Emil dumea

Mentionam ca EM nu reprezinta în primul rând o delimitare cronologica, ci indica un proces într-o cultura. Din acest motiv, astazi se vorbeste de un EM grecesc (secolele VIII-VI î.C.), sau de un EM greco-roman, indian, chinez etc.

Pentru Occident, EM reprezinta timpul nasterii, copilariei si tineretii culturii europene. El se formeaza dupa caderea imperiului roman occidental si dupa migratia popoarelor. Numai în urma acestor evenimente, se formeaza cele trei arii geografice ale lumii cunoscute atunci:

a. lumea bizantina, mostenitoarea partiala a vechiului imperiu, care nu mai este latin, ci grec;

b. conglomeratul popoarelor musulmane, între care se afirma arabii;

c. aria regatelor germanice convertite unul dupa altul, fie de la pagânism, fie de la arianism.

În spatiul lumii crestine, tranzitia istorica este lenta si dureaza secole de-a rândul. De exemplu, deosebirea functionala existenta în Christianitas, înca unita, va deveni apoi una ontologica. În alta ordine de idei, deosebirea formala din cadrul unitatii occidentale Biserica-Imperiu, se va transforma pe parcursul secolelor XII si XIII într-o deosebire ontologica, în timp ce în Orient se cristalizeaza ceea ce multi istorici orientali numesc simfonie (unitatea dintre Biserica si Stat). Acea Christianitas occidentala, condusa de papa în secolele XII si XIII, devine apoi «Corpus principum christianorum», unde papa devine un membru al acestui corp, cu puteri delimitate de multe ori de principi.

Ultimele secole ale antichitatii romane pregatesc deja viitorul politic si cultural al EM. Pornind de aici, putem stabili o diviziune practica a istoriei occidentale. În perioada secolelor IV-VII, perioada ce apartine înca antichitatii, asistam la o compenetrare a elementelor germanice si romane, în care timp gasim germenii viitoarei culturi europene. Acum, scena istoriei o reprezinta spatiul mediteranean. În consecinta, si Biserica se foloseste de dreptul roman pentru a-si stabili propria-i organizare si activitate.

Începând cu perioada carolingienilor (secolul al VIII-lea), dreptul roman se va îmbogati cu elemente germanice, fapt ce va reprezenta un avantaj si o îmbogatire a crestinismului occidental, în timp ce în Orient, cultura bizantina va ajunge la apogeu în secolul al VI-lea, pentru ca apoi sa intre într-un lent si continuu declin. În acest context, Occidentul începe sa reprezinte o noua cultura, în timp ce Orientul continua sa reprezinte vechea cultura în ultima sa faza de progres.

Caracteristici tipologice ale EM

În general, aceasta prima si noua perioada a societatii în formare o putem numi copilarie si tinerete. Un element esential al acesteia îl reprezinta structura sa organica. Este o organizare de tip piramidal cu o baza sociala agricola. În aceasta structura, toti membrii se simt animati de acelasi spirit, se supun acelorasi legi etice, morale, politice si mai ales, sunt uniti într-o unica religie. Elementul religios crestin patrunde în toate sectoarele vietii, constituind baza si norma incontestabila a vietii publice, ca si a celei private. Astfel, crestinismul asaza societatea medievala într-o lume, s-o numim transcendentala si de tip cosmic⁽²⁰⁷⁾. Din acest motiv, se vorbeste deseori de o mentalitate mitica, tipica EM, care poseda o mare forta de fascinatie si de unitate.

Pe de alta parte, trebuie accentuat faptul ca EM nu reprezinta un tip de cultura autonoma, deoarece în nici o cultura nu exista un punct zero, ci totdeauna descoperim radacini si cauze anterioare care explica si determina fazele ulterioare ale oricarei religii, ale oricarei culturi. Originea noii culturi occidentale trebuie cautata în perioada migrarii popoarelor germanice ce invadeaza imperiul roman. În acest timp, doua culturi total opuse sunt destinate confruntarii si compenetrarii: cea a dominatorilor, mai rudimentara si mai tânara în acelasi timp, si cea a popoarelor dominate, superioara celeilalte, dar batrâna si fara forte. Este foarte greu de stabilit perioada cronologica a impactului dintre aceste culturi si a nasterii celei noi. În linii generale, secolele V-VII pot fi considerate ca epoca apunerii uneia si nasterii celeilalte. În secolul al VII-lea, în special în Spania, dispar vechile institutii si apar altele noi, tipic medievale.

