Ernst Junger

În întunericul camerei am mai reflectat la importanţa scoicilor şi a melcilor în arhitectura barocului. Aplecarea spre răsucire şi asimetrie a acestor animale exprimă deja aspiraţia naturii către forme noi. Tot aşa în arhitectură acea rocaille trimite la germenii metamorfozei, ai individualului, ai fanteziei Nota: Pietre cimentate şi scoici, utilizate la construirea de grote artificiale, la decorarea grădinilor etc Încheiat nota.

Ar fi de urmărit felul în care aceştia se dezvoltă.

De altfel, ca în tot ce considerăm a fi simbolic, şi în această ornamentaţie cu scoici este implicat contrariul ei – un impuls spre durată, spre durificare matematică, spre pietrificare. Vedem cele două tendinţe influenţându-se reciproc în dezvoltarea grădinilor. Dar mai cu seamă predilecţia pentru oglindă semnifică nemijlocit o mişcare contrară – această predilecţie se sprijină pe ideea că simetria este primejduită şi trebuie restabilită prin alăturarea unei imagini iluzorii.

În limbajul secret al modelelor după care începem să construim azi se anunţă epoci lungi, uniforme, care vor urma unor perioade de frământări. Ceea ce se poate deduce şi din faptul că tot mai mari sunt volumele de muncă pe care le leagă proiectele; astfel viitorul este, şi el, implicat.

Edelingen, 20 iulie 1940

Vom mai petrece un şir de zile în acest cotlon, în case ai sentimentul că muştele şi Carli le macină inventarul, transformându-l în pulbere, iar afară că totul se va scufunda în gunoi. Pârâiaşe maronii, care formează ici-colo ochiuri sclipitoare, se preling pe uliţa satului în jos. Numeroase case sunt distruse şi arse, iar pe drumuri s-a adunat material de război părăsit, în mijlocul acestor lucruri oamenii trăiesc într-o atmosferă înăbuşitoare si, după cum mi se pare, aproape atemporală; totul ar putea fi la fel de bine o imagine din Războiul de treizeci de ani Nota: Război provocat de conflicte confesionale şi politice (1618-1648), desfăşurat pe teritoriul german, cu participarea Boemiei, Danemarcei, Suediei, Franţei, şi încheiat cu pacea westfalică Încheiat nota.

Gazda mea e un sexagenar, slab, cu nasul lung, ascuţit şi puţin strâmb, de cele mai multe ori cu o privire absent melancolică şi totuşi şmecheră. Fizionomie aminteşte de o pasăre, dar nu de una vie. Există figuri care aparţin unui tip pe care îl intuim, dar nu-l cunoaştem. Dacă vrem să ne facem o idee despre asemenea caractere, trebuie să studiem faunii de sub coamele catedralelor.

În cursul dimineţii a venit în casă o femeie, cam de treizeci de ani, ca să ceară ajutor pentru a-şi dezgropa bărbatul care căzuse în apropiere, cu cinci minute înainte de încetarea luptei. S-a lăsat în voia unui acces nemăsurat de durere care i-a schimonosit faţa şi pe care gazda mea a calificat-o de nepotrivită. Ea a spus, de pildă, că ar scoate mortul, scurmând cu mâna ei pământul, numai ca să mai vadă ceva din el. Asemenea întâlniri nu sunt rare aici, căci bastioanele au fost în parte ocupate de localnici, învăţăm astfel să cunoaştem şi efectul indirect al proiectilelor care de obicei se sustrag privirii trăgătorului. Glonţul îi nimereşte pe mulţi; vedem pasărea căzând şi ne bucurăm când fulgii zboară, dar nu vedem ouăle, puii şi femela din cuib, la care ea nu se va mai întoarce.

