Educaţia sentimentală

– Hai, faceţi frumos, sărutaţi l pe domnul.

Un bărbat îmbrăcat într o redingotă murdară, cu guler de blană, intră brusc.

– Felix, băiete, vei avea chestia aia duminica viitoare, negreşit. Omul începu s o coafeze. Îi aducea la cunoştinţă noutăţi despre prietenele ei: doamna de Rochegune, doamna de Saint Florentin, doamna Lombard, toate nobile ca în casa Dambreuse. Apoi vorbi despre teatru; în seara aceea se dădea la "Ambigu" o reprezen­taţie extraordinară.

– Te duci?

– Zău că nu! Rămân acasă.

Se arătă şi Delphine. O certă că ieşise fără îngăduinţa ei. Cea­laltă se jură că "venea de la piaţă".

– Atunci adu mi caietul. Îmi dai voie, nu i aşa?

Şi citind caietul cu jumătate de glas, Rosanette făcea observaţii la fiecare lucru cumpărat. Adunarea era greşită.

– Dă mi înapoi douăzeci de centime!

Delphine îi dădu şi, după ce o trimise de acolo:

– Ah! Dumnezeule, mare, ce nenorocire cu asemenea oameni?

Frédéric fu izbit de protestele astea. Îi aduceau aminte prea mult de celelalte şi stabilea un fel de egalitate supărătoare între cele două case.

Delphine se întoarse şi se apropie de Mareşală, ca să i şoptească ceva la ureche.

– Ah! nu! Nu vreau!

Delphine veni din nou.

– Doamnă, stăruie.

– Ah, ce plictiseală! Dă o afară!

În aceeaşi clipă o doamnă bătrână, îmbrăcată în negru, deschise uşa. Frédéric nu auzi nimic, nu văzu nimic. Rosanette se repezise în întâmpinarea ei, în cealaltă odaie.

Când se arătă iar, avea pomeţii roşii şi se aşeză într un fotoliu, fără să vorbească. O lacrimă îi pică pe obraz. Apoi se întoarse către tânăr şi l întrebă încet:

– Care e numele mic al dumitale?

– Frédéric

– Ah, Federico! Nu te supără, dacă am să ţi spun aşa?

Şi îl privi într un chip mângâietor, aproape drăgăstos. Deodată scoase un strigăt de bucurie la vederea domnişoarei Vatnaz.

Femeia artistă n avea vreme de pierdut, pentru că trebuia la ora şase fix să şi prezideze masa la pensiune. Gâfâia, nu mai putea, întâi scoase din coş un lanţ de ceas cu o hârtie, apoi diferite obiecte, cumpărături.

– Să ştii că în strada Joubert există mănuşi de piele cu trei­zeci şi şase de parale, splendide! Vopsitorul tău mai cere opt zile. Pentru dantelă, am spus că o să mai trecem pe acolo. Bugneaux a primit aconto. Asta e tot, nu i aşa? Îmi datorezi o sută optzeci şi cinci de franci.

Rosanette se duse să ia dintr un sertar zece napoleoni. Nici una n avea mărunţiş, Frédéric le oferi el.

– Am să ţi i dau înapoi, spuse Vatnaz, băgând cincisprezece franci în geanta ei. Dar eşti un urâcios. Nu te mai iubesc, nu m ai luat la dans nici o singură dată, în ziua aceea! Ah, dragă, am descoperit pe cheiul Voltaire, într o prăvălie, un cadru cu colibri împăiaţi, care sunt o încântare. În locul tău, mi i aş oferi. Stai! Cum ţi se pare?

Şi arătă un cupon vechi de mătase roz pe care îl cumpărase la Temple, ca să i facă lui Delmar o vestă scurtă cu mâneci, gen evul mediu.

– A venit azi, nu i aşa?

– Nu!

– E ciudat!

Şi peste o clipă:

– Unde te duci în seara asta?

– La Alphonsine, spuse Rosanette; era a treia versiune a felu­lui în care avea să şi petreacă seara.

Domnişoara Vatnaz continuă:

– Şi cu bătrânul de la Montagne ce mai e nou?

Clipind din ochi, Mareşala îi porunci să tacă. Îl conduse pe Frédéric până în anticameră, ca să afle dacă avea să l vadă în curând pe Arnoux.

