Emile Faguet

Ba chiar în acele momente devine mai bun. Nu vrea să primească subscripţia lui Rousseau pentru statuia lui. De. Zece ori D'Alembert îi scrie „Ba da I Faptul că Rousseau vrea să subscrie îi face cinste. V-ar face şi dumneavoastră cinste să iertaţi şi să acceptaţi.” Cum motivele sentimentale nu-l prea emoţionează, mânia lui de- 200

Vine şi mai aprigă. Dar lui D'Alembert îi vine în gând să-i scrie: „Rousseau, deşi a fost surghiunit, se plimbă prin Paris cu capul sus. Vă daţi seama cât e de protejat!” Voltaire nu mai insistă. De iertat n-a iertat. Dar se îmblânzeşte. Sunt situaţii în care ştie să se biruie pe sine.

Îl dispreţuieşte pe învins în faţa învingătorului. Nimic n-a încuviinţat el mai mult decât împărţirea Poloniei, fiindcă a fost o frumoasă demonstraţie de forţă şi o felicită din toată inima pe Ecaterina. Şi luarea Sileziei e un fapt care-şi are farmecul lui; îl pune pe Frédéric la adăpost de remuşcările pe care le-ar putea avea: „Ce vă puteţi imputa? Vă sacrificaţi cam prea mult în acea frumoasă prefaţă a Memoriilor dumneavoastră. Nu aveaţi drepturi cât se poate de reale? Găsesc că Ma-iestatea-voastră e prea bună.” – Sire, grăi vulpea, sân-teţi un rege prea bun. I Pe lingă aceasta, prudenţa fiind o virtute burgheză, • este foarte prudent. Este prudent până la a păstra un veşnic anonimat şi a folosi cu încăpăţânare pseudonimul. Toate lucrările sale sunt nişte scrisori anonime, în cazul când nu sunt semnate cu alte nume decât al lui. Dealtfel, în afară, cred, de Henriada şi în afară, sunt sigur, de Poemul de la Fontenoy, le-a dezminţit pe toate. Asta nu-l costă nimic, întrucât contrariul l-ar fi putut costa. Să se dezmintă şi să mintă – iată ce-i ia o bună parte din viaţă. Să-l copleşească pe Maffei cu complimente pentru Meropa acestuia şi să potopească Meropa lui Maffei 'cu epigrame într-o lucrare semnată cu un pseudonim; să-i spună doamnei de Luxembourg că nu l-a denunţat niciodată pe Rousseau; Academiei franceze că şi-a petrecut viaţa cântând religia creştină şi întregului univers că n-a scris niciodată Dicţionarul filosofic; să-i sfătuiască pe alţii să mintă, ca şi cum ar fi un lucru de la sine înţeles şi să-i scrie lui Duclos: „Diderot n-are decât să răspundă că n-a scris Scrisorile filosofice şi că este un bun catolic; e atât de uşor să fii catolic!”; – acestea sunt pentru Voltaire nişte simple jocuri.

— VjNu sunt nici măcar jocuri. O face fără nici un efort. Volţi taire minte aşa cum curge apa. Este până-ntr-atât de Kmincmos, încât noţiunea de minciună îi este străină. Este

VOLTAIRE/201 complet uluit când i se reproşează pasquinadele şi tar-tufismele, ca, de pildă, acela de a lua anafura şi de a se împărtăşi în mod solemn în biserică. Fiindcă e util; fiindcă ar fi primejdios să n-o facă; fiindcă ar fi izgonit (căci îi e mereu teamă), el, un biet bătrân, ruinat şi fără adăpost, în toată Europa! Nu este decât un act de înaltă filosofie practică.

Şi se admiră singur pentru înţelepciunea lui, pentru această viaţă atât de bine rânduită, tulburată uneori de grija nobilă de a-i fi pe plac „Traianului” de la Versailles sau „Solomonului” 1 de la Potsdam şi de neplăcerea de a nu fi izbutit în această privinţă; dar, în fond, o viaţă foarte abilă şi foarte chibzuită şi care se termină bine şi care se termină târziu.