Faza de coeziune (700-1050)

În faza antecedenta s-au conturat deja elementele ce construiesc si fundamenteaza aceasta a doua faza: coeziunea organica a societatii, forta spirituala unificatoare si forta dreptului.

Dupa unitatea religioasa soseste si cea politica. Ordinea politica este formata dintr-o piramida de institutii. Începe de la baza cu asociatiile taranesti, alaturi de care se gasesc deja marii latifundiari, domnii feudali cu titluri nobiliare de conti, duci, marchizi si baroni. În aceste categorii de persoane nu exista spatiu pentru clasele inferioare (tarani, artizani etc.), cu toate ca unii dintre acestia sunt vasalii nobililor. Acestia, la rândul lor, sunt vasalii regelui. Cu dânsul, piramida statala este completa. Într-un atare stat, regele este suveranul si garantul functionalitatii întregului organism. Totusi, el nu este stapânul absolut care poate sa treaca peste legi. El este supus codului legal comun, caci acum nu exista coduri de drept si nici legislative. Este adevarat ca suveranul se afla în vârful piramidei, dar tot la fel de adevarat este si faptul ca nobilii si poporul pot sa-l destituie, deoarece ei l-au ales. Din acest motiv, putem sa afirmam ca acum exista o suveranitate de drept si nu una regala. În aceasta perioada, statul functioneaza în baza unei drept inspirat din legea divina, care are ca autor pe Dumnezeu însusi.

FACTORI ESENTIALI AI EM

Acestia sunt în numar de trei: a. forta tânara a culturii germanice; b. superioritatea culturii romane; c. religia crestina. Din coeziunea acestor trei factori se va naste cultura medievala, care deja de la origini va fi o cultura tipic crestina.

Aspecte si popoare din lumea romano-germanica

Pâna în anul 395, vizigotii locuiesc înca în vecinatatea Marii Negre si în stânga Dunarii. Începând cu acest an, toate triburile acestui popor, barbati, femei si copii, invadeaza Grecia. În 401, tutorele împaratilor Honoriu si Arcadiu, Stilicon, reuseste sa-i opreasca. Ei îsi schimba directia, îndreptându-se spre Illyricum si Italia, iar în 410, condusi de Alaric, jefuiesc Roma. Urmeaza trecerea peste Alpi si stabilirea în teritoriul francilor, în Aquitania.

Vandalii traverseaza Galia si Spania si ajung în Africa septentrionala.

Ostrogotii ocupa Italia, stabilindu-si capitala la Ravenna.

Anglo-saxonii ocupa vechea colonie romana, Britannia.

Alemanii si bavarezii se stabilesc pe teritoriile pe care se afla si astazi.

Hunii, popor mongol, asiatic, dupa ce sunt alungati din China, încep marsul lent spre Occident. Conducatorul lor Atila, dupa ce-i obliga la tribut chiar pe bizantini, îsi conduce hoardele spre Galia. Însa în anul 451 este învins de generalul roman Aetius. Aceasta însa, reprezinta ultima victorie a unui general al imperiului roman occidental.

În 476, Odoacru, conducatorul ostrogotilor, îl înfrânge si-l detroneaza pe ultimul împarat occidental Romulus Augustulus. Desi retroactiv, acest eveniment are o importanta istorica deosebita, în ochii contemporanilor a trecut ca una din obisnuitele înfrângeri ale romanilor.

Un alt ostrogot, Teodoric (493-526), îl învinge de trei ori pe Odoacru, stabilind în Italia regatul ostrogot.

Iustinian (527-565) intentioneaza refacerea vechiului imperiu. În mare parte, reuseste în planurile sale, distrugându-i în 534 pe vandalii din Africa, iar în 552 pe ostrogotii din Italia. În campaniile sale militare, de un real folos i-au fost generalii Belizarie si Narses. În acest fel, Africa si Italia sunt încorporate între provinciile imperiului roman Oriental, constituindu-se exarhatele de Cartagina si Ravenna. Totusi, victoriile sale vor fi de scurta durata si fara mare importanta.