– Roagă l să vină, dar nu în faţa nevesti si, bineînţeles.

În capul scărilor o umbrelă era rezemată de perete, aproape de o pereche de galoşi.

– Galoşii Vatnaz ei, spuse Rosanette. Ce mai picior, ce zici? E voinică, mica mea prietenă!

Şi, pe un ton melodramatic, accentuând penultima literă a cuvântului:

– În ea să n ai încredere!

Frédéric, prinzând curaj din acest soi de mărturisire, vru s o sărute pe gât. Ea spuse rece:

– Oh, n ai decât! Asta nu costă nimic!

Era uşor plecând de acolo, nu încăpea îndoială că Mareşala avea să devină în curând amanta lui. Pofta asta trezi o alta; şi, cu toată pica pe care i o purta, avu dorinţa de a o vedea pe doamna Arnoux.

Dealtfel trebuia să se ducă pentru comisionul Rosanettei.

"Dar acum, se gândi el (bătea ora şase), Arnoux e fără îndoiala acasă".

Îşi amână vizita pentru a doua zi.

Ea stătea în aceeaşi atitudine ca prima dată şi cosea o cămaşă de copil. Băieţelul, la picioarele ei, se juca cu o menajerie de lemn. Marthe, ceva mai departe, scria.

Începu prin a i face complimente pentru copiii ei. Răspunse fără nici o exagerare dictată de prostia maternă.

Odaia avea o înfăţişate liniştită. Un soare frumos strălucea prin ferestre, unghiurile mobilelor străluceau, şi cum doamna Arnoux era aşezată lângă pian, o rază mare îi cădea pe zulufii de pe ceafă, îi pătrundea cu un fluid de aur pielea chihlimbarie. Atunci el spuse:

– Uite o persoană tânără care s a făcut foarte mare de acum trei ani. Îţi adunci aminte, domnişoară, când ai dormit pe genunchii mei, în trăsură? Marthe nu şi aducea aminte. – Într o seară, când ne întorceam de la Saint Cloud?

Doamna Arnoux avea o privire ciudat de tristă. Voia oare să l oprească să facă aluzie la amintirea lor comună?

Frumoşii ei ochi negri, al căror alb strălucea, se mişcau uşurel sub pleoapele puţin grele, şi în adâncul pupilelor lor se afla o bunătate nemărginită. Fu cuprins din nou de o dragoste mai puternică decât oricând, imensă. Contemplarea asta îl oropea. Se scutură totuşi de ea. Cum să se pună în valoare? prin ce mijloace? Şi, după ce căută bine, Frédéric nu găsi nimic mai bun decât banii. Începu să vorbească despre timp, care era mai puţin rece decât la Le Havre.

– Ai fost acolo?

– Da, pentru o afacere... de familie... o moştenire.

– Ah, îmi pare foarte bine, spuse ca, cu o expresie de plăcere atât de adevărată, încât el fu înduioşat ca de un mare serviciu.

Apoi îl întrebă ce voia să facă, de vreme ce un bărbat trebuia să lucreze ceva. Îşi aduse aminte de minciuna lui şi spuse că spera să ajungă la Consiliul de Stat, datorită donimlui Dambreuse, deputatul.

– Îl cunoaşteţi, poate?

– Numai după nume.

Apoi, cu voce înceată:

– El te a dus la bal în seara aceea, nu i aşa?

Frédéric tăcea.

– Asta voiam să ştiu, mulţumesc.

Apoi îi puse câteva întrebări discrete asupra familiei şi a provin­ciei sale. Era frumos din partea lui că stătuse atâta timp acolo, fără să i uite.

– Dar... aş fi putut? rosti el. V aţi îndoit?

Doamna Arnoux se ridică.

– Cred că ne porţi o puternică afecţiune. Adio... la revedere!

Şi îi întinse mâna într un chip sincer şi bărbătesc. Nu era oare un angajament, o făgăduinţă? Frédéric se simţea fericit că trăieşte; se stăpânea să nu cânte, avea nevoie să şi reverse inima, să facă gene­rozităţi şi pomeni. Se uită în jurul lui dacă nu era cineva care tre­buia ajutat. Nu trecea nici un nenorocit, şi devotamentul lui se spulberă pentru că nu era omul care să caute mai departe prilejurile.

