Eugen cizek istoria literaturii latine
Yüklə 2,43 Mb.
|
Scriitura Este ciudat că literatura latină cunoaşte aproape la începuturile ei o scriitură laborioasă, o limbă mânuită cu efort susţinut, precum în marele poem al lui Lucreţiu, ca aproape să sfârşească printr-un alt stil trudit, sinuos, dificil de receptat, cum este cel al lui Amian. Dar de ce a scris istoricul în latină, şi nu în greceşte, limba sa maternă? Prestigiul deosebit al literelor latine la sfârşitul secolului al IV-lea nu explică suficient opţiunea pentru latină, pe care Amian o învăţase în şcoală şi în armată. Apartenenţa la forţele armate şi relaţiile mediului său formativ din Antiochia cu administraţia romană trebuie să fi cântărit greu. Decisivă a fost însă, după părerea noastră, frecventarea cercului şi mişcării literare a Nicomachilor, care, spre deosebire de antecesoarele lor, dezvoltate în jurul lui Iulian, privilegiau limba latină. Exponenţii Nicomachilor se exprimau aproape exclusiv latineşte. S-a exagerat considerabil stângăcia exprimării lui Amian. Desigur, am arătat mai sus că Amian însuşi se scuză că se exprimă ca un grec. în mai multe rânduri pare a se îndoi de un talent literar, de care, fireşte, nu ducea deloc lipsă. în realitate marele istoric se exprima în latină, întocmai ca mulţi dintre cei ce scriu şi acum într-o limbă cunoscută temeinic de ei, dar care nu constituie idiomul lor matern. Adică încercând şi reuşind uneori sa fie corecţi, chiar mai corecţi decât vorbitorii limbii respective, însă fără a sesiza unele nuanţe şi asumând în orice caz o anumită preţiozitate. Pe de altă parte, deşi fost soldat, Amian era un stilist rafinat, conştient de autonomia stilistică a istoriografiei romane, organic înclinat spre expresionism şi în nici un fel admirativ faţă de cel de-al treilea clasicism. în schimb, el îl admiră pe Tacit. Istoricul artist ştia că Tacit forţase limba până la limitele latinităţii, în căutarea metasemenelor şi imaginilor insolite. El a practicat o intertextualitate complexă cu stilul lui Tacit, transgresând însă în mai mare măsură bornele aşa-numitei Latinitas. Amian a forţat, a violentat vocabularul roman şi a practicat retorica şi la nivelul frazei, unde abundă nu numai lexeme şi conotaţii rare, ci şi bizare elipse, disimetrii, improprietăţi clare, alianţe surprinzătoare între cuvinte. Totuşi, astfel Amian voia să picteze mai expresiv detaliile, să obţină rezonanţe pregnante, să fie mai convingător. Jacques Fontaine a demonstrat că se manifestă o unitate profundă între universul interior al lui Amian şi expresia stilistică. De aceea scriitura istoricului nu putea fi decât tensionată, angoasantă, dominată de teme obsesionale, de o aventură metaforică bizară. Să nu uităm că eşecul lui Iulian traumatizase cumplit pe Amian, că el fusese supus adesea unor puternice frustrări în timpul lungului stagiu militar şi chiar în perioada definitivării operei sale, inclusiv a stilului. încât Guy Sabbah a întrevăzut în limbajul tortuos, foarte alambicat, aproape ermetic al lui Amian virtuozitate, capacitate de a manevra cu iscusinţă clavirul limbii20. Oricum, în scriitura istoricului abundă comparaţiile şi metaforele, mai ales metonimiile, sensurile figurate în general. Ca să arate „cum zice Cicero", Amian nu spune direct ut ait Cicero, ci „cum ne învaţă autoritatea Tulliană", ut Tulliana docet auctohtas (16, 1, 5). Construcţiile insolite slujesc adesea căutării 777