Seara am mai făcut un drum până la Buschdorf, ca să-l vizitez pe Spinelli şi, după obiceiul meu, am intrat în cimitir, care acolo, precum frecvent în satele din Lorena, înconjoară sub formă de potcoavă biserica. Am descoperit aici o mare raritate – în zidul cimitirului, un osuar sub formă de grotă. Cuprindea înjur de două sute de cranii, stivuite şi încununate de o friză de oase, în faţa căreia, pe locul rămas liber, zăceau femure lungi şi oase de bazin. Impresia generală era aceea a unui banc palid, puţin înverzit, de oase, în care se fixase un mozaic de orbite întunecate. Modelul ei m-a tulburat; am avut sentimentul că brizanţi fini s-au spart de acest recif al morţii. „Noi toţi am trăit”, se ridica un glas din el. Păcat că azi se evită asemenea descrieri pline de învăţăminte, pompa înaltă a morţii pe care barocul încă o gusta. Grota era închisă printr-un grilaj de lemn şi un parapet de piatră scund, cu o adâncitură în formă de castron, desigur pentru apă sfinţită.

În Edelingen am vorbit despre asta cu gazda mea şi, după cum era de aşteptat, omul s-a arătat foarte însufleţit în conversaţie. Am aflat astfel de la el că înainte vreme morţii din întreaga zonă se înmormântau la Buschdorf, de aceea şoseaua care duce de la Edelingen până acolo se mai numeşte şi astăzi „Drumul morţilor”. Groparul, care a reame-najat locurile, a transportat vechile oase în osuar şi le-a stivuit. Edificiul de cranii ajungea pe vremuri până la tavanul grotei; gazda mea îl mai văzuse aşa în copilărie. Dar fiindcă straturile de jos putrezesc lent, înălţimea lui scade. Oamenii îşi cunoşteau craniile; ei puteau „să-şi arate bunicii”, căci se ştia cine zace în morminte.

Edelingen, 21 iulie 1940

Averse de ploaie, dar fiindcă mă plictiseam în camera mea cu muşte am plecat la o mică Vânătoare Subtilă. Pe un ogor de cartofi putreziţi am studiat din nou gândacul de Colorado – când soarele e la amiază, se însufleţeşte, se caţără pe vârfurile ierburilor şi se ridică apoi în zbor sprinten. L-am văzut roind ca albinele, şi în aceste condiţii mi s-a părut puţin probabil ca în Europa vreun teritoriu să se poată sustrage un timp mai îndelungat invaziei sale. Am căutat de asemenea scoici, dar printre multele mii de piese pe care le-am găsit n-am dat peste niciuna atât de perfectă ca aceea care mi-a căzut prima oară sub ochi.

Seara, postă, printre scrisori, o confesiune importantă. Chiar dacă nu răspundem la astfel de scrisori, prin simplul act al lecturii lor ne îndeplinim o obligaţie.

Când întâlnesc oameni pe uliţa satului, mă întreţin uneori cu ei despre evenimentele din ultimele săptămâni şi luni. Mă uimesc de fiecare dată diferenţele de percepţie. De pildă, cineva afirmă că a văzut morţi acolo unde nu erau, şi altele asemenea. Deseori, astfel de fantezii vin din faptul că se transmit într-o formă directă lucruri auzite – deci, nu: „Un artilerist mi-a povestit că depozitul a sărit în aer”, ci: „Depozitul a sărit acolo în aer.” Schimbând amintiri, oamenii creează astfel variante; în anumite pasaje ale lor, stările de fapt sunt supraîncărcate, în altele reconstruite.

Asemenea versiuni sunt importante căci, pe suprafaţa grosolană, faptele se revarsă spre noi în stare brută şi fragmentară, adesea ca o lavă care duce cu ea pământ şi pietre. Reflectând, spiritul încearcă să refacă întregul închis în părţi, figura semnificativă. Ceea ce se poate realiza prin abreviere; întâmplarea este despumată din şarjă. Pe de altă parte, adausurile pot să concretizeze imaginea, tot aşa cum anecdote ingenios născocite sunt povestiri în germene.

