Eugen cizek istoria literaturii latine

Poetica şi critica istoriografiei

Metodologia scrupuloasă, care debuşează însă spre o autentică creativitate în raport cu izvoarele utilizate, tendinţa de a se plasa în contextul istoriei universale, dar şi de a figura fenomenele ca fapt trăit, sunt legitimate de o adevărată poetică a istoriei, care purcede însă, ca la Titus Livius, de la critica

Cartea paisprezece a apărut după 383 d.C, data expulzării străinilor din Roma (AM. MARC, 14,6, 19). Cartea a douăzeci şi una a fost editată după ce Philargus a devenit „comite", comes, al Orientului, în 382 d.C, şi Aurelius Victor, în 388-389 d.C, prefect al Oraşului Roma (AM. MARC, 21, 4, 2). Pe când cartea a douăzeci şi doua a apărut înainte de distrugerea Serapeum-ului din Alexandria, din 391 d.C. (AM. MARC, 22, 16,12). Primele douăzeci şi cinci de cărţi au apărut deci înaintea eşecului Nicomachilor şi lui Eugenius, din 394 d.C.

767

AMIAN

predecesorilor. în prefeţele interioare şi secundare ale operei sale, Amian infiltrează numeroase observaţii de poetică istorică. Am menţionat şi făgăduielile de a înfăţişa evenimentele în ordine cronologică, pe temeiul propriei experienţe sau al amintirilor altora, mărturisirile de a abandona stricta cronologie. însă mai ales Amian critică procedura altor istoriografi, ca în rândurile următoare:

.....socotim nepotrivite criticile pe care ni le fac cei ce murmură, ca şi cum ar

fi fost personal lezaţi, daca bunăoară n-am arătat tot ce a spus împăratul la masă, dacă am omis să indicăm motivul chemării soldaţilor la o adunare, că nu se cuvenea ca în descrierea amănunţită a regiunilor să trecem sub tăcere nişte mici fortăreţe, ori că n-am dat numele tuturor celor care au fost prezenţi la instalarea unui pretor urban. Acestea şi altele ca acestea sunt în dezacord cu disciplina istoriei, care este deprinsă să se ocupe cu faptele mai de seamă şi nu să înregistreze toate amănuntele" (26, 1,1, trad. de David Popescu). Este evident că Amian reprobă metodele biografilor, obsedaţi de figurarea vieţii private a împăraţilor, ca şi scrupulele epitomatorilor în veşnică vânătoare de cifre „exacte", adesea dovedite ca iluzorii. Astfel sunt aspru şi acid reprobaţi Marius Maximus şi alţi biografi, ca să nu mai vorbim de Eutropiu ori chiar de Aurelius Victor. Amian năzuieşte spre o istoriografie majoră, care să deambuleze între culmile evenimentelor.

Din această pricină, Amian revalorizează tiparele res gestelor, de multă vreme devenite desuete, şi ale analelor utilizate numai de Nicomachus Flavianus, mentorul său spiritual. în timp ce această istorie majoră, numită de el historia, prin folosirea în sens mai larg a termenului, Amian o vrea fidelă adevărului sau măcar veracităţii. Căci discursul său va poetiza materialul atât de scupulos colectat, însă în virtutea decelării cauzalităţii fenomenelor şi a unui adevăr, de care nu se desprinde decât obligat, pentru că „adevărul îşi are adesea primejdiile lui" (AM. MARC, 26, 1, 1, trad. de David Popescu). încât Amian învesteşte, ca un concept-cheie, termenul de fides cu sensul de veracitate istorică, dar fără a elucta total vechiul înţeles de „loialitate". La această loialitate a istoricului, Amian se referă în finalul discursului său, însă şi în alte pasaje (31, 5-l6 şi 15, 5, 13; 26, 6, 28; 29, 1, 28 şi 5, 19). El îi reproşează lui Herodot lipsa de fides (18, 6, 23), în schimb atribuie istoriografilor greci în general şi lui Timagene în special un corolar al veracităţii sau o cauză a ei, adică „sârguinţa", diligentia (15, 9, 2)⁶. Astfel Amian legitimează documentarea sa foarte solidă, ca un nou Polibiu. Pentru că, de fapt cum am văzut, Amian nu vizează adevărul pur, greu de atins. Reia în acest fel reflecţiile lui Tacit, care mărturisise că se afla la strâmtoare, in arto, şi că efectua „o muncă fără glorie", inglorius labor. Amian consideră că trebuie să ţină seama de exigenţele puterii statale, de publicul său, deoarece ar fi încheiat un adevărat contract cu acesta.