Apoi îşi aminti de prietenii lui. Primul la care se gândi fu Hussonnet, al doilea Pellerin. Poziţia măruntă a lui Dussardier cerea, fireşte, menajamente; cât despre Cisy, se bucura să i arate puţin averea lui. Le scrise dar la toţi patru să vină să facă inaugurarea ca­sei în duminica următoare, la ora unspæzece fix, şi îl însărcină pe Deslauriers să l aducă pe Sénécal.

Meditatorul fusese concediat din al treilea pension pentru că se împotrivise împărţirii premiilor, obicei care îi părea funest pen­tru egalitate. Era acum la un constructor de maşini şi nu mai locuia de şase luni cu Deslauriers.

Despărţirea lor nu fusese supărătoare. Sénécal primea în ultimul timp bărbaţi îmbrăcaţi în salopete, toţi patrioţi, toţi muncitori, toţi oameni cumsecade, dar a căror tovărăşie îi părea plictisitoare avocatului. Dealtfel, anumite idei ale prietenului lui, excelente ca arme de luptă, îi displăceau. Tăcea din ambiţie, ţinând să i cruţe ca să l conducă, pentru că aştepta cu nerăbdare o mare răsturnare în care se bizuia să şi facă drum, să şi aibă locul.

Convingerile lui Sénécal erau mai dezinteresate. În fiecare seară, după ce îşi sfârşea treaba, se ducea în mansarda lui şi căuta în cărţi justificarea visurilor proprii. Adnotase Contractul Social. Se îndopa cu Revista independentă. Îi cunoştea pe Mably, Morelly, Fourier, Saint Simon, Comte, Cabet, Louis Blanc, artileria grea a scriitorilor socialişti, cei care cer pentru omenire nivelul cazărmilor, cei care ar vrea s o distreze într un bordel şi s o încovoaie peste o tejghea; din amestecul a toate astea îşi făurise un ideal de demo­craţie virtuoasă, cu dublul aspect al unei ferme şi al unei filaturi, un fel de Lacedemonie americană în care individul n ar exista decât pentru a sluji societatea, mai omnipotentă, absolută, perfectă şi divină decât Marii Lama şi Nabucodonosorii. N avea nici o îndoială asupra izbânzii apropiate a acestei concepţii; şi se încrâncena împo­triva a tot ce socotea că i e potrivnic, cu raţionamente de geome­tru şi o bună credinţă de inchizitor. Titlurile de nobleţe, decora­ţiile, fastul, mai ales livrelele şi chiar reputaţiile prea răsunătoare îl scandalizau, pentru că studiile ca şi suferinţele lui îi aţâţau în fiecare zi ura esenţială faţă de orice distincţie sau superioritate oa­recare.

– Ce i datorez acestui domn, ca să fiu politicos cu el? Dacă vrea să mi vorbească, n are decât să vină el!

Deslauriers îl aduse cu el.

Îşi găsiră prietenul în dormitor. Nu lipsea nimic acolo, nici sto­rurile, nici perdelele duble, nici oglinda veneţiană; Frédéric, îm­brăcat într o haină de catifea, stătea răsturnat într un fotoliu şi fuma ţigări de tutun turcesc.

Sénécal se posomorî, ca un bigot adus la o petrecere. Deslauriers îmbrăţişă totul dintr o singură privire; apoi, făcând o plecăciune adâncă:

– Monseniore! respectele mele!

Dussardier îi sări de gât.

– Va să zică acum eşti bogat? Ah! cu atât mai bine, fir ar să fie, cu atât mai bine!

Cisy se ivi cu o bucată de crep la pălărie. De când murise bunica lui, se bucura de o avere însemnată şi ţinea mai puţin să se distreze cât să se distingă de ceilalţi, să nu fie ca toată lumea, în sfârşit să fie "original". Aşa spunea el.

Se făcuse ora douăsprezece şi toţi căscau: Frédéric aştepta pe cineva. La numele de Arnoux, Pellerin se strâmbă. Îl socotea un renegat de când părăsise artele.

– Dacă ne am lipsi de el? Ce credeţi?

Toţi aprobară.