Edelingen, 22 iulie 1940

Printre imaginile votive apare cu deosebire frecvent în această regiune reprezentarea martirajului sfântului Erasmus care legat, cu o mică tăietură în stern, e întins pe jos în timp ce o bună bucată din intestinul său, colorat într-un roşu violent, e deja înfăşurat pe un troliu. Cei doi slujitori care manevrează maşina stau într-o poziţie rigidă de-a dreapta şi de-a stânga ei, ca după o lucrare bine îndeplinită -în genere, totul are aerul unei piese de paradă. După cum mi-a povestit gazda mea, aceste imagini au fost pe vremuri expuse, şi anume cu prilejul unei epidemii de holeră care pustiise regiunea.

Rehm, care mă însoţeşte deja de trei sferturi de an, are o vorbire împiedicată, în sensul că, atunci când i te adresezi, îşi caută zadarnic răspunsul, în vreme ce faţa i se deformează puţin. De fapt, doar naşterea primului cuvânt e anevoioasă, restul frazei urmează fără dificultate.

Abia astăzi, când mi-a spus Spinelli, mi-am dat seama că e vorba de un defect de pronunţie – până acum o considerasem un atribut al lui. Ceea ce este semnificativ pentru comerţul meu cu oamenii, şi în direcţie morală.

Lectură: Stifter, Condorul, una din primele scrieri sub influenţa lui Jean Paul Nota: Adalbert Stifter (1805-1868) – unul din cei mai importanţi autori de povestiri şi nuvele din literatura austriacă Încheiat nota.

Dar vlăstarele sălbatice au fost deja retezate, ceea ce în proză favorizează germenele rodniciei. Un pasaj frumos pe care un autor îl sacrifică de dragul întregului nu se pierde; el potenţează armonia nevăzută.

Edelingen, 23 iulie 1940

Ca întotdeauna după războaie se produc o serie de accidente datorate muniţiei care zace” peste tot. Astfel, cu câteva zile în urmă, în pădurea din spatele Buschdorf-ului, cinci muncitori s-au distrat să arunce grenade de mână pe care le descoperiseră într-o fortificaţie părăsită. Probabil că o schijă nimerise astfel într-o mare cantitate de explozibil, poate într-un depozit de mine-disc. S-a produs o explozie care a prăbuşit copacii pe o mare distanţă, a zguduit satele dimprejur şi i-a sfâşiat pe oameni în bucăţi.

Trei copii se jucau ieri, în satul vecin, cu plăcuţe din praf de puşcă presat, care zac peste tot în locurile de amplasare a artileriei. Văzuseră că părinţii aprindeau focul cu asemenea plăcuţe şi atunci au umplut cu ele o sobă de fier pe care au găsit-o în pădure. Când au aprins-o, s-a produs un jet enorm de flăcări care le-a pricinuit arsuri mortale.

În această zonă de fortificaţii se cere o atenţie specială din cauza minelor de contact îngropate pretutindeni. Ares şi-a risipit la tot pasul jucăria lui roşie.

Wadgassen, 24 iulie 1940

Mers prin Falkenberg, Sankt Avold, Lauterbach până la Wadgassen, staţia noastră de cale ferată. Am trecut linia Maginot şi am traversat fâşia de asigurare cu satele ei pustii, în ale căror grădini sălbăticite, printre flori violete de scaieţi, străluceau până departe lumânărici. Lângă uşa unui grajd zăcea un ţap mort, uscat de tot, cu pielea găurită, prin care se vedeau coastele ca o cuşcă, îşi arăta dinţii ca şi cum el, ultimul din nenumăratele cadavre pe care le-am văzut, ar fi zâmbit în semn de bun rămas.

La frontieră. Defilat în faţa colonelului în sunetele vioaie ale muzicii, în Wadgassen am întâlnit primii locuitori care se instalau din nou în casele, în grădinile lor. Fie ca toţi să se întoarcă astfel la locurile lor de baştină.

Însemnări caucaziene.

Kirchhorst, 24 octombrie 1942

La prânz prin Kbln, privind din. Vagonul restaurant cartierele distruse ale oraşului. Casele şi şirurile de case năruite emană o grandoare mohorât-cas-telană. Alunecăm prin faţa lor ca pe lângă o lume străină, mai rece: acolo e reşedinţa morţii.