AMIAN imagisticii simbolice, a conotaţiei lirice, a vocaţiilor declamatorii şi dramatice, a picturalităţii. Rezultă o scriitură deconcertantă, chiar şocantă, care constrânge imaginaţia cititorului la eforturi considerabile, chiar dacă este organic captivantă. Amian este prozatorul latin cel mai greu de înţeles şi de tradus. Iar acel „flou" artistic, menţionat mai sus, nu s-ar fi putut pune în pagină decât printr-un astfel de limbaj. Cercetătorii moderni au decelat în vocabularul lui Amian reminiscenţe livreşti, încât au presupus că istoricul dispunea de un fişier în care figurau toate citatele sau turnurile de frază pe care voia să le uziteze. Totuşi, pe lângă arliaisme şi elenisme, în lexicul amianeic figurează numeroase vocabule şi conotaţii poetice, care traduc în principal intertextualităţi cu poezia vergiliană. Proliferează mai ales neologismele, lexemele noi, care desemnează noile instituţii şi funcţiuni administrative, dar adesea se substituie vocabularului tradiţional, ca să indice realităţi mai vechi sau în orice caz banale. Unele cuvinte ilustrează exprimarea colocvială a epocii, constituind adevărate vulgarisme. De asemenea, tot în funcţie de expansiunea limbajului abstract în latina epocii imperiale, abundă termenii abstracţi. Lexicul istoricului este ostentativ neclasic, chiar anticlasic, însă adaptat tehnicilor de argumentare, pe care el le privilegiază21. Orice cititor al Res Gestelor poate observa lungimea excepţională a unor fraze. Interferează, în privilegierea lungului enunţ, reziduurile formaţiei livreşti a scriitorului şi aspiraţia de a fi" cât mai convingător. Sunt foarte numeroase perifrazele, pentru a traduce gândirea sinuoasă şi anxioasă a istoricului, ca şi dificultăţile în mânuirea limbii .latine. Dar, pe de o parte, frazele lungi, uşor de secţtO'nat în segmente autonome, nu echivalează cu perioadele matematizante ale autorilor clasici, deci riguros ierarhizate, pe de alta, scriitorul comprimă uneori enunţurile, după pilda lui Tacit. Anumite construcţii, ca şi diverse inovaţii lexicale reflectă iui numai intertextualităţi cu Vergiliu şi Tacit, ci şi cu Aulus Geliius. Oricum, în" interiorul frazelor se stabilesc raporturi gramaticale stranii, care îndeobşte simt străine tiparelor sintaxei lafih£ clasice, implicând ignorăfeâ corespondenţei timpurilor, asocierea unui ablativ absolut cu un participiu coniunct, utilizarea completivei introduse prin „că", quod, şi construite cu indicativul în locul propoziţiei infinitivale. Desigur, o asemenea construcţie anunţă limbile romanice. Trebuie să reiterăm că nu este uşor de înţeles fondul gândirii lui Amian. Limbajul său bizar, sinuos, insolit, de fapt anxios şi îndeobşte fascinant, aderă însă cu strălucire la universul interior neliniştit, crispat, al scriitorului, ca şi la structurile mentale, pe care le asumă. * Ca să evidenţieze că Iulian a ucis regi cruzi şi barbari, Amian exclamă: „Aici a răspândit sângele unor regi care nu respirau decât cele crude" (16,1,5). Sinonimia expresivă îl obsedează adesea. Ca atunci când utilizează „ale celor înarmaţi", armatorum, în loc de „ale soldaţilor", militum, „zbura", inuolabat, în loc de „alerga", currebat, „ungher", angulus, în loc de „exil", exsilium. 778