Un servitor cu jambiere lungi deschise uşa şi se văzu sufrageria, cu plinta ei înaltă de stejar împodobită cu aur şi cele două bufete încărcate de veselă. Sticlele de vin se încălzeau pe sobă: lamele cuţi­telor noi străluceau lângă stridii, nuanţa lăptoasă a cristalurilor avea o blândeţe ademenitoare şi masa era încărcată de vânaturi, fructe, lucruri extraordinare. Aceste atenţii nu l impresionară pe Sénécal.

Începu prin a cere pâine de casă (cea mai tare cu putinţă) şi, cu prilejul acesta, vorbi despre omorurile din Buzançais şi despre criza de alimente.

Nimic din toate astea nu s ar fi întâmplat dacă agricultura ar fi mai bine ocrotită, dacă totul n ar fi pradă concurenţei, a anarhiei, a jalnicei maxime "meargă de la sine!" Iată cum se constituia feuda­litatea banului, mai rea decât cealaltă! Dar să se ia aminte! Poporul, până la urmă, se va sătura, şi s ar putea să i silească pe deţinătorii capitalului să i plătească suferinţele fie prin surghiunuri sângeroase, fie prin jefuirea caselor lor.

Frédéric întrevăzu, într o secundă, un val de oameni cu braţele goale invadând salonul cel mare al doamnei Dambreuse, spărgând oglinzile cu lovituri de suliţă.

Sénécal continuă: muncitorul, datorită insuficienţei salariilor, era mai nenorocit decât robul, negrul sau un paria, mai ales dacă avea copii.

– Trebuie să scape de ei prin asfixiere, aşa cum îi sfătuieşte nu mai ştiu ce doctor englez, purces din Malthus?

Şi, întorcându se către Cisy:

– Vom fi oare reduşi la sfaturile ticălosului de Malthus?

Cisy, care nu ştia nimic despre ticăloşia şi nici chiar de existenţa lui Malthus, răspunse că mulţi oameni în mizerie erau totuşi ajutaţi iar clasele de sus...

– Ah! clasele de sus, zise, rânjind, socialistul. Mai întâi că nu există clase de sus; nu eşti sus decât prin inima ta! Nu vrem pomeni, auziţi! Ci egalitate, justa împărţire a produselor.

Ceea ce cerea el era ca muncitorul să poată deveni capitalist aşa cum devine soldatul colonel. Reprezentanţii breslelor, cel puţin, limitând numărul ucenicilor, împiedicau îmbulzeala muncitorilor, şi sentimentul fraternităţii era întreţinut de serbări, de stindarde.

Hussonnet, ca poet, regreta stindardele; şi Pellerin, care căpă­tase această predilecţie la cafeneaua Dagneaux, ascultându i vor­bind pe falansterieni, declară că Fourier era un om mare.

– Haida de! spuse Deslauriers. Un dobitoc bătrân, care vede în răsturnarea imperiilor efectele răzbunării divine! E ca domnul Saint Simon şi biserica lui, cu ura sa împotriva revoluţiei franceze: o grămadă de secături care ar vrea să triumfe catolicismul!

Domnul de Cisy, ca să se lămurească, fără îndoială, sau ca să i facă să aibă o părere bună despre el, începu să spună încetişor:

– Aceşti doi savanţi nu sunt oare de părerea lui Voltaire?

– Pe ăsta ţi l las dumitale, zise Sénécal.

– Cum? eu credeam...

– Ah, nu! nu iubea poporul!

Apoi conversaţia coborî la evenimentele contemporane: căsăto­riile spaniole, delapidările lui Rochefort, noul consiliu de la Saint Denis, care va aduce o dublare a impozitelor. După Sénécal, oame­nii plăteau totuşi destul!

– Şi pentru ce, Doamne? ca să se construiască palate pentru maimuţele de la Muzeu, ca să defileze pe pieţile noastre state majore strălucitoare sau pentru a susţine, printre valeţii Castelului, o etichetă gotică!

– Am citit în Moda, spuse Cisy, că de Sfântul Ferdinand, la balul de la Tuileries, toată lumea era deghizată în filfizoni.

– E jalnic! rosti socialistul, ridicând din umeri cu dezgust.