Şi Dusseldorf-ul arăta trist. Ruine proaspete şi multe petice roşii pe acoperişuri indicau ploaia de foc. Şi acesta e unul din stadiile care duc la americanism; Nota: Prin „americanism” Junger are în vedere civilizaţia tehnică lipsită de suportul tradiţiei Încheiat nota.

În locul vechilor noastre leagăne vom avea oraşe concepute de ingineri. Dar poate doar turmele de oi vor paşte dărâmăturile, aşa cum vedem în tablourile primitive reprezentând Forum Romanum.

Seara, Perpetua m-a luat de la gară. Scholz economisise de mult benzină pentru acest drum. Pe Rehm l-am trimis pe durata zilelor de permisie la soţia lui, la Magdeburg.

Kirchhorst, 2 noiembrie 1942

La Kirchhorst, unde pornirea mea de a face însemnări zilnice e mai mică. Aici mă încarc; este poate lucrul cel mai bun care se poate spune despre un loc. După sosire am observat că, datorită abundenţei lor, cărţile, corespondenţa, colecţiile îmi creau disconfort, îmi cereau de îndată să mă ocup de ele şi simpla mea stare de oboseală m-a făcut să înţeleg limpede că toate lucrurile trăiesc prin participare, prin răspunderea spirituală şi fizică, de care, iarăşi, toate depind. Posedăm ca urmare a unei virtuţi speciale, a unui soi de forţă magnetică, în acest caz bogăţia nu e numai dar, ci şi dăruire, corespunzător sferei în care ne putem înavuţi. Hotărâtor e faptul că cei mai mulţi sunt lăuntric incapabili să acceadă la bogăţie, ba nici măcar la o posesiune foarte modestă. Dacă totuşi ea le revine pe o cale exterioară, mai apoi le scapă, dispărând fără urmă. Poate chiar să le aducă nenoroc. De aceea e de neînlocuit vechea bogăţie, în care nu numai darul, ci şi dăruirea de a le purta şi folosi în chip liber trec asupra copilului şi asupra copilului copilului.

Dietă şi în privinţa lucrurilor şi a bunurilor pe care le atragem. Altminteri, în loc ca ele să ne uşureze drumul în viaţă, suntem nevoiţi să preluăm noi rolul de paznici, de slujitori şi de custozi ai lor.

Vremea e tomnatică, uneori cenuşie, apoi iarăşi senină. Culoarea deschisă, galben aurie a plopilor de pe şoseaua spre Neuwarmbiichen se acordă frumos cu albastrul palid al cerului care se arcuieşte peste ţinutul nostru umil.

Kirchhorst, 5 noiembrie 1942

Noaptea, vise despre străvechi sisteme de peşteri din Creta, în care soldaţii mişunau ca furnicile. O încărcătură de explozibil tocmai îi secerase cu miile. Abia când m-am trezit, mi-am amintit că Creta era insula labirintului. Zi ceţoasă. Pe varza creaţă, roşie-neagră, se aşternuse rouă în chenare dese, ca acele balonaşe argintii în care perlează aerul printre algele, de un roşu întunecat, din fundul mării. Brockes a văzut pentru prima oară acest fenomen – de altminteri, opusul său este bogat în dovezi ale modului în care gravitatea barocă produce, adesea aproape indistinct, o nouă conştiinţă a naturii: astfel se întreţes epocile între ele, într-o substanţă de culoare şanjantă ca a gâtului de porumbel. Nota: Barthold Heinrich Brockes (1680-1747) – poet german. Principala lui operă Irdische Vergnugen în Gott, 9 vol., 1721-1748 a influenţat dezvoltarea liricii naturiste a barocului. Încheiat nota.

Gând: natura a uitat de animalele hidrogenoide, mai-uşoare-ca animalele aeriene, care înoată în atmosferă ca balenele în valuri. Trecând direct la o soluţie mai elegantă a zborului, ea ne-a rămas datoare cu adevăraţii giganţi.

