudau elocvenţa abatelui Coeur. Apoi se deplânse imoralitatea servitorilor, în legătură cu un furt săvârşit de un fecior; cancanurile se desfăşurau. Bătrâna doamnă de Sommery era răcită, domnişoara de Turvisot se mărita, familia Montcharron n avea să se întoarcă înainte de sfârşitul lui ianuarie, nici familia Bretancourt, acum era moda să stai până târziu la ţară; şi sărăcia cuvintelor era parcă sporită de luxul lucrurilor înconjurătoare; dar ceea ce se spunea era mai puţin stupid decât felul în care se vor­bea, fără ţel, fără şir şi fără animaţie. Şi totuşi se aflau acolo oameni cu experienţa vieţii, un fost ministru, preotul unei mari parohii, doi sau trei mari funcţionari din conducere; se mărgineau la cele mai plate locuri comune. Unii semănau a văduve obosite, alţii aveau mutre de geambaşi; şi moşnegi îşi întovărăşeau nevestele, cărora le ar fi putut fi bunici.

Doamna Dambreuse îi primea pe toţi cu graţie. Cum se vorbea de un bolnav, încrunta dureros din sprâncene şi când era vorba de baluri sau de serate lua un aer vesel. Avea să fie silită în curând să se lipsească de ele, pentru că avea să scoată din pension o nepoată a bărbatului ei, o orfană. Îi exaltară devotamentul; asta însemna că se poartă ca o adevărată mamă de familie.

Frédéric o cerceta cu privirea. Pielea mată a obrazului ei părea întinsă şi de o prospeţime fără strălucire, ca aceea a unui fruct con­servat. Dar părul, încreţit în spirale după moda englezească, era mai fin decât mătasea, ochii de un albastru strălucitor, toate gesturile delicate. Aşezată în fundul unei cozeuze, mângâia ciucurii roşii ai unui paravan japonez ca să şi pună în evidenţă mâinile, fără îndo­ială, nişte mâini lungi, înguste, puţin, cam slabe, cu degete întoarse la capăt. Purta o rochie de moar cenuşie, cu corsajul fără decolteu, ca o puritană.

Frédéric o întrebă dacă nu va veni în anul acesta la Fortelle. Doamna Dambreuse nu ştia. Dealtfel, el o înţelegea: Nogent fără îndoială avea s o plictisească. Oaspeţii veneau mereu. Pe covoare rochiile foşneau necontenit; doamnele, aşezate pe marginea scaune­lor, scoteau câteva râsete scurte, rosteau două sau trei cuvinte, şi peste cinci minute plecau cu fetele lor. În curând conversaţia nu mai putu fi urmărită şi Frédéric tocmai voia să plece, când doamna Dambreuse îi spuse:

– În fiecare miercuri, nu i aşa, domnule Moreau? răscumpărând, prin această singură frază, toată nepăsarea pe care i o arătase.

Era mulţumit. Totuşi, în stradă sorbi o mare înghiţitură de aer; şi, din nevoia unui mediu mai puţin artificial, Frédéric îşi aduse aminte că i datora o vizită Mareşalei.

Uşa anticamerei era deschisă. Doi căţeluşi havanezi îl întâmpinară în goană. O voce strigă:

– Delphine! Delphine! Dumneata eşti, Félix?

Stătea locului fără să înainteze; căţeluşii lătrau necontenit, în sfârşit Rosanette se ivi, învelită într un fel de capot de muselină albă garnisit cu dantele, cu picioarele goale în papuci.

– Ah! iartă mă, domnule! Credeam că e coaforul. O clipă! mă întorc!

Rămase singur în sufragerie.

Obloanele erau închise. Frédéric o străbătea cu privirea aducân du şi aminte de tărăboiul din noaptea aceea, când văzu în mijlocul mesei o pălărie bărbătească, un fetru vechi, mototolit, soios, scârbos. A cui era pălăria aceea? Arătându şi fără ruşine căptuşeala descusută, părea a spune: "Puţin îmi pasă! Sunt stăpânul!"

Mareşala veni. Luă pălăria, deschise sera, o aruncă, închise uşa la loc (în acelaşi timp se deschideau şi se închideau alte uşi) şi făcându l pe Frédéric să treacă prin bucătărie, îl duse în cabinetul ei de toaletă.

Se vedea numaidecât că era cel mai vizitat loc din casă şi ceva ca adevăratul ei centru moral. O pânză persană cu frunzişuri mari tapeta pereţii, fotoliile şi un enorm divan elastic; pe o masă de marmură albă stăteau la distanţă două ligheane mari de faianţă albastră; deasupra lor, etajere din plăci de cristal, pline de sticluţe, de perii, de piepteni, de batoane de cosmeticuri, de cutii de pudră; focul se oglindea într o oglindă înaltă, mobilă; dintr o cadă atârna un cearşaf, mirosea a pastă de migdale şi a smirnă.

– Iartă dezordinea! Astă seară cinez în oraş.

Şi cum se învârtea pe călcâie, fu gata să strivească unul din căţei. Frédéric spuse că erau fermecători. Ea îi ridică pe amândoi şi le înălţă botul negru până la el.