– Şi muzeul Versailles! strigă Pellerin. Ce să mai vorbim! Tâmpiţii ăia au scurtat un Delacroix şi au lungit un Gros! La Luvru au restaurat atât de bine, au răzuit şi meşterit pânzele, încât în zece ani poate nu va mai rămâne nici una. Cât despre greşelile din cata­log, un german a scris o carte întreagă despre ele. Vă dau cuvântul meu că străinii îşi bat joc de noi!

– Da, suntem batjocura Europei, spuse Sénécal.

– Pentru că arta e înfeudată Coroanei.

– Atâta vreme cât nu veţi avea sufragiu universal...

– Daţi mi voie! spuse artistul, refuzat de douăzeci de ani la toate saloanele şi furios pe Putere. Ah, să ne lase în pace. Eu nu cer nimic! Dar Camerele ar trebui să statueze interesele artei. Ar trebui înfiinţată o catedră de estetică, al cărei profesor, un om în acelaşi timp practician şi filosof, să izbutească, sper, să grupeze mulţimea. Ai face bine, Hussonnet, să strecori un cuvânt în privinţa asta în ziarul dumitale.

– Parcă ziarele sunt libere? Sau noi? spuse Deslauriers cu furie. Când te gândeşti că pot exista până la douăzeci şi opt de forma­lităţi ca să se dea drumul unui vaporaş pe un râu, îmi vine pofta să mă duc să trăiesc la antropofagi! Cârmuirea ne mănâncă de vii. Totul e al ei, filosofia, dreptul, artele, văzduhul; şi Franţa horcăie sub cizma jandarmului şi sutana popilor!

Viitorul Mirabeau îşi vărsa fierea din plin. În sfârşit îşi luă paharul, se ridică, şi, cu mâna în şold, cu ochii aprinşi, strigă:

– Beau pentru distrugerea completă a ordinei actuale, adică a tot ceea ce se numeşte Privilegiu, Monopol, Direcţie, Ierarhie, Autoritate, Stat! Şi ridicând mai mult glasul: şi pe care aş vrea să le zdrobesc aşa! Aruncă pe masă frumosul pahar cu picior, care se sparse în mii de ţăndări.

Toţi aplaudară, mai ales Dussardier.

Imaginea nedreptăţilor făcea să i tresalte inima. Se neliniştea pentru Barbès²⁷; făcea parte dintre aceia care se aruncă sub trăsură ca să ajute un cal căzut. Cultura lui se mărginea la două lucrări, una intitulată Crimele Regilor, cealaltă Misterele Vaticanului. Îl ascultase pe avocat cu gura căscată, cu încântare. În sfârşit nu se mai putu stăpâni:

– Eu îi reproşez lui Ludovic Filip că îi părăseşte pe polonezi!

– O clipă, spuse Hussonnet. Mai întâi că Polonia nu există. E o născocire a lui Lafayette. Polonezii, e o regulă generală, sunt toţi în cartierul Saint Marceau, cei adevăraţi s au înecat odată cu Poniatowski.

Pe scurt, "nu se mai lăsa tras pe sfoară", "isprăvesc cu toate astea". Era ceva ca gogoriţa cu şarpele de mare, revocarea edictului diu Nantes şi ca "gluma aia răsuflată din noaptea Sfântului Bartolomeu".

Sénécal, fără a i apăra pe polonezi, se opri asupra ultimelor cuvinte ale literatului. Papii fuseseră calomniaţi, ei apărau în defi­nitiv poporul. Numea Liga "aurora democraţiei, o mare mişcare egalitară împotriva individualismului protestanţilor".

Frédéric era puţin surprins de aceste idei. Pe Cisy probabil îl plictiseau, pentru că aduse conversaţia la tablourile vivante de la Gynmase, care atrăgeau atunci multă lume.

Sénécal se necăji. Asemenea spectacole corupeau fiicele prole­tariatului, după asta le vedeai desfăşurând un lux necuviincios. Aşa că îi aproba pe studenţii bavarezi care o insultaseră pe Lola Montès²⁸. După pilda lui Rousseau, făcea mai mult caz de nevasta unui cărbunar decât de amanta unui rege.

– Strugurii sunt prea acri! răspunse cu măreţie Hussonnet. Şi luă apărarea acelor doamne, în favoarea Rosanettei. Apoi, cum tocmai vorbea de balul dat de ea şi de costumul lui Arnoux, Pellerin zise:

– Se spune că se clatină.