Despre obişnuinţa de a atinge lemn spre a anihila o prevestire rea. Probabil că la origine se află o întâmplare punctuală, dar asemenea obiceiuri se încetăţenesc doar dacă le este proprie şi o forţă simbolică. Aici ea ar putea să stea în caracterul organic al lemnului; pe acesta se pune mâna ca pe un organism, iar raportat la destin, gestul vrea să însemne timpul vieţii cu înlănţuirea lui de circumstanţe, în contrast cu mecanismul mort al secundelor, cu tempus mortuum.

Pabarul spart ca simbol norocos ar putea fi atunci interpretat corespunzător ca: spargere a formei mecanice şi eliberare a conţinutului viu.

Kirchhorst, 6 noiembrie 1942

Friedrich Georg îmi scrie din Uberlingen despre crini şi despre eremurus, din care a plantat în grădina din Leisnig două stele radiculare. Aflu cu mare bucurie că a terminat nu doar o nouă culegere de poezii, dar şi o a doua scriere mitologică, intitulată Titanii, şi că, în genere, lucrează bine. Uneori, în ceasuri senine, am faţă de destin nu numai recunoştinţa omului care a tras un loz bun, dar şi uimirea că, prin legătura noastră frăţească, mi s-a mai dat pe deasupra şi un premiu de aceeaşi valoare.

Seara, pe ceaţă şi burniţă, prin câmpurile pustii, din care se vedeau licărind în depărtare grupuri estompate de copaci, iar printre ele, vechile curţi, arce cenuşii cu povara lor de oameni şi de vite.

Terminat: Louis Thomas, Le General Galliffet, un exemplar îmbogăţit cu autograful autorului şi al generalului. Nota: Gaston de Galliffet (1830-1909) – general francez, cu merite speciale în bătălia de la Sedan, 1870. A reprimat dur Comuna din Paris. Ministru de război între 1889 şi 1900 Încheiat nota.

Galliffet oferă modelul unui temperament sangvin, potrivit cu un bun cavalerist şi mai ales cu un comandant de husari – temperamentul unui om care trebuie să se mişte şi să se decidă mai repede, mai uşor, mai înflăcărat. Optimismul sangvinar se aruncă plin de însufleţire spre ţelurile sale, fireşte spre ţeluri situate de cele mai multe ori în prim-plan, într-un orizont limitat. De aceea şi spiritul universal împinge astfel de caractere în faţă, acolo unde e nevoie să se lovească iute – ca la Sedan sau în timpul revoltelor. Tipic e Galliffet şi pentru istoria brutalităţii moderne, pentru redescoperirea raporturilor zoologice. Aici Mexicul i-a oferit o perioadă de ucenicie.

Citind, mi-am amintit de un vechi proiect: descrierea figurii sub care apare, în dreptul natural, ordinea de la stânga la dreapta, mai întâi cu aripa tribunilor şi apoi cu cea a senatorilor, cu Marius şi Sulla, cu Marat şi Galliffet Nota: Caius Marius (156-86 î. Cr.) – general roman, conducătorul partidei democratice, foarte popular în urma victoriei împotriva teutonilor la Aix (102), angajat în lupte rivale cu Sulla. Jean-Paul Marat (1743-1793) – publicist francez, medic, revoluţionar, reprezentant al iacobinilor. Ucis de Charlotte Corday Încheiat nota.

În genere, as vrea să încerc cândva o scurtă tipologie a istoriei – descrierea pietricelelor din caleidoscop.

Ce i-a lipsit lui Galliffet ca să fie un Sulla şi ce anume l-a deosebit de un Boulanger? Nota: Georges Boulanger (1837-1891) – general şi om politic francez. Purtătorul de cuvânt al revanşiştilor francezi în urma pierderii războiului cu Prusia din 1870. A pus la cale o lovitură de stat, pe care însă nu a realizat-o, şi a fost obligat să se exileze în Belgia (1889) Încheiat nota.