Epigonul Sulpicius Alexander a continuat Res Gestae şi a condus figurarea evenimentelor până în 392 d.C. între Amian şi autorul Istoriei Auguste au existat relaţii strânse, pe care le ilustrează chiar unele coincidenţe de formulare (Quadr. Tyran., 4, 8, 10 faţă de AM. MARC, 15, 3, 7). Poetul Claudian, nutrit tot de ideologia Nicomachilor, a utilizat Res Gestae, cunoscute şi de autori creştini. Pentru că în secolul al Vl-lea Res Gestae au fost copiate integral de Cassiodorus, care Ie-a imitat şi stilul. Tradiţia manuscrisă a operei lui Amian depinde de un codice din secolul al X-lea d.C, aflat în mănăstirea de la Hersfeld. Este revelator faptul că acolo se copiase şi opera lui Tacit. încât umaniştii au considerat această coincidenţă ca semnificativă. Astăzi, codicele de la Hersfeld, descoperit în secolul al XV-lea de Poggio Bracciolini, este aproape integral pierdut. Ediţiile moderne au la bază alte manuscrise. Secolul nostru a înregistrat o sporire considerabilă a interesului pentru Res Gestae, care au prilejuit ediţii, traduceri şi studii savante. în ţara noastră, Amian a fost tălmăcit fragmentar de G. Popa-Lisseanu, Haralamb Mihăiescu şi alţii, până când, în 1982 şi la Bucureşti, David Popescu a oferit publicului nostru prima traducere integrală. Dar acest public aşteaptă şi prima monografie românească asupra mărturiei lui Amian22. Este oare cu adevărat Amian cel mai valoros scriitor al literaturii universale, între Tacit şi Dante, cum s-a afirmat?23 Noi am spune că Amian a fost cel mai însemnat artist al literaturii mondiale între Apuleius şi Dante. Fiindcă nici chiar Augustîn nu-i poate răpi acest titlu. Istoric care s-a documentat minuţios, în virtutea unei forma mentis elenistice, Amian a fost şi un artist de mare talent. El este; probabil, al treilea mare istoric roman',- am spune la egalitate cu Salustiu. Acesta din urmă a fost, poate, un stilist mai valoros, dar n-a dat seama de o gândire istorică atât de profundă ca Amian. Materialul documentar furnizat de Res Gestae a fost convertit de scriitorul din Antiochia într-o ficţiune captivantă în multe privinţe. Amian a fost un anxios, un mare neliniştit. Angoasele, ilustrate de Res Gătae, sunt consecutive cetor trei traumatisme psihice suferite, Ste autorul lor: îrTurma dizgraţierii lui Ursicinus, mai ales după moartea, dacă nu asasinarea lui Iulian - ceea ce a generat retragerea din armată şi alcătuirea discursului istoric -, din pricina eşecului politic al reacţiei tradiţionaliste aNicomachilor. Fapt care a survenit tocmai în vremea definitivării operei istorice. Deşi angoasat, cum demonstrează şi scriitura sa, Amian a fost un optimist, mai cu seamă în privinţa" Romei, căreia îi hărăzea o "soartă eternă. Dar Res Gestae dau seama în special de fervoarea, de cultul lui Iulian, adevăratul etimon spriritual al lor. Gesta lui Iulian constituie centrul de greutate al discursului istoric „rostit" de Amian. Totodată, istoricul a zămislit totuşi un discurs nou în multe privinţe, întemeiat pe o imagistică de o plasticitate remarcabilă, care traduce opţiunea pentru un expresionism de cea mai bună calitate. încercând să-l continue şi, desigur, să-l adapteze pe Tacit la un context istoric înnoit în atâtea privinţe, Amian a practicat o scriitură alambicată, chiar laborioasă, congruentă atât contradicţiilor interioare care îi agitau psihicul, 779 AMIAN