Longobarzii, care în marsul lor migrator se oprisera pe teritoriile iugoslave, coboara în Italia, chemati fiind de bizantini în lupta acestora împotriva ostrogotilor. Ajunsi peste Alpi, se stabilesc în nordul Italiei, formându-si aici mai multe ducate în nord, în Friuli, Benevento si Spoleto.

Sintetizând, putem constata ca la sfârsitul secolului al VI-lea întreg Occidentul este divizat în regate de origine germanica. Viitoarea Europa îsi schimbase complet si definitiv aspectul avut în perioada romana. Pe de alta parte, dorinta imperiului roman de rasarit de refacere a vechilor frontiere se dovedeste zadarnica, dat fiind faptul ca rasaritul crestin este amenintat pe persi si slavi.

Motivele care au determinat triburile germanice sa se îndrepte spre Occident sunt multe si complicate în acelasi timp. În primul rând este saracia teritoriilor lor de origine. Ca si astazi, Occidentul reprezenta un miraj ce-i captiva. Trebuie notat apoi ca aceste triburi nu intentionau în mod expres distrugerea imperiului roman sau a civilizatiei acestuia. Dimpotriva, erau dispusi sa adopte civilizatia de aici în masura în care nu se opunea uzantelor proprii. Un exemplu îl avem în Teodoric, care încredinteaza romanilor administratia publica a teritoriilor sale. Însusi învatatul Casiodor a fost cancelar al sau, iar filosoful Boetiu i-a fost prieten, pâna în momentul în care l-a executat pe motiv de înalta tradare. Si tot el, Teodoric, a fost recunoscut de catre Bizant ca si «Patricius romanorum», fiind astfel un vicar al împaratului oriental.

Odoacru, primul rege germanic al Italiei, i-a cerut împaratului oriental confirmarea titlului sau, pentru a nu aparea ca un uzurpator pe tronul imperial roman.

Cu totul altfel va fi raportul dintre crestini si vandalii din Africa de Nord. Ei vor fi mereu ostili catolicilor si romanilor si vor ramâne ariani pâna la distrugerea lor de catre Iustinian.

În Spania, vizigotii aveau bune raporturi cu romanii, iar când acestia se vor converti la crestinism, diferentele etnice nu vor mai reprezenta un obstacol, creându-se astfel o cultura crestina vizigotica de mare valoare, mai ales în domeniul liturgiei.

Anglo-saxonii. Contactele lor cu lumea mediteraneana au fost putine si marginale. Mai mult decât de cultura greco-romana, acest popor a fost influentat de Biserica irlandeza, Biserica foarte diferita de cea romana. Însa în timpul papei Grigore cel Mare (590-604), relatiile acesteia cu Roma vor suferi o întorsatura decisiva.

Poporul cel mai important în structura istorica medievala este însa poporul francilor. Regele acestora, Clovis (481-511), este numit consul «honoris causa» de catre împaratul Anastaziu, iar Clovis, desi independent de puterea bizantina, nu se sfieste sa poarte tunica consulara, pentru el având aceeasi valoare ca si vechile decoratii imperiale romane.

În regatul francilor, putem distinge trei zone: a. Partea septentrionala a actualei Frante, Belgia si regiunea din jurul Rinului. Aceasta zona constituie nucleul central al regatului lor; aici, francii, superiori numeric romanilor, traiesc dupa uzantele lor tipic germanice.

b. Centrul Frantei. Aici, francii sunt egali ca numar romanilor.

c. Partea meridionala a Frantei, în majoritate ocupata de romani si condusa de legile imperiale, desi suveranitatea apartine francilor.

Francii reprezinta un popor numeros si viguros, care se va impune asupra vecinilor saxoni, burgunzi, alemani si bavarezi. În cadrul acestor triburi, se impune dinastia merovingienilor, urmata apoi de casa regala si imperiala a carolingienilor.