A fost foarte calm în faţa morţii altora; la 27 ianuarie 1733 scrie: „Am pierdut-o pe doamna de Fontaine-Martel; asta înseamnă că am pierdut o casă bună, unde eram stăpân şi patruzeci de mii de livre rentă, care se cheltuiau pentru distracţia mea. Înehipuiţi-vă că eu am fost cel care am anunţat-o pe biata femeie că este pe ducă. Aveam obligaţia de onoare s^o ajut să moară după toate rânduielile creştineşti. I-am adus un preot. Când a întrebat-o dacă este pe deplin încredinţată că Dumnezeu se află în sfânta împărtăşanie, ea i-a răspuns: «A, da!» pe un ton care, în împrejurări mai puţin lugubre, m-ar fi făcut să izbucnesc în râs.” – Priveşte cu mai puţină voioşie apropierea morţii lui; dar îi mai face faţă. Se uită la poporul de plugari şi meseriaşi pe care l-a creat în jurul lui, la acele frumoase domenii, la acele fabrici, la acel oraş înfloritor care este opera lui şi bastionul lui.

Face fapte bune îmbogăţindu-se şi strigând că se ruinează. Trei plăceri dintr-o dată. Scrie pentru doi sau trei nevinovaţi condamnaţi, ceea ce-i readuce popularitatea, îşi satisface pica pe care o poartă magistraturii, iar posteritatea va ţine seama de aceste fapte ca şi cum toată viaţa n-ar fi făcut nimic altceva, ceea ce, dealtfel, este foarte bine. Ajunge într-un târziu la această conştiinţă 1 Vezi şi: Voltaire, Opere alese, trad. de Iulia Soare, E. S. P. L. A., Bucureşti, voi. III, p. 291.

Şi la un respect faţă de sine pe care şi-l dobândeşte în ultimul moment şi era, desigur, singurul lucru care-i mai lipsea. De acum înainte este complet; din burghez a răsărit un gentilom rural, un mare senior legat de pă-mănt, binefăcător şi ocrotitor, ceea ce e mai bine, remarcă el şi are dreptate, decât să alerge după pensie şi cordon la Versailles.

Joacă acest rol şi toate rolurile, „ca un actor excelent”, dar puţin ca un actor, nu cu destulă simplitate. Când se împărtăşeşte în biserica sa, o face din interes, din maliţie şi pentru a-i juca o festă episcopului de Annecy; de asemenea, pentru a intra în pielea personajului unui senior, pentru a-şi dojeni cu demnitate, potrivit „privilegiului” lui, „vasalii” la ieşirea de la slujbă.

E o viaţă frumoasă şi un sfârşit frumos. Nu i-a lipsit decât o stimă publică temeinică: „Nu m-am bucurat niciodată de popularitate, spunea Royer-Collard sau să zicem că m-am bucurat de puţină consideraţie”. Pentru Voltaire, a fost invers. Să nu ne înşelăm. A fost în centrul atenţiei lumii şi a fermecat-o, dar nu s-a făcut respectat de ea. Această „regalitate intelectuală” a lui Voltaire nu-i decât o vorbă frumoasă. Contemporanii lui îl admiră mult şi puţin îl dispreţuiesc. Diderot îl dispreţuieşte chiar mult şi evită să-i scrie. Duclos se ţine în rezervă şi îl ţine la distanţă. D'Alembert îl bruftuluieşte cu toată asprimea când i se iveşte prilejul şi prilejurile se ivesc des şi pe un ton care poate chiar surprinde. Cât despre Frédéric, se pare că acesta nu ţine să-i scrie lui Voltaire şi să-i spună amabilităţi decât pentru a-şi lua dreptul de a-l biciui din când în când cu o persiflare cât se poate de crudă, de grosolană şi de jignitoare. Domnul Jourdain a trecut prin momente grele; Roseius a fost fluierat zdravăn în culise; dar ce importanţă are de vreme ce pe scenă este aplaudat?

— Regi, prinţi îi scriu prieteneşte, fără îndoială. Vă voi atrage doar atenţia că acelaşi lucru i s-a întâmplat şi lui Aretino, şi, dacă privim lucrurile mai îndeaproape, vom vedea că din aceleaşi motive şi că între Aretino la Veneţia şi Voltaire la Femey există unele analogii.