cât şi dificultăţilor sale în mânuirea limbii latine. Mărturia lui Amian este preţioasă sub numeroase aspecte. Ea oferă cititorului vremii noastre o delectare încântătoare şi foarte utilă. BIBLIOGRAFIE: N.J.E. AUSTIN, Ammianus on Warfare. An Investigation into Ammianus Military Knowledge, Bruxelles, 1979; Pierre-Marie CAMUS, Ammien Marcellin. Temoin des courants culturels et religieux â la fin du IV-e siecle, Paris, 1967; Eugen CIZEK, „Amian", Istoria literaturii latine. Imperiul, partea a ll-a, Bucureşti, 1976, pp. 295-317; L. DAUTREMER, Ammien Marcellin: etude d'histoire litteraire, Lille, 1899; Jacques FONTAINE, Introducere la Ammien Marceiin, Histoire, voi. I, Paris, Les Belles Lettres, 1968; „Ammien Marcellin, historien romantique", Bulletin de l'Association Guillaume Bude, 1969, pp. 417 şi urm.; „Unite et diversite du melange des genres et des tons chez quelques ecrivains latins de la fin du IV-e siecle: Ausone, Ambroise, Ammien", Fondation Hardt. Entretiens, voi. XXIII, Vandoeuvres-Geneve, 1976, pp. 425 şi urm.; Istoria literaturii latine (117 e.n.-sec. VI e.n.), IV, Bucureşti, 1986, pp. 488-504; Rene MARTIN, „Ammien Marcellin ou la servitude militaire", Colloque. Histoire et historiographie. Clio, lucrare colectivă ed. de R. CHEVALLIER, Paris, 1980, pp. 203 şi urm.; Renâ MARTIN-Jacques GAILLARD, Les genres litteraires a Rome, 2 voi., Paris, 1981, I, pp. 139-l42; 158-l59; Ettore PARATORE, Storia delta letteratura latina, ed. a 8-a, Firenze, 1967, pp. 899-902; Rene PICHON, Histoire de la litterature latine, ed. a 9-a, Paris, 1924, pp. 790-794; Rome et nous. Manuel d'initiation a la litterature et a la civilisation latines, Paris, 1977, p. 246; Guy SABBAH, Introducere la Ammien Marcellin, Histoire, voi. II, Paris, Les Belles Lettres, 1970; La methode d'Ammien Marcellin. Recherches sur la construction du discours historique dans les Res Gestae, Paris, 1978; Otto SEECK, „Ammianus", Real-Encyclopădie der Classischen Altertumswissenschaft, voi. I, col.1816 şi urm.; lorgu STOIAN, „Cu privire ia concepţia istorică a lui Ammianus Marcellinus (uf miles quondam et Graecus), Analele Universităţii din Bucureşti, Seria Istorie, 13, 1964, pp. 111 şi urm.; sir Ronald SYME, Ammianus and the Historia Augusta, Oxford, 1968; E.A.THOMPSON, The Historical Work of Ammianus Marcellinus, Cambridge, 1947; .Ammianus Marcellinus, Latin Historians, lucrare colectivă ed. de T.A. DOREY, London, 1966, pp. 143 şi urm.; Joseph VOGT, „Ammianus Marcellinus als erzăhlender Geschichtsschreiber der Spătzeit", Abhandlungen der Geistes und Sozialwischenschaftliche Klasse, Akademie der Wissenschaften und der Literatul im Mainz, 8, Wiesbaden, 1963, pp. 801 şi urm. 780
ti Pentru importanţa mărturiei oferite de Amian, vezi E.A. THOMSON, „Ammianus Marcellinus", Latin Historians, lucrare colectivă ed. de T.A. DOREY, London, 1966, pp. 143-l57; Pierre-Marie CAMUS, Ammien Marcellin. Temoin des courants culturels et religieux â la fin du IV-e siâcle, Paris, 1967, pp. 8-l2; Jacques FONTAINE, „Latinite tardive et medievale", Rome et nous. Manuel d'initiation a la litterature et a la civilisation latines, Paris, 1977, p. 266 arată că unii critici moderni îl consideră pe Amian „cel mai mare scriitor între Tacit şi Dante". 2. Viaţa lui Amian este prezentată de diverşi cercetători: vezi J.GIMAZANE, Ammien Marcellin: sa