În concluzie, se poate afirma ca emigrarea popoarelor germanice nu a reprezentat o perioada a catastrofelor, asa cum unii autori lasa înca sa se înteleaga. În contactul cu noile popoare, cultura romana nu a fost nici detronata, nici exterminata. Ea a continuat sa existe; mai mult, a devenit maestra noilor popoare. Totusi, nu trebuie uitat ca aceasta cultura se gasea într-o profunda decadenta, departe de perioada gloriei clasice. Însa chiar si în perioada ei de maxima afirmare, arhitectura avea profunde influente siriace, iar pictura si artele plastice erau în mare parte de origine greaca. Succesul major dobândit de romani îl reprezinta sfera legislatiei si a dreptului. În acest domeniu, noile popoare au fost marcate decisiv de «lex romana». Iar romanii, simtind în legislatia germanica lipsa perceptorilor, i-au considerat deseori pe noii veniti nu ca pe niste invadatori, ci ca pe eliberatori care nu cunosteau dispozitiile fiscale elaborate pe parcursul a mai multor secole de dreptul roman administrativ si legislativ.

Popoarele germanice si religia crestina

În momentul contactului cu romanii, religia germanilor era într-o profunda decadenta. Însa ceea ce însisi romanii apreciau la noii veniti, era înalta moralitate conservata în rândul acestor popoare. Din acest motiv, convertirea germanilor la crestinism nu a întâmpinat obstacole prea mari.

Primul popor germanic convertit la crestinism îl reprezinta vizigotii, care traiau pe malurile Marii Negre. Apostolul lor este Ulfila, mort în jurul anului 383 la Constantinopol. Probabil, el a fost consacrat episcop de arianul Eusebiu de Nicomedia, în ultimii ani ai domniei lui Constantin cel Mare. Fiind un arian, apostolul vizigotilor a transmis poporului sau un crestinism în forma ariana. Iar multe alte triburi germanice, devenind crestine, vor îmbratisa crestinismul tot în forma ariana. Exemple ne stau ostrogotii, suabii, vandalii, longobarzii si burgunzii. Acestia, în momentul în care arianismul este deja depasit în partea orientala a imperiului, în Occident ei continua sa propage vechea erezie a preotului Arie din Alexandria.

La începutul secolului al VI-lea, regele ostrogot Teodoric încearca sa uneasca toate triburile germanice într-o unica forma religioasa, ariana. Tentativa sa a dat faliment, si tocmai în aceasta perioada (496), regele francilor Clovis îmbratiseaza forma crestina genuin catolica. Dupa dânsul, alte popoare germanice (burgunzii si vizigotii) devin si ele catolice. Constatam astfel ca la sfârsitul secolului al VI-lea toate marile importante regate germanice devenisera catolice. Trebuie mentionat însa ca aceste Biserici crestine conservau o deosebita independenta atât fata de Roma, cât si fata de proprii conducatori.

Un caz aparte în cadrul crestinismului antico-medieval îl reprezinta Biserica irlandeza. Constituita deja din secolul al V-lea, acestei Biserici îi lipsea atât unitatea politica, cât si cea religioasa. Lipsita fiind de contacte semnificative cu crestinismul de pe continent, Biserica irlandeza se dezvolta într-un mod propriu si atipic. Noua religie nu este promovata nici de episcopate, nici de dieceze, ci de manastiri, din care motiv întreg crestinismul irlandez are o caracteristica accentuat monastica. Deseori, episcopii erau simpli monahi care traiau în conventurile lor, supusi unui abate ce controla mai multe manastiri.

Fiind structurat într-un mod diferit de Biserica de pe continent, crestinismul irlandez ne ofera unele diferente liturgice proprii. Un exemplu îl gasim în celebrarea Pastelui la o data diferita de cea stabilita de Biserica romana, data respectata de crestinismul occidental. Un alt exemplu, mai semnificativ înca, îl reprezinta sacramentul Penitentei si practica penitentiala privata, practicate într-un mod propriu în manastirile irlandeze. Pe continent, penitenta îsi mai pastra caracterul public, obisnuit în perioada romana. Cu timpul însa, cartile penitentiale irlandeze, cu un accentuat caracter individualist, se vor impune în întreg spatiul crestinismului occidental.

Biserica francilor. Aceasta ne apare ca fiind cea mai unita, atât geografic, cât si ideologic cu Biserica Romei. Totusi, episcopii merovingieni sunt mai supusi deciziilor propriilor regi decât papei. În aceasta, ei se aseamana cu episcopii vizigoti din Spania, care sunt în acelasi timp demnitari ecleziastici si asistenti politici ai regelui (tipul clasic al episcopilor aulici orientali, mai apropiati de împarat decât uniti între dânsii). Asa cum se verifica si în imperiul roman oriental, regii merovingieni si vizigoti convocau concilii nationale pentru a discuta probleme bisericesti, atât doctrinale, cât si disciplinare, cât si pentru a organiza un cler national, iar toate aceastea fara interferenta papilor. Din acest motiv, multi istorici vorbesc de Biserici nationale mai mult sau mai putin independente. În toate aceste practici exista un amalgam de idei romane si germanice, care îsi gasesc deplina simbioza în secolul al VIII-lea, din care motiv numai din acest secol putem vorbi de Biserici tipic medievale.

Interventiile regilor populatiilor germanice în problemele bisericesti se bazeaza pe traditiile vechilor împarati romani si pe conceptia germanica a regalitatii, care-i recunoaste regelui o valoare si un continut sacerdotal-religios. În timpul merovingienilor, Biserica franca a manifestat o umilitoare supunere fata de rege. În schimb, Biserica vizigota spaniola a fost mai libera atât în raporturile cu regii, cât si cu papii.

În rezumat, putem spune ca, în timpul si dupa migrarea popoarelor occidentale, Biserica romana s-a gasit în fata unei situatii cu totul noi, ceea ce a determinat-o sa-si schiteze un mod de activitate diferit de cel antic. În spatiul ei, alaturi de zona mediteraneana, se va adauga centrul si nordul Europei. Acum, prima sa misiune este aceea de a evangheliza popoarele germanice si de a le încorpora organizatoric, legislativ, doctrinar si disciplinar în propria-i comuniune. În acest context se formeaza ceea ce numim EM. Însa Biserica nu se va limita doar la proclamarea mesajului evanghelic, ci va desfasura o puternica activitate civilizatoare si culturala, de care, popoarele germanice, inteligente si deschise, vor profita din plin, bineînteles, nerenuntând total la uzantele si cultura ce le erau proprii.

Sinteza celor trei elemente prezentate anterior nu era deloc usoara sau simplu de realizat. Aceasta însemna realizarea unui edificiu grandios si plin de riscuri. Hegemonia unuia din cele trei elemente le periclita pe celelalte. În începuturile EM, exaltarea puterilor imperiale a pus în grav pericol echilibrul politico-religios, mai ales în ceea ce priveste autonomia si libertatea Bisericii în propriul sau câmp de activitate. Reforma gregoriana a secolului al XI-lea si continuarea ei pîna la concordatul din Worms (1122) a reusit sa îndeparteze acest pericol însa, de acum înainte, exaltarea puterii papale va crea o noua tensiune în cadrul careia se contureaza elementele ce vor determina sfârsitul EM⁽²⁰⁸⁾.



XXIV. CONTROVERSE DOCTRINARE

DE LA CALCEDON (451) LA CONSTANTINOPOL II (553)

Textele doctrinare conciliante ale Calcedonului nu au fost în stare sa-i reuneasca pe monofiziti cu nestorianii. Aceasta mai ales datorita accentuarii celor doua naturi ale lui Cristos, care pentru monofiziti însemna o cadere în nestorianism. Din acest motiv, în Egipt se declanseaza diferite polemici, iar lunga tacere a papei Leon în a aproba deciziile conciliare le aparea egiptenilor ca un dubiu, o îndoiala a Occidentului în a aproba sau nu textele conciliare.

a. Monofizismul egiptean

În anul 452, Marcian îi exileaza pe monofizitii Dioscuros (patriarh de Alexandria) si Eutichie, fapt care este simtit si interpretat de egipteni ca o ofensa nationala. Succesorul acestuia, Proteriu, încearca sa aduca pacea în patria sa, însa este asasinat, iar scaunul patriarhal al Alexandriei este ocupat în 457 de Timotei Ailur, un sustinator tenace al ideilor lui Dioscuros. Desi bazileul Leon I i se opune, Timotei reuseste sa înscauneze mai multi episcopi ce-i împartaseau ideile. Urmeaza un sinod nu atât cu caracter doctrinar, cât mai mult nationalist, în care este proclamat din nou monofizismul, iar scaunele patriarhale ale Romei, Antiohiei si Constantinopolului sunt excomunicate.

Situatia nu este calma nici în Palestina. Calugarii de aici nu-l suporta pe «ambitiosul» patriarh Juvenal si-i reproseaza tradarea lui Ciril din Alexandria. Cu ajutorul împaratesei Eudoxia, reusesc sa-l îndeparteze pe patriarh si sa-l înscauneze pe Teodosiu. Aceeasi situatie se repeta la Antiohia: calugarul Petru reuseste sa fie ales patriarh împotriva tuturor normelor ecleziastice. În acest fel, putem spune ca în Orient este cristalizat deja un puternic front anticalcedonian, în fata caruia bazileul nu reusea sa gaseasca nici un mod de rezolvare pasnica a profundelor divergente care prejudiciau nu numai unitatea doctrinara, ci si siguranta si unitatea politica imperiala.

Unirea celor doua naturi în Cristos trezea suspiciunea si opozitia nu atât a teologilor si a clerului care dorea pastrarea unitatii bisericesti, cât mai mult a poporului simplu de orientare monofizita, atâtat deseori de calugari intransigenti si putin pregatiti teologic; în ochii lor si ai poporului, rascumpararea cerea o unire aproape fizica a divinitatii cu umanitatea lui Cristos, unire ce li se parea ca nu era garantata de formula de credinta de la Calcedon.

Ortodoxia credintei este pusa din nou în pericol în timpul împaratului Zenon (474-491), când patriarhul alexandrin filomonofizit, Petru Mongul, elaboreaza împreuna cu patriarhul constantinopolitan, Acaciu, un simbol al credintei în care sunt condamnate doctrina lui Nestoriu si Eutichie, ca si conciliul din Calcedon, propunându-se ca norma a credintei simbolul niceno-constantinopolitan, cele 12 anateme ale lui Ciril si conciliul din Efes. Împaratul crede ca noua formulare va avea succes; o publica asadar în 482 sub numele de "Henotikon", declarând-o ca lege statala obligatorie pentru tot imperiul. Rezultatul este însa cu totul altul. Atât catolicii, cât si monofizitii intransigenti refuza aceste jumatati de masura, iar dupa doi ani papa Felix al II-lea îl depune si-l excomunica pe episcopul Constantinopolului, ceea ce cauzeaza o ruptura între Occident si Orient (schisma acaciana), care dureaza 35 de ani (484-519).

b. Formula theopaschita. Papa Anastaziu (496-498) nu are timpul necesar pentru proiectul sau de pacificare cu Constantinopolul, iar în Orient se afirma din nou un curent favorabil lui Ciril, în fruntea caruia se afirma Sever din Antiohia († 538). El este trimis în capitala pentru a-i apara pe calugarii monofiziti palestinieni, iar drept cale de rezolvare a problemei, Sever introduce în liturgia lui Cristos de trei ori sfânt cuvintele «care pentru noi a fost rastignit», formula prezenta deja de mai mult timp în liturgia antiohiana din porunca împaratului Anastaziu I. Locuitorilor capitalei li se pare ca aici se ascunde un germen monofizit; în plus, linistea doctrinara a capitalei este deranjata de calugarii sciti în frunte cu Ioan Maxentiu, care din anul 510 afirmau ca «Unul din Treime a suferit în trup», încercând sa obtina aprobarea papei Ormizda (514-523). Acceptabila în baza «communicationis idiomatum», formula trezeste suspiciuni datorita tendintei sale antinestoriane; datorita aparentei sale unioniste cu severianii, formula reuseste totusi sa se impuna (este acceptata la conciliul ecumenic din 553), ceea ce nu ne îndreptateste sa afirmam ca lungul conflict este acum depasit, iar neclaritatile doctrinare rezolvate. În esenta, ni se pare ca un asemenea conflict nu putea fi depasit datorita lipsei unei terminologii dogmatice adecvate, ca si a tendintei ambelor partide de a rezolva cu puterile ratiunii, si nu rareori cu forta nationalismului si a intereselor personale (setea de putere, revanse etc.), misterul rascumparator al persoanei divino-umane a lui Cristos. Asadar, «schisma» continua.