Devenea, prin urmare, inevitabilă o artă a deformării istoriei. Profundul cunoscător al antichităţii târzii şi al literaturii lui care este Jacques Fontaine a pus în lumină o anumită subiectivitate a viziunii amianeice, tensiunea dramatică

. 768

POETICA Şl CRITICA ISTORIOGRAFIEI

a discursului istoricului, normală în clipe când Imperiul era asaltat de germani şi de perşi. Ceea ce impunea elogierea Romei⁷. îndeobşte Amian distribuie generos laude şi blamuri, în funcţie de interesele Romei şi ale Imperiului, de normele mentalităţii romane, care reclamau un discurs nobil şi demn. El nu relatează nimic despre administrarea Romei în vremea prefectului Artemius, fiindcă nu comportase nimic „vrednic de amintit", memorabile, „care să fie demn de a fi povestit", quod narrari sit dignum (17, 11, 5). Demnitatea scrierii sale îl preocupă obsedant (27, 2,11; 28,1, 2; 12; 15). De aceea expune numai ceea ce ilustrează marile linii ale dezvoltării istoriei (29, 1, 1; 31, 5, 10). Elogiază concizia (15,1,1), însă reprobă pe cei ce o caută cu vădită exagerare (23, 6, 1). în acest fel îşi propune, parcă în funcţie de exortaţiile lui Cicero şi de idealurile lui Tacit, să dobândească accesul la un adevăr subiectiv, interior, dar profund şi mai important decât cel exterior.

Prin urmare în ochii lui Amian numai o istorie majoră află graţie. Desigur este vorba de o istorie pe care o călăuzeşte o fides concomitent romană şi elevată, de o deformare utilă, salutară, a unor fapte. Această istorie blamează sau elogiază, deoarece Amian, precum Tacit cândva, se erijează nu numai în postura de martor meticulos al fenomenelor, ci şi în cea de judecător al lor şi al oamenilor.

Mesajul istoricului

într-adevăr, ca şi Tacit, Amian judecă cu deosebită severitate viciile şi glorifică virtuţile. Ori, altfel spus, identifică permanent tot ce era „bolnav", aegrum, sau „sănătos", ualidum, în lume. Declară că strălucirea Romei a fost erodată de slăbiciunile celor ce s-au lăsat pradă viciilor şi libertinajului (14, 6, 7). Urmează o frescă incriminatorie a viciilor şi vicioşilor Romei, proveniţi din cele mai diverse categorii sociale. Sunt reprobaţi aristocraţi, oameni înstăriţi, femei elegante, însă şi plebea (AM. MARC, 14, 6, 7-26). Amian se dezlănţuie împotriva adulaţiei exagerate, pasiunii pentru circ, captării testamentelor. în altă secvenţă a discursului său, blamează, cu o vervă satirică pregnantă, viciile avocaţilor (30, 4, 3-22). Mentalitatea Nicomachilor, care refuză să abandoneze vechiul mos maiorum, pătrunde cu putere în discursul amianeic. Istoriografia lui Amian se constituie ca pregnant moralizatoare: de aceea s-a decelat în ţesătura sa idealul omului sobru⁸.

Cu toate acestea, Amian ilustrează noul utilaj mental al epocii, când trebuie să decidă care sunt factorii prioritari în cauzalitatea istoriei. în funcţie de tradiţiile istoriografiei romane, istoricul îi identifică în conjuncţia dintre „virtute", uirtus, şi „soartă", fortuna (14, 6, 3). Amian acordă un loc mai semnificativ iniţiativei umane decât autorul Istoriei Auguste. Totuşi el nu poate recupera integral vechiul antropocentrism al istoriografiei romane anterioare. O „ordine

769

AMIAN

fatală", fatalis ordo, statornică pentru eternitate, biruie, în ultimă instanţă, forţa umană şi virtutea (AM. MARC, 23, 5, 5). De altfel Amian conferă o pondere deosebită tuturor manifestărilor divinului: oracole, sacrificii, visuri premonitorii, presagii. El reacţionează cu o vădită angoasă faţă de mesajele emise de transcendent⁹. Ceea ce nu-l împiedică să confere demersului uman o foarte largă marjă de manevră. A rezultat din cele arătate mai sus că universul amianeic a fost marcat cu pregnanţă de opţiuni politice şi culturale clar decantate. Am văzut că Amian însuşi defineşte statutul acestor opţiuni în pasajul mai sus citat, unde afirmă că îşi articulează