3. Uneori Amian relatează aventuri strict personale, ca apariţia sinistră a unui cal care ţâra un corp omenesc mutilat, pe când el însuşi se afla pe unul din drumurile Orientului (19, 8, 6-7). în privinţa amestecului de tipare, vezi Guy SABBAH, La methode d'Ammien Marcellin. Recherches surla construction du discours historique dans les Res Gestae, Paris, 1978, pp. l-21; 27-28; 59-60; Rene MARTIN, „Ammien Marcellin ou la servitude militaire", Colloque. Histoire et h'istoriographie. Clio, lucrare colectivă ed. de R.CHEVALLIER, Paris, 1980, pp. 203-213, mai ales p. 207; Rene MARTIN-Jacques GAILLARD, Les genres litteraires â Rome, 2 voi., Paris, 1981, I, p. 140; dar şi Ettore PARATORE, Storia della letteratura latina, ed. a 8-a, Firenze, 1967, p. 902. 4. Pentru izvoarele şi modelele lui Amian, vezi mai ales G. SABBAH, op. cit, pp. 133-l92; dar şi Introducere la Ammien Marcellin, Histoire, II, Paris, 1970, pp. 10-l6; de asemenea, vezi H. FINKE, Ammian Marcellin und seine Quellen zur Geschichte der romischen Republik, dizertaţie, Heidelberg, 1904; J. FONTAINE, Introducere la Ammien Marcellin, pp. 25-28; N.J.E. AUSTIN, op. cit., pp. 18-l65; R. MARTIN-J. GAILLARD, op. cit, I, pp. 14l-l42; E. CIZEK, „Amian", Istoria literaturii latine. Imperiul, partea a ll-a, Bucureşti, 1976. pp. 297-298; Andre MANDOUZE, „De la christianisation de Rome â l'âge d'or des peres de l'Eglise", Rome et nous, p. 246; D. POPESCU, op. cit, pp. 2l-22; Gh. CEAUŞESCU, „Ammianus Marcellinus", Istoria literaturii latine, IV, pp. 49l-492. Apropierea de Velleius este sugerată de E. PARATORE, op. cit, p. 899. Istvan BORSZAK, „Von Tacitus zu Ammian", Acta Antiqua Academiae Scientiarum Hungaricae, 24, 1976, pp. 357-368 observă că imaginea lui Iulian este parţial inspirată de Germanicus taciteic. Scenariul referitor la moartea lui Iulian ar fi de asemenea tributar naraţiei morţii „socratice" a lui Thrasea. Amian îl opune pe Iulian lui Constanţiu II, inspirat de antiteza taciteică între Germanicus şi Tiberiu. Dar nicăieri nu operează o imitaţie servilă. Oricum nu se justifică teza că n-ar fiinţa 781
AMIAN nici o afinitate relevantă între Amian şi Tacit, susţinută de L.E. WLISHIRE, „Did Ammianus Marcellinus Write a Continuation of Tacitus?", Classical Journal, 68, 1972-l973, pp. 22l-227. 5. Pentru datarea Res Gestelor amianeice, vezi G. PIGHI, Ammiani Marcellini rerum gestarum
6. G. SABBAH, La methode d'Ammien, pp. 17-24; 507-539; 596, reperează în textul amianeic 86 de ocurenţe ale termenului de fides. Uneori acest vocabul asumă valori semantice religioase şi desemnează „credinţa", „făgăduiala", „asigurarea dată de zei". Dar fides primeşte şi accepţii juridico-militare, pentru a indica „respectul cuvântului dat", adică al angajamentului luat. încât până la urmă fides devine „veracitate istorică", „loialitate a istoriografului". Nu încearcă astfel Amian să resuscite nobleţea unui termen cândva metavaloare a Cetăţii romane? 7. Vezi J. FONTAINE, Ammien Marcellin, historien romantique, pp. 42l-424. R. MARTIN, op. cit., p. 209 evidenţiază că Amian ocultează consecinţele dezastruoase ale misiunii lui Ursicinus în Gallia, la care luase parte şi istoricul. Pentru poetica amianeică a istoriei, vezi A. DERMANDT, ZeUkritik und Geschichtsbild im Werk Ammianus, disertaţie, Bonn, 1965, passim; E. CIZEK, „Amian", Imperiul, II, pp. 298-300; G. SABBAH, La methode dAmmien, pp. 22-29; 597-600. Totuşi critica biografilor şi altor istoriografi a fost constatată încă de Rene PICHON, Histoire de la litterature latine, ed. a 9-a, Paris, 1924, pp. 790-791. 