A fost un om foarte primitiv în felul lui: a ignorat profund deosebirea dintre bine şi rău. A avut sufletul

VOLTAIRE/203 cel mai uscat din câte s-au văzut vreodată şi conştiinţa cea mai aproape de inexistenţă din câte s-au constatat. Se distinge prin alte aspecte şi până la urmă îl vom găsi mai puţin negru decât îl fac eu acum: pentru că inteligenţa serveşte la ceva. Dar fondul caracterului lui acesta este. Nu este prea simpatic şi e neobişnuit de tulburător.

II ORIENTAREA SA

Un egoism desăvârşit, multă inteligenţă şi mult spirit; se găsesc reunite într-un om. Ce va ieşi din asta? Un I mare ambiţios sau un mare curios, sau amândoi la un loc.

— Despre ambiţiosul care a vrut să fie ministru, diplomat şi chiar militar, cel puţin prin „carele asiriene” inventate de el, nu vom vorbi. Cât despre curios, veşni-cui şi universalul curios, aceasta este însăşi definiţia lui. Voltaire. Alţii au un geniu al convingerii, un geniu al 1 emoţionării, un geniu al picturii, un geniu al exaltării sau.' al melancoliei, sau al adevărului sau al logicii. Voltaire are; un geniu al curiozităţii. Ceea ce doreşte, după ce are tot, sau poate înainte de a avea tot, este de a şti tot. Nu voi face o enumerare; ar trebui să mergem de la agronomie până la metafizică, trecând prin muzică şi algebră şi să umplem pagini întregi. S-a interesat de absolut toate Iu-orurile. A faoe înconjurul epocii tale a şti unde a ajuns lumea, întreaga lume, în clipa în care treci prin ea, a fost visul eâtorva oameni cutezători, foarte rari şi aceasta a fost şi strădania lui şi aproape izbânda lui.

— Numai că, la început, era grăbit; apoi trăia într-o vreme când aceste încercări erau deja condamnate să fie zadarnice; şi, în! Sfârşit, nu iubea.

— Nu iubea; era egoist şi iată de oe acest geniu universal a fost îngust; universal prin întinderea preocupărilor, îngust, mărginit şi lipsit de profunzime când era vorba de fiecare obiect în parte. Pentru a înţelege temeinic ceva.

— Dar ce spun eu aici şi cine poate înţelege temeinic ceva?

— Pentru a pătrunde doar destul de departe într-un studiu, prima condiţie este detaşarea, renunţarea, uitarea de sine. Voltaire este su- 204

Perficial fiindcă este incapabil de devotament. Există un devotament intelectual, o dragoste pasionată pentru idei, o bucurie profundă de a simţi că nu mai eşti tu însuţi, /ci ideea pe care ai avut-o şi care, la rândul ei, te stăpâ-i neşte, o abolire a egoismului în beţia de a îmbrăţişa ceea/ce socoti că este adevărul. Gândiţi-vă la fericirea senzorială (sunt expresiile lui) pe care o simte Montesquieu iubindu-şi ideile care-i încântă spiritul, când se bucură din plin şi la nesfârşit de „raţiunea sa, cel mai nobil, cel mai desăvârşit, cel mai ales dintre toate simţurile”. Fireşte, în asemenea momente, cele mai voluptuoase din câte sunt în lumea aceasta, detaşarea, pentru un om ca el, este absolută, renunţarea, desăvârşită şi uşoară, personalitatea, dată cu desfătare uitării şi distrusă; – şi tocmai acestea sunt momentele pe care Voltaire nu le-a cunoscut niciodată.