Negustorul de tablouri avusese un proces pentru terenurile lui din Belleville şi acum făcea parte dintr o companie de caolin din Bretania de jos. Cu alte puşlamale ca el.

Dussardier ştia ceva mai mult; pentru că patronul lui, domnul Moussinot, ducându se să ia informaţii despre Arnoux de la ban­cherul Oscar Lefebvre, acela îi răspunsese că nu era socotit solid, cunoscând câteva dintre prelungirile lui de poliţe.

Desertul se sfârşise; trecură în salonul tapetat, cum era cel al Mareşalei, cu damasc galben şi în stil Ludovic al XVI lea.

Pellerin îl dezaprobă pe Frédéric că nu alesese mai curând stilul neogrec; Sénécal frecă chibrituri de tapiserii: Deslauriers nu făcu nici o observaţie. Făcu numai în bibliotecă, pe care o numi o Biblio­tecă de fetiţă. Se găseau acolo cea mai mare parte din scritorii contemporani. Fu cu neputinţă să se vorbească despre lucrările acestora, pentru că Hussonnet povestea numaidecât anecdote des­pre persoana lor, le critica chipurile, moravurile, costumele, lăudând spiritele de al cincisprezecelea rang, bârfindu i pe cei de rangul întâi şi deplângând, bineînţeles, decadenţa modernă. Cutare cântec ţărănesc cuprindea, numai el singur, mai multă poezie decât toată lirica secolului al XIX lea; Balzac era exagerat, Byron răsuflat, Hugo nu se pricepea de loc la teatru etc.

– De ce, îl întrebă Sénécal, n ai volumele poeţilor noştri munci­tori?

Şi domnul de Cisy, care se ocupa de literatură, se miră că nu vede pe masa lui Frédéric "câteva din acele fiziologii noi, fiziologia fumătorului, a pescarului cu undiţa, a funcţionarului de la barieră".

Ajunseră să l enerveze atât de tare, încât îi veni pofta să i ia de umeri şi să i arunce afară. "Dar m am prostit." Şi, luându l deoparte pe Dussardier, îl întrebă dacă nu l putea servi cu ceva.

Băiatul cel cumsecade fu înduioşat. Avea locul lui de casier, şi nu i mai trebuia nimic.

Apoi Frédéric îl luă pe, Deslauriers în odaia lui şi, scoţând dintr un birou două mii de franci:

– Uite, dragă, bagă i în buzunar! E restul din vechile mele datorii.

– Dar... ziarul? zise avocatul. I am vorbit lui Hussonnet, ştii bine.

Şi cum Frédéric răspunse că se simţea "puţin strâmtorat acum", celălalt zâmbi cu răutate.

După lichioruri, se bău bere; după bere, groguri; fumară iar pipe. În sfârşit, la cinci după masă, plecară toţi; şi mergeau unii lângă alţii, fără să vorbească, când Dussardier începu să spună că Frédé­ric îi primise foarte bine. Toţi fură de aceeşi părere.

Hussonnet declară că dejunul fusese cam greu. Sénécal critică frivolitatea interiorului. Cisy gândea la fel: era cu desăvârşire lipsit de "originalitate".

– Mie mi se pare, spuse Pellerin, că ar fi putut să mi comande un tablou.

Deslauriers tăcea, ţinând bancnotele în buzunarul pantalonilor.

Frédéric rămăsese singur. Se gândea la prietenii lui şi simţea între ei şi el un fel de şanţ mare plin de umbre care îi despărţea. Le întinsese totuşi mâna şi ei nu răspunseseră la sinceritatea inimii lui.

Îşi aduse aminte de cuvintele lui Pellerin şi ale lui Dussardier despre Arnoux. Era oare o născocire, o calomnie, fără îndoială? Dar pentru ce? Şi o văzu pe doamna Arnoux ruinată, plângând, vânzându şi mobilele. Gândul ăsta îl chinui toată noaptea. A doua zi se duse la ea.

Nepricepându sc cum să i comunice ceea ce ştia, o întrebă aşa, la întâmplare, dacă Arnoux mai avea terenurile de la Belleville.