8. Ideal reperat de P.M. CAMUS, op. cit., pp. 103-l09, care evidenţiază frecvenţa ocurenţelor adjectivului „sobru", sobrius, în textul amianeic. Amian exaltă „acea veche virtute romană şi sobră", uetus illa romana uirtus et sobria (15, 4, 3). Ţinuta corectă şi sobră este apanajul lui Iulian, însă şi al altor personaje ca Praetextatus, Symmachus, Nicomachus Flavianus, Hypatius. 9. Pentru funcţia alocată aşa-numitului fatalis ordo şi anxietăţilor lui Amian, vezi J. FONTAINE, Ammien Marcellin, historien romantique, pp. 425-428. 10. Profesiunea finală de credinţă a lui Amian a fost analizată de lorgu STOIAN, „Cu privire la concepţia istorică a lui Ammianus Marcellinus (.utmiles quondum et Graecus)", Analele Universităţii Bucureşti, Seria Istorie, 13, 1964, pp. 11l-l17 (care însă exagerează fidelitatea lui Amian faţă de discursul mental al curialilor); Jean-Marie ANDRE-Alain HUS, L'histoire a Rome. Historiens et biographes dans la litterature latine, Paris, 1974, pp. 158-l60; mai ales G. SABBAH, La methode d'Ammien, pp. 13-l7; 523-533; 597. Pentru optica politică a lui Amian, vezi şi A. ALFOLDI, A Conflict of Ideas in the Late Empire, Oxford, 1952, p. 67; Santo MAZZARINO, // pensiero storico classico, ed. a 3-a, II, 2, pp. 250-252. Pentru ideile religioase, vezi A. SELEM, „Considerazioni circa Ammiano ed ii cristianesimo", Rivista di Cultura Classica e Medioevale, 6, 1964, pp. 224-261; P.M. CAMUS, op. cit., p. 264; E.A. THOMPSON, op. cit, pp. 150-l51; Klaus ROSEN, „Uber heidnisches und christliches Geschichtsdenken in der Spâtantike", Eichstătter Hochschulreden, 34, 1982, pp. 3-29. 11. Pentru exaltarea Romei şi pentru modelul de împărat preconizat de istoric, vezi P.M.CAMUS, op. cit., pp. 110-l15; 124-l29; 239-246; S. MAZZARINO, op. cit, II, 2, p. 249; R. MARTIN-J. GAILLARD, op. cit, I, p. 159. Pentru elogierea lui Ursicinus, vezi A. THOMPSON, op. cit, pp. 145-l46; J. FONTAINE, Introducere la Ammien Marcellin, I, pp. 39-40; G. SABBAH, Introducere la Ammien Marceilin, II, pp. 27-28; R. MARTIN, op. cit, pp. 205-211. 12. Importanţa gestei lui Iulian şi semnificaţiile ei sunt analizate de numeroşi cercetători. Reţinem P.M. CAMUS, op. cit, pp. 112-l14; 242-243; E.A. THOMPSON, op. cit, pp. 146-l47; E. CIZEK, „Amian", Imperiul, II, pp. 306-309; I. BORSZAK, op. cit., pp. 360-368; G.SABBAH, La methode d'Ammien, pp. 230; 291; 452; 592-593; R. MARTIN, op. cit, pp. 21l-212; Gh. CEAUŞESCU, .Ammianus Marcellinus", Istoria literaturii latine, IV, pp. 492-494. 13. Cum observă N.J.E. AUSTIN, op. cit, pp. 18-l65; vezi şi R. MARTIN-J. GAILLARD, op. cit, I, p. 142. 14. Pentru digresiunile amianeice şi scrupulozitatea informaţiei istoricului, pentru referinţele la diferite popoare şi la teritorii apropiate sau făcând parte din patria noastră, vezi E. CIZEK, „Amian", Imperiul, II, pp. 303-304; mai ales, D. POPESCU, op. cit, pp. 22-24; 37-41; Gh. CEAUŞESCU, .Ammianus Marcellinus", Istoria literaturii latine, IV, pp. 494-496. 782 NOTE
15. De către A. MANDOUZE, „De la christianisation de Rome ă l'âge d'or des peres de l'Eglise", Rome et nous, p. 246. 