Continuat cu Chamfort, pe care îl citesc în prize şi ale cărui maxime sunt mult mai ascuţite şi mai indigeste decât cele ale lui Rivarol. Nota: Chamfort, de fapt, Nicolas-Sebastian Roch (1741-1794) – scriitor francez. A scris poezii, fabule, comedii, lucrări de critică literară. De o reputaţie specială s-a bucurat opera sa de moralist: Mcmm.es, 1796. Sub Teroare, s-a sinucis. Antoine de Rivarol (1753-1801) – scriitor francez de origine italiană, emigrat la Berlin după izbucnirea Revoluţiei franceze. Autor de eseuri, aforisme, polemici. Junger traduce în germană şi publică maximele acestuia, însoţite de un eseu (1956) Încheiat nota.

După-amiază, dezgropat morcovi, ţelină şi sfeclă roşie şi dus în pivniţă. Muncind astfel pământul, simţi cum îţi revine sănătatea.

Kirchhorst, 9 noiembrie 1942

Spre dimineaţă, vise despre atacuri aeriene în viitor, în timpul luptei, un combinat de avioane de mărimea turnului Eiffel survola o aşezare, iar lângă el, o structură ca un pilon de radio-emisie, pe platforma căreia stătea un observator îmbrăcat într-o haină lungă, îşi făcea din în când când notiţe pe care le arunca în cartuşe fumigene.

După-amiază, înmormântarea bătrânei doamne Colshorn. Ca întotdeauna în asemenea împrejurări, am remarcat un grup de cinci până la şapte bărbaţi, de vârstă mijlocie, în redingotă şi joben: sunt preoţii din Kirchhorst. Deoarece comuna nu dispune de un car mortuar, sicriul e purtat de vecini până la cimitir. Ceea ce se anunţă prin: „Tatăl vostru trebuie s-apuce cu alţii de coşciug.”

Seara, vizita vecinilor, dar când eram tocmai pe punctul să începem să tăifăsuim, s-au pornit sirenele în Hanovra. Adunare în camerele de jos, cu haine şi cufere ca în cabina unui vapor, aflat în pericol pe mare. Comportamentul din timpul acestor atacuri s-a schimbat; se reflectă în el apropierea mai mare a catastrofei.

Am văzut de la fereastră proiectilele roşii şi multicolore, vânate dinspre movilele uscate de rogoz şi alungate în pătura de nori, apoi zvâcnirile luminoase ale descărcării armelor şi văpaia incendiilor din oraş. De câteva ori casa s-a clătinat din temelii, deşi bombele căzuseră la mare distanţă. Proximitatea copiilor pune asupra evenimentelor o pecete de strâmtorare şi apăsare mai mare.

Kirchhorst, 10 noiembrie 1942

După cum se aude, ieri a fost vorba doar de un atac lansat de vreo cincisprezece avioane. Cu mult mai mult decât aceste lucruri, mă preocupă debarcarea americanilor în nordul Africii. Modul de participare la istoria contemporană, pe care o observ la mine, este acela al unui om care se ştie amestecat nu atât într-un război mondial, cât într-unul civil mondial. Motiv pentru care sunt implicat în cu totul alte conflicte decât în acelea ale statelor naţionale aflate în beligerantă. Acestea trebuie rezolvate în treacăt.

Berlin, 12 noiembrie 1942

Plecare de dimineaţă, cu mama şi Perpetua. Luându-mi rămas bun de la copii, le-am arătat un răţoi frumos care înota plin de satisfacţie într-o băltoacă din apropierea staţiei. Nu mi s-a mai întâmplat să pornesc aşa în călătorie, fără absolut nici o idee despre felul în care ea avea să se desfăşoare şi despre posibilităţile de a o exploata; sunt ca un pescar care îşi aruncă plasa într-o zi de iarnă în apa tulbure.

Pe drum, studii fizionomice. Semnul experienţei, fin, aproape imperceptibil, pe care l-am văzut în colţul gurii unei fete tinere. Aşa se gravează plăcerea, ca scrijelită cu diamantul.

Seara în Dahlem; locuim la Carl Schmitt.