– Da, le are.

– Cred că e acum băgat într o afacere în legătură cu caolinul din Bretania, nu?

– Adevărat.

– Şi fabrica merge foarte bine, nu i aşa?

– Da... aşa presupun.

Şi pentru că el şovăia:

– Ce e cu dumneata? Mă sperii!

El îi povesti istoria cu prelungirea de poliţe. Ea plecă fruntea şi spuse:

– Bănuiam eu!

În adevăr, Arnoux, ca să facă o speculaţie bună, refuzase să vândă terenurile, împrumutase mult punându le drept garanţie şi, negăsind cumpărători, crezuse că îşi va scoate paguba prin înfiin­ţarea manufacturii. Cheltuielile depăşiseră devizul. Ea nu ştia mai mult; Arnoux ocolea orice întrebare şi spunea mereu că "lucrurile merg foarte bine".

Frédéric încercă s o liniştească. Poate că erau încurcături de moment. Dealtfel, dacă avea să afle ceva, avea să i spună:

– Oh, da, nu i aşa? zise ea împreunându şi mâinile cu un aer de rugăminte fermecător.

Putea deci să i fie de folos. Iată l intrând în existenţa ei, în inima ei!

Se ivi şi Arnoux.

– Ah! ce drăguţ că ai venit să mă iei la cină!

Frédéric rămase mut.

Arnoux vorbi despre lucruri indiferente, apoi îşi vesti nevasta că se va întoarce acasă foarte târziu, pentru că avea o întâlnire cu domnul Oudry.

– La el?

– Bineînţeles că la el.

Mărturisi când coborau scara că, Mareşala fiind liberă, se duceau să facă împreună un chef la Moulin Rouge; şi, cum avea totdeauna nevoie de cineva faţă de care să şi reverse inima, îl făcu pe Frédé­ric să l conducă până la uşa ei.

În loc să intre, se plimbă pe trotuar, uitându se la ferestrele de la etajul al doilea. Deodată, perdelele se dădură la o parte.

– Ah! bravo! Moş Oudry nu mai e acolo. Bună seara!

Va să zică moş Oudry o întreţinea? Frédéric nu mai ştia ce să creadă.

Din ziua aceea, Arnoux fu şi mai prietenos decât înainte; îl invita la cină la amanta lui şi în curând Frédéric vizită în acelaşi timp amândouă casele.

Cea a Rosanettei îl amuza. Veneau seara la ea, după ce ieşeau de la club sau de la spectacol; beau o ceaşcă de ceai, jucau o partidă de loto; duminica jucau şarade; Rosanette, mai neastâmpărată decât altele, se deosebea prin născocirile ei nostime, ca a alerga în patru labe sau a se împopoţona cu o scufie de bumbac. Ca să pri­vească trecătorii de la fereastră, îşi punea o pălărie de piele tare; fuma ciubuc, cânta cântece tiroleze. După masă, de plictiseală, decupa flori dintr o bucată de pânză persană, le lipea chiar ea pe ferestre, mânjea căţeluşii cu fard, ardea pastile parfumate sau îşi ghicea în cărţi. Nefiind în stare să se împotrivească unei dorinţe, se prăpădea după un bibelou pe care îl văzuse, nu mai dormea, dă­dea fuga să l cumpere, îl schimba cu altul, şi strica stofele, pierdea bijuteriile, risipea banii, şi ar fi vândut cămaşa de pe ea pentru o lojă în avanscenă. Adesea îl întreba pe Frédéric înţelesul unui cuvânt pe care îl citise, dar nu i asculta răspunsul pentru că sărea repede la altă idee, înmulţindu şi întrebările. După spasme de veselie, o apucau furii copilăreşti; sau visa aşezată pe jos, în faţa focului, cu capul plecat şi genunchii cuprinşi în braţe, mai neclintită decât o şopârlă amorţită. Fără să ia aminte, se îmbrăca în faţa lui, îşi tră­gea încet ciorapii de mătase, apoi se spăla pe obraz cu multă apă, răsturnându se din mijloc ca o naiadă care se înfioară; şi râsul dinţilor ei albi, scânteile din ochii ei, frumuseţea, veselia ei îl uluiau pe Frédéric şi i biciuiau nervii.