Educaţie interculturală

5.3. Învăţământul românesc în perspectiva educaţiei interculturale

Învăţământul românesc se găseşte în plină reformare, schimbare, reînnoire. Credem că este momentul să se imprime întregii reforme şi o dimensiune interculturală. Iată câteva argumente în acest sens:

a. Vom pleca, mai întâi, de la o motivaţie pragmatică: este mult mai uşor să inovezi şi să introduci elemente noi încă de la începutul unui proces, decât după ce deja liniile de forţă au fost trasate, iar restruc­turarea şi statornicirea reţelei de norme cu privire la învăţământ au fost realizate;
b. Este un fapt ştiut că cele mai multe tensiuni interetnice au drept sursă necunoaşterea suficientă din punct de vedere cultural. În România, trăiesc laolaltă mai multe grupuri minori­tare, aşezate aici în diverse împrejurări istorice. După eveni­mentele din 1989, s-au editat o serie de conflicte deschise, mai ales între români şi maghiari sau români şi ţigani (chiar şi conflicte între români, aparţinând unor confesiuni diferite, vezi disputele apărute între ortodocşi şi romano-catolici). Se pot invoca, de asemenea, şi alte tensiuni de sorginte etno-culturală, mai mult sau mai puţin ascunse. Credem că aceste disensiuni (reale, virtuale, imaginare”) se pot atenua sau chiar aneantiza printr-o educaţie prealabilă pentru interculturalitate;
c. Societatea noastră trece printr-o mutaţie profundă. Articulaţia interculturală a sistemului şcolar ar constitui un mijloc eficace pentru trecerea la o societate democratică, deschisă şi permisivă, deopotrivă pluralistă şi solidară. Înseşi fenomenele de intoleranţă politică, economică etc. pot fi stăvilite prin promovarea comportamentelor interculturale;
d. Abordarea interculturală ar putea îmbunătăţi aspectul relaţional al locuitorilor ţării noastre, conferind o dimensiune nouă raporturilor interumane cotidiene. Tendinţele egocentriste, pragmatismele extreme precum şi fenomenele de marginalizare psiho-sociale pot fi diminuate.
Perspectiva interculturală, imprimată învăţământului nostru, s-ar putea lovi de anumite prejudecăţi (ascunse ori uitate) sau ar putea să reînvie sentimente de ură sau dispreţ, acumulate în timp. Înainte de a încerca să cultivăm în spiritele oamenilor dorinţa de cunoaştere şi ataşare la alte culturi, este nevoie să se disipeze sentimentele şi prejudecăţile vechi; trebuie pregătit un “grad zero” în obişnuinţele şi mentalităţile noastre, platformă de la care se vor putea înălţa şi dezvolta comportamentele interculturale dorite. O aplecare obiectivă asupra propriilor stereotipuri şi prejudecăţi, sub mărcile imagologiei (vezi analizele incitante realizate de Luminiţa Iacob şi Ovidiu Lungu, 1999), ar constitui un început al schimbării propriilor mentalităţi. Vechile etichete şi judecăţi apriorice se cer a fi părăsite. Desigur că nu putem face o “tabula rasa” din trecutul nostru. Dar trebuie să punem în valoare unele facultăţi umane de a uita anumite aspecte (uitarea are şi valenţe pedago­gice!) şi de a renunţa la gesticulaţii preconcepute. În Transil­vania, multe dintre tensiunile etnice sunt alimentate şi resus­citate de unele erori, comise de unii şi de alţii, în perioade istorice determinate (de pildă, perioada celebrului Dictat de la Viena, sau perioada care a urmat celui de-al doilea război mondial). În Moldova ex-sovietică, se pot constata anumite atitudini cu caracter revanşard, chiar în perimetrul cultural-lingvistic, ce sunt editate nu numai de către cetăţenii rusofoni, ci chiar de către unii români. O realitate socio-culturală deficitară pentru unii nu trebuie înlocuită cu una de aceeaşi factură, dar favorabilă pentru partea adversă. Fostele privilegii lingvistice şi culturale nu trebuie să se transfere unilateral părţii pe care istoria a pus-o în drepturile fireşti. Echilibrul şi cumpătarea sunt mai mult decât necesare. Dacă timpul şi istoria au pus laolaltă, în acelaşi spaţiu, români şi ruşi, români şi unguri, români şi ţigani etc. atunci ei sunt obligaţi, prin acelaşi determinism implacabil, să se suporte, să se cunoască şi să se respecte reciproc. În materie de cultură, aroganţele şi superiorităţile nu sunt deloc justificate.