Berlin, 13 noiembrie 1942

Vineri, 13 noiembrie. Se adaugă prima zăpadă din an. Dimineaţa, plimbare cu Carl Schmitt în Grunewald.

Berlin, 15 noiembrie 1942

Lectura revistei Zalmoxis, intitulată după un Herakles scit, amintit de Herodot. Am citit în ea două studii, unul despre obiceiuri legate de dezgroparea şi utilizarea rădăcinilor de mătrăgună, şi altul despre simbolismul acvatic, tratând relaţiile dintre lună, femei şi mare. Nota: Ambele sunt ale lui Mircea Eliade, editorul publicaţiei, despre care, ca şi despre magistrul său Rene Guenon, mi-a dat detalii Carl Schmitt. Nota: Rene Guenon (1886-1951) – filosof francez, unul din marii iniţiaţi ai primei jumătăţi a secolului al XX-lea. Din 1930 s-a stabilit în Egipt şi a trecut la islamism. A combătut teozofia, anumite forme de ocultism şi ştiinţa profană. A recomandat recursul la Tradiţie ca o formă de cunoaştere integrală, capabilă să refacă unitatea dintre Orient şi Occident, dintre contemplare şi acţiune. Afirmaţia lui Carl Schmitt, după care Mircea Eliade ar fi fost discipolul lui Guenon, e falsă. Nu numai că lucrurile nu stau aşa, dar Eliade şi-a manifestat rezervele faţă de Guenon şi s-a delimitat explicit de felul în care acesta, precum şi feluritele cercuri hermetiste, înţelegeau Tradiţia (cf. Jurnal. Ediţie îngrijită şi indice de Mircea Handoca, Bucureşti, Humanitas, 1993,1, p. 567, II, p. 166). De fapt, tocmai Carl Schmitt era un admirator al lui Guenon, despre care îi vorbeşte lui Eliade la Berlin, în 1942, declarând că filosoful „e astăzi omul cel mai interesant” (Jurnal, I, p. 19). Pe Mircea Eliade, Junger l-a cunoscut chiar la începutul anilor patruzeci. L-a legat de el o prietenie intensă şi fructuoasă (Ernst Junger avec Antonio Gnoli et Franco Volpi, ed. Cit., p. 109). Împreună au fondat, după cum se ştie, revista de istoria religiilor Antaios (1959-1971, apărută la Stuttgart, la editura Klett-Cotta). Titlul era în acord cu viziunea arhetipală a iniţiatorilor, vizând discret o reîntoarcere la sursele mitice ale conştiinţei umane: „Cu acest uriaş [Antaios] ale cărui forţe sunt revigorate în contact cu Terra care l-a zămislit, voiam să amintim că pământul reprezintă zăcămintele comune din care ţâşnesc toate energiile […] Tot aşa omul, fiul Terrei, nu îşi poate păstra echilibrul în vârtejul imensei energii cosmice eliberate de tehnica modernă decât dacă îşi regăseşte înrădăcinarea în profunzimile originii sale terestre” (op. Cit., p. 110).

Instructive sunt raporturile etimologice dintre scoici şi organele genitale feminine, pe care le sugerează conca din latină şi kudefisk din daneză, cu sensul de scoică, în cazul acestuia din urmă, kude fiind sinonim cu vulva.

Planul pe care îl legitimează această revistă e foarte promiţător; în locul unei scrieri logice, se înfiripă una imagistică. Efectul este de caviar, de icre de peşte, în fiecare propoziţie se ascunde fertilitate.

Carl Schmitt mi-a dăruit, de asemenea, o carte a lui Gubernatis, La mythologie des plantes. Nota: Angelo de Gubernatis (1840-1913) – orientalist şi poligraf italian. La mythologie des plantes a apărut în franceză, 1878-1880. A fost unul din susţinătorii teoriei mitologice, fundamentate de Jakob Grimm, potrivit căreia originea producţiilor folclorice se cuvine căutată în străvechi mituri şi credinţe religioase Încheiat nota.

Acum şaizeci de ani, autorul a fost profesor de sanscrită şi mitologie la Florenţa.