16. Discursul amianeic încorporează repere cronologice precise: nu doar indicarea consulilor eponimi spre a marca schimbarea anilor (ceea ce se realizează totuşi uneori, ca în 17, 5,1, pentru anul 358 d.C. şi 18, 1, 1, pentru anul 359 d.C), ci şi a debutului altor magistraturi, îndeosebi prefectoriale, în acelaşi scop (17, 4,1; 19,10,1). Amian datează şi anumite evenimente importante, precum cutremurul de la Nicomedia, survenit la 24 august 358 (17, 7, 1), sau căderea oraşului Amida, la 5-6 octombrie 359 (19, 9, 1). El precizează durata expediţiilor şi asediilor şi îşi ritmează expunerea în funcţie de schimbarea anotimpurilor, lunilor, dezvoltării vegetaţiei (17, 2, 4 pentru iarnă; 8, 2 pentru vară etc). Distinge uneori chiar diversele momente ale unei singure zile (19, 7, 2; 7, 3; 7, 6 etc). Vezi G. SABBAH, Introducere la Ammien Marcellin, II, pp. 18-24; E. CIZEK, „Amian", Imperiul, II, pp. 302-303; D. POPESCU, op. cit, pp. 25-28. 17. Pentru „romantismul" lui Amian, pentru deschiderile spre baroc, vezi J. FONTAINE, Ammien Marcellin, historien romantique, pp. 417-431; G. SABBAH, La methode d'Ammien, pp. 543-594; R. MARTIN, op. cit, pp. 204-212; R. MARTIN-J. GAILLARD, op. cit, I, pp. 140-l41. 18. Vezi în aceste privinţe Joseph VOGT, .Ammianus Marcellinus als erzăhlender Geschichtsschreiber der Spătzeit", Abhandlungen der Geistes und Sozialwissenschaftliche Klasse, Akademie der Wissenschaften und der Literatur im Mainz, 8, Wiesbaden, 1963, pp. 80l-825, mai ales pp. 806-823; şi R. MARTIN-J. GAILLARD, op. cit, I, pp. 142 şi 159. 19. Pentru arta compoziţiei, pentru vizualizare şi picturalitate, pentru utilizarea retoricii, vezi G.P. PIGHI, / discorsi nelle storie di Ammiano Marcellino, Milano, 1936, passim; J. FONTAINE, Introducere la Ammien Marcellin, I, pp. 28-35; Ammien Marcellin, historien romantique, pp. 426-427; 434; G. SABBAH, La methode d'Ammien, pp. 375-506; 54l-600; E. CIZEK, „Amian", Imperiul, II, pp. 309-311; R. MARTIN-J. GAILLARD, op. Cit, I, pp. 140-l42; 158-l59. 20. Pentru limbajul lui Amian şi problemele suscitate de el, vezi Nicolae I. BARBU, Istoria literaturii latine de la 69-476 e.n., Bucureşti, 1962, p. 428; E. PARATORE, op. cit, pp. 899-900; J. FONTAINE, Ammien Marcellin, historien romantique, pp. 418-420; 429-431; E. CIZEK, „Amian", Imperiul, II, pp. 31l-313; R. MARTIN-J. GAILLARD, op. cit, I, p. 140; Gh. CEAUŞESCU, „Ammianus Marcellinus", Istoria literaturii latine, IV, pp. 498-499. 21. Adesea verbele sunt folosite la sensul figurat, după exemplul lui Tacit. Termeni ca fragor („larmă") şi primaeuus („din primii ani") amintesc de Vergiliu. Dintre cuvintele sau conotaţiile postclasice mai amintim inexpedibilis („de nedezlegat"), oppessulatus („ferecat", participiu al verbului oppessulare), pilantes („cei care jefuiesc", participiu al verbului pilare), primatus („şefi"), procinctus, cu sensul de „luptă" (deci metonimie, căci în limba clasică acest termen desemna echipamentul militar), imbractare („a acoperi cu o placă de aur"), figmentum („statuie"), mundanus („lumesc" sau „de lume"), summitas („vârf"). De la pauper („sărac", în limba clasică), Amian utilizează adjectivul paupertinus. Asemenea termeni au fost inventariaţi încă de cercetători ca P. DE JONGE, Sprachlicher und historischer Kommentar zu Ammianus Marcellinus, Groningen, 1935; S. BLOMGREN, De sermone Ammiani Marcellini quaestiones, Uppsala, 1937. 22. Pentru receptarea lui Amian, vezi E. PARATORE, op. cit, p. 902; D. POPESCU, op. cit, pp. 42-44; Gh. CEAUŞESCU, „Ammianus Marcellinus", Istoria literaturii latine, IV, p. 500. 23. E. STEIN, Geschichte des spătromischen Reiches, Wien, 1928, p. 331 declara că Amian a fost cel mai important geniu al literaturii mondiale „zwischen Tacitus und Dante"; vezi şi I. BORSZAK, op. cit., p. 357, ca şi supra n. 1 la acest capitol.
Yüklə 2,43 Mb. Dostları ilə paylaş:
|