În cazul învăţământului românesc, abordarea interculturală ar trebui să genereze o serie de reflexii asupra unor chestiuni cum ar fi:

- necesitatea de a fundamenta un sistem şi o structură instituţională a învăţământului care să fie mult mai flexibile şi mai permisive la autonomia unităţilor de bază;

- capacitatea sistemului şcolar de a preveni “ghetoizarea” şi fenomenele de segregaţie culturală, dar şi posibilitatea de a se asigura un învăţământ în limba maternă pentru comunităţile minoritare. Trebuie meditat până la ce nivel se poate merge cu instrucţia în limba maternă, într-un spaţiu care pretinde deschideri, interacţiuni, comunicări, difuziuni spirituale. Cum să comunici cu celălalt dacă nu-i cunoşti nici măcar limba? Pretenţiile unora de a se realiza învăţământ superior în limbile minorităţilor nu sunt justificate şi nu fac casă bună cu principiile educaţiei interculturale. De altfel, nici standardele europene nu sunt în consens cu aceste presiuni. Mai mult decât atât, chiar şi ideea unor şcoli separate, pentru minorităţi, este discutabilă. Acolo unde coexistă două etnii, de pildă, ar fi mai nimerit să se realizeze o instruire în perspectiva ambelor culturi, prin reciprocitate;

- necesitatea de a se stabili o serie de obiective educaţionale centrate pe dobândirea autonomiei spirituale, pe autoinstrucţie şi autoeducaţie. Trebuie să se cultive atitudinile şi abilităţile de racordare pe cont propriu la fenomenele culturale în continuă multiplicitate şi diversitate;

- cerinţa de a se revizui conţinuturile programelor de educaţie, prin imprimarea unor direcţii interculturale asupra unor materii de învăţământ, precum istoria, geografia, literatu­ra, artele şi chiar ştiinţele. Se cer a fi introduse în curriculum-urile şcolare noţiuni ale diversităţii culturilor şi unităţii umanită­ţii. E nevoie să fie valorificate toate particularităţile sem­nificative, comportamentele care sunt susceptibile de toleranţă, de incorporări multicul­turale; trebuie păstrat un echilibru convenabil, optim între elementele purtătoare de generalitate şi expresiile culturale secvenţiale, naţionale;

- lărgirea diapazonului strategiilor şi metodologiei didactice prin ipostazierea de metode şi tehnici didactice suple, activizante şi compatibile cu deschiderea interculturală. Aceste exigenţe trebuie puse în act de către învăţători şi profesori, care cunosc cel mai bine comunitatea şcolară şi particularităţile culturale ale elevilor.

În încercarea de a implanta acest principiu, se vor avea în vedere coordonatele şi variabilele comunitare concrete şi, bineînţeles, obiectivele educaţionale vizate. Am putea discerne, astfel, trei ipostaze ale acestei contextualizări:

- în comunităţile pluriculturale, cu etnii eterogene, unde se manifestă tensiuni interetnice, demersul intercultural trebuie să se centreze spre scopuri terapeutice, prin care să se stingă unele conflicte şi să se prevină altele. Strategiile vor fi dimensionate şi puse în practică de instituţii precum şcoala, biserica, diferitele organizaţii şi fundaţii culturale, eventual prin colaborare şi complementaritate a acţiunilor. O decentralizare a acestor instituţii este bine venită şi, în bună măsură, această cerinţă este asigurată;

- în comunităţile pluriculturale, unde nu există tensiuni manifeste, abordarea interculturală trebuie să aibă drept obiective prevenirea conflictelor virtuale, înţelegerea mutuală, colaborarea şi deschiderea interetnică. Acţiunile practice ţin de instituţiile de bază şi de inspiraţia, bunăvoinţa şi bunacredinţa cetăţenilor de etnii diferite;

- în comunităţile locale monoculturale şi omogene etnic, avansăm ideea necesităţii unei pregătiri prealabile pentru dialog intercultural, în vederea facilitării contactelor şi interacţiunilor viitoare, posibile. Pe această bază se va clădi societatea mondială de mâine. În acest sens, colaborarea tuturor factorilor de decizie la nivel central şi local se impune cu necesitate.

Fiecare cadru didactic trebuie să aibă iniţiative concrete, în funcţie de context, pentru generarea şi întreţinerea respectului reciproc, toleranţei interculturale şi interetnice. Dascălii trebuie nu numai să comunice cu elevii săi, ci să-i determine pe aceştia să comunice unii cu alţii, indiferent de apartenenţele sau diferenţele ce le sunt caracteristice.