Curiozitatea nu-i suficientă, deşi este şi ea o foarte înaltă distincţie. E nevoie de mai mult; şi la această treaptă Voltaire nu s-a ridicat. El se pasionează după idei cu aviditate, nu cu entuziasm; pentru el, să gân-dească este o plăcere, dar nu o fericire şi toate ideile îl atrag şi niciuna nu-l reţine, şi, pornind de aici, va fi, rând pe rând, foarte puternic şi, pentru foarte scurt timp, sedus de una, şi, fără să bage de seamă, de cea contrară ei; şi din fiecare va prinde repede şi un moment va cunoaşte, nu fondul şi miezul, ci exteriorul strălucitor, vecinătatea atrăgătoare, aproape numai aparenţa şi contururile uşoare care o desenează. –. Superficial, fiindcă este îngust, îngust, fiindcă este egoist, acesta este omul; cu câtă uşurinţă plină de graţie, cu cât elan sprinţar şi precis, prin ce asediere rapidă şi vie, în manieră franţuzească şi ca un cuceritor care nu întemeiază colonii, ci lasă pretutindeni numele său, strălucit şi sonor, o ştiu; dar, în sfârşit, în goană, cu scăpări, cu contradicţii, cu eforturi inutile, cu lipsă de atenţie şi cu rezultate slabe.:< Căci a privit totul, a cercetat totul şi n-a aprofundat nimic, se pare; dar el cum este?

Este optimist? Este pesimist?

— Crede în liberul-arbitru al omului sau în fatalitate? Crede în nemurirea sufletului sau în sufletul material şi muritor?

— Crede în Dumnezeu? Neagă orice metafizică şi este un agnosvoLTAIRE/205 tic pur sau nu este decât până la un anumit punct, adică este încă metafizician?

— În istorie e fatalist sau crede în acţiunea voinţei individuale asupra desfăşurării destinelor?

— În politică este liberal sau adept al despotismului?

— În religie, da, chiar în religie, este aboliţionist radical sau aboliţionist moderat, adică nu precis un religios, ci un păstrător al cultului?

— Nu cred că s-ar putea răspunde cu un da sau un nu răspicat la vreuna din aceste întrebări şi, în funcţie de problemă, vom fi mai aproape de nu decât de da, sau de da decât de nu şi, într-unele din ele, la egală distanţă şi de unul şi de celălalt; dar, dacă suntem sinceri, nu vom putea adopta niciodată un răspuns negativ sigur sau un răspuns întru totul afirmativ şi, dacă-l vom reciti, nu ne vom putea menţine la un asemenea răspuns.

Nu pentru că ar fi un sceptic sau pentru că ar fi un „diletant”. Îi place să creadă şi ia ideile în serios; este convins şi este practic. Crede întotdeauna ceea ce spune, iar acest mincinos sfruntat în viaţa socială este sincer în viaţa intelectuală. Şi ceea ce crede, crede până la rezultate, inclusiv; doreşte să pătrundă în opinia oamenilor şi, de la opiniile lor, în actele lor; vrea ceea ce gândeşte, ceea ce îl face să fie contrariul diletantului, care gândeşte ceea ce vrea. Spre deosebire de sceptic, se lasă uşor convins: şi, spre deosebire de diletant, convingerea lui este imperioasă şi tinde să devină fapt. Dar convingerile sale sunt multiple, nestatornice, contradictorii şi pe atât de inconsistente pe cât sunt de sigure de ele. Este dintre cei despre care sja spus că îşi schimbă adeseori ideea fixă. Să revenim însă la ele şi să le examinăm în amănunt.

Este el optimist? Am doi cititori: unul cu siguranţă îmi va răspunde da, altul nu, după cum Mondenul sau Candide este cartea lui Voltaire care îl va fi impresionat mai mult. Voltaire găseşte că lumea e rea (Candide) şi că societatea e bună (Mondenul); sau că lumea e bună (Povestea lui Jenni) şi că societatea e rea (Dicţionarul filosofic, „Răii”). El vrea ca omul să se socotească fericit (Mondenul) şi vrea ca acesta să se dispreţuiască (Mar-siliez şi Leu). Foarte des îl luaţi drept un Condorcet pur, optimist preafericit, care atinge cu mâna progresul şi 206

Realizarea apropiată a „tot ceea ce făgăduieşte progresul. El vă va spune: „îndrăznesc să ţin partea omenirii împotriva acestui mizantrop sublim (Pascal): îndrăznesc să susţin că nu suntem nici atât de răi, nici atât de nenorociţi cum spune el.” Iar aceasta este tradiţia lui Vau-venargues şi presentimentul lui Condoreet şi trecerea de la unul la celălalt.

— El vă va spune: „Este ciudată înverşunarea cu care câţiva domni vor cu orice preţ să arate că suntem vrednici de milă. Nu-mi place să am treabă cu un şarlatan care vrea să mă facă să cred că sunt bolnav ca să-mi vândă hapurile lui. Păstrează-ţi hapul, prietene.” Şi asta este împotriva lui Jean-Jacques, sau a lui Pascal şi a spus-o de teamă ca pesimismul să nu ducă la religie, ca la ceva care-l justifică totodată şi-l corectează.

— El vă va spune: „Omul nu s-a născut rău: dobândeşte răutatea aşa cum dobândeşte o boală. Adu-naţi-i la un loc pe toţi copiii universului; nu veţi vedea la ei decât nevinovăţie, blândeţe şi teamă. Omul nu s-a născut rău: că unii s-au molipsit de această boală, faptul se datoreşte celor ce se află în fruntea lor, care fiind atinşi de această boală, o transmit şi celorlalţi oameni.” Şi iată aici o probă de Rousseau pur, omul născut bun şi pervertit de starea de societate şi corupt de guvernă-mintele acesteia şi Voltaire va scrie Inegalitatea dintre oameni.

— Şi a scris Candide şi vă va spune chiar în altă parte decât în Candide: Omul e nebun: „ca istoric, mă amuz să trec prin micile case ale universului”. Lumea e o viitoare de ape: „Ubicumque calculum ponas, ibi naufragium invenies” 1. Lumea e un mare naufragiu. Deviza oamenilor este se scape cine poate!” Şi în momentele lui de pesimism este cel mai desperat şi dezespe-rant dintre pesimişti; şi dacă în poemul despre Cutremurul de pământ de la Lisabona mai lasă speranţei un loc, restrâns şi precar („Odată va fi bine, aceasta ni-i nădejdea; că totu-i bine astăzi, ce cruntă nălucire?” 2), în Candide izbucneşte şi se desfăşoară în lung şi în lat pe- 1 „Oriunde ai să faci calcule, ai să dai de un naufragiu” (lat.).

2 Voltaire, Opere alese, E. S. P. L. A., Bucureşti, voi. II, Candid sau Optimistul, trad. de Al. Philippide, p. 295.

VOLTAIRE/207 simismul absolut, cel care nu admite nici excepţie, nici. Nădejde, nici măcar tânguire şi blestem, ceea ce, fără să vrea, este tot o formă a rugăciunii şi porneşte de la speranţă; nici un refugiu în viitorul ceresc, nici un re-/fugiu nicăieri, în afară doar de resemnarea mută, care nu este decât disperare, mai mult, care este ca o oboseală a disperării.

Este el determinist sau crede în liberul-arbitru al omului? Am ajuns la problemele în care, la el, talerele balanţei se află în cel mai perfect echilibru. Este cu neputinţă să ştim aici în ce parte, nu spun înclină el, dar ar putea să încline. Cel mult ne-am încumeta să spunem şi vom vedea mai târziu acest lucru, că, înain-tând în vârstă, pare să fi înclinat mai degrabă spre determinism. Până atunci, timp de cincizeci de ani, vă va spune, foarte practic şi foarte preocupat de primejdia pe care ar întâmpina-o omul socotindu-se sclavul forţei lucrurilor: „A nega libertatea înseamnă a nimici toate legăturile societăţii omeneşti”. – „Vă întreb cum puteţi judeca şi acţiona într-un mod atât de contradictoriu şi ce câştig am avea, atunci când acţionăm ca fiinţe libere, să ne socotim nişte frigări”. – „Este spre binele societăţii ca omul să se creadă liber; încep să fac mai mult caz de fericirea vieţii decât de un adevăr”.

— Şi vă va spune, ca un bun logician: o singură acţiune liberă „ar stânjeni întreaga ordine din univers. Dacă un om şi-ar putea dirija după bunul lui plac voinţa, ar putea stânjeni legile imuabile ale lumii. In virtutea cărui privilegiu omul n-ar fi supus aceleiaşi necesităţi ca tot restul natuni?” Libertatea nu este nimic altceva decât iluzia pe care o avem, iluzie care ne este necesară, ca şi altele şi care ne menţine în starea în care trebuie să fim pentru a muri: „Libertatea. Jn_qm este sănătatea sufletului”.

Dar sufletul, el ce este oare? O entitate, o fiinţă aflată în noi şi care ne călăuzeşte, ne părăseşte şi ne supravieţuieşte? Nu şi în privinţa acestei negaţii el K nu şi-a schimbat niciodată părerea. Sufletul este pentru I el materie gânditoare, facultatea acordată materiei omeneşti de a se conduce, aşa cum are şi altele, de a se dezvolta şi a se susţine.

— Dar supravieţuieşte el materiei care se dizolvă? Este el nemuritor? Ei bine, nu, fiindcă 208 , il _nu_eşţe_decât o facultate a unei materii _esjenţialmente «rl perisabilă; Şi 'el insistă de o sută de ori asupra acestei I Consideraţii.

— Dar dacă sufletul nu este nemuritor, nu există nici suferinţă, nici răsplată dincolo de mormânt? Ce im-t portantă are, reia Voltaire: „în teatrul din Roma se) eânta în faţa tuturor: Post mortem nihil est.” şi aceste sentimente nu-i făceau pe oameni nici mai buni, nici mai răi. Totul. Era condus, totul_mergea. _ca-de. Jabtefi.' Are o importanţă infinită, replică Voltaire şi în aceeaşi lucrare (Dicţionar filosofic); ţin în mod esenţial la sufletul nemuritor pentru că nu există nimic la care să ţin mai mult decât la Iad: „Avem mereu de-a face cu nenumăraţi pungaşi care n-au chibzuit prea mult; cu o sumedenie de oameni mărunţi, brutali şi beţivi, boţi. Pre-dicaţi-le, dacă vreţi, că nu există iad şi că sufletul este muritor. În ce mă priveşte, eu le voi ţipa în urechi că, dacă mă fură, sunt osândiţi la chinurile iadului.” – Şi, deci, în stil elevat: „Da, Platon, adevăr grăieşti, sufletul nostru e nemuritor!”

Există Dumnezeu? Nu există Dumnezeu? Aici răspunsul afirmativ este cel oe-ţi sare în ochi de la început la Voltaire şi, dacă stăm să ne gândim bine, la acest răspuns i-a plăcut întotdeauna să revină. Dar ideea lui despre Dumnezeu este de aşa natură încât, fără să-i dăm o interpretare abuzivă şi fără să facem şicane, ea nu sugerează decât ateismul. Concepţia lui despre Dumnezeu duce de-a dreptul la negarea lui şi e de mirare că, cre-zând în felul acesta în Dumnezeu, n-a ajuns el însuşi la concluzia că acesta nu există.

— Ideea lui despre Dumnezeu este, pe de o parte, un expedient, pe de altă parte, are un caracter întru totul disciplinar şi, pe de altă parte, este complet în aer şi nu este bazată pe nimic care s-o susţină. Îl vede pe Dumnezeu ca pe un arhitect care a făcut lumea, ca pe un „ceasornicar”, a cărui existenţă este dovedită de ceasornicul în care ne aflăm. Când! Vrea să dovedească existenţa lui Dumnezeu, aruncă o: privire rapidă asupra lumii, găseşte în ea „artă”, spune că „totul este artă în univers” (Povestea lui Jenni) şi declară că există un mare artist.

— Dar raţionamentul lui

VOLTAIRE/209 se bizuie pe premise pe care a avut grijă să le surpe mai dinainte. Să-ţi petreci toată viaţa, sau aproape, ca să dovedeşti că ceasornicul nu merge şi că n-a fost niciodată pus la punct; iar, pe de altă parte, când îţi vine în minte ideea cu ceasornicarul, să-ţi dai repede osteneala să admiri ceasornicul, înseamnă în acelaşi timp să demonstrezi existenţa lui Dumnezeu şi să demonstrezi că nu crezi în el, înseamnă să pledezi pentru Dumnezeu folosind în mod invers aceleaşi argumente de care te-ai slujit pentru a-i intenta un proces. Ar fi perfid, dacă n-ar fi uşuratec şi aceasta se îndreaptă împotriva ţintei, deoarece o ia pe calea pe care se păşeşte de obicei pentru a te îndepărta de ea. Adică: Cred în Dumnezeu. Vezi concepţia mea despre lume.

— Vă duceţi la ea şi o găsiţi ateistă.

Cu alte cuvinte, aceasta înseamnă că lui Voltaire ideea de Dumnezeu nu-i este în mod constant prezentă în minte. Nu crede în ea decât atunci când vrea s-o dovedească. Un pesimist care crede în Dumnezeu îşi trage ideea de Dumnezeu chiar din pesimism. Pesimistul care. Atunci când se gândeşte să-l propovăduiască pe Dumnezeu, reconstruieşte la iuţeală un sistem optimist, este un om care nu crede în Dumnezeu decât atâta vreme cât îl pro-povăduieşte.

Pe de altă parte, la Voltaire ideea de Dumnezeu are un caracter cu totul disciplinar. El ţine la un Dumnezeu „care răsplăteşte şi răzbună”. Dumnezeu este pentru el un serviciu auxiliar şi superior al poliţiei: „Nu trebuie zdruncinată o părere atât de folositoare neamului omenesc. Tot restul vi-l las.” – „Părerea mea este folositoare neamului omenesc, a voastră îi este funestă.” – „Ah! Să le lăsăm oamenilor teama şi nădejdea!” – „Dacă Dumnezeu n-ar exista, ar trebui născocit”. D'A-lembert şi Condorcet, aflaţi la el la masă. Cârtesc împotriva religiei. El îi dă afară din cameră pe servitori: „Acum, domnilor, puteţi continua. Mi-era teamă să nu cumva să fiu omorât în noaptea asta.” * – Şi o mie de alte ironii; căci aceasta e ideea de care se leagă cu toate forţele lui. Or, nu există una mai ateistă; căci.

1 Mallet-Dupan, martor ocular (Mercure Britannique) (n.a.).

— Studii literare – c. 1/949210

Dacă ar dovedi ceva, ar dovedi că Dumnezeu este o născocire a fricii, un artificiu al oamenilor, un expedient social, un instrument de guvernare, o măsură de salubritate, pe scurt, o minciună folositoare. Mii de atei au preluat imediat argumentul lui Voltaire pentru a dovedi absenţa reală a lui Dumnezeu; şi este cât se poate de adevărat că a spune că, dacă Dumnezeu n-ar exista, ar trebui născocit, înseamnă a spune că el este o născocire.

Înseamnă a spune că este născocit, mai ales atunci când, aşa cum face Voltaire, scriem o sută de volume în care nimic nu duce spre el, nici nu-l insuflă, nici nu-l presupune şi în care, dimpotrivă, totul, în afară numai de paginile unde este vorba despre el, îl elimină; în care ceea ce izbeşte cel mai mult este efortul neîncetat de a îndepărta supranaturalul din istorie, din lume şi din suflet.

— Aceasta este ceea ce m-a determinat să spun că, la Voltaire, ideea de Dumnezeu este „în aer” şi că nu se sprijină pe nimic. Ea este o excepţie la pozitivismul iui obişnuit. Ea este, în raport cu logicianul pur, ca o pocăinţă, o sfială sau o scăpare din vedere.

— Şi tocmai ideea de Dumnezeu este singura care nu e nimic, dacă nu este totul, iar cel care face cea mai bună dovadă că are această idee este cel care nu vorbeşte niciodată despre ea, dar ale cărui idei generale, toate împreună şi fiecare în parte, se raportează la ea şi dacă nu ar avea-o, aceste idei generale ar fi de neînţeles.

— Aceasta înseamnă, desigur, a spune că, asemenea mai tuturor ideilor lui Voltaire, ideea de Dumnezeu este o idee pe care el crede că o are şi nu o idee pe care o stăpâneşte pe deplin. Este una dintre nevoile pasiunilor lui, pe care o ia drept o concepţie a minţii lui. El este teist, aşa cum vom vedea că va fi monarhist şi exact din aceleaşi cauze. Religia sa este o sugestie a temerilor şi o formă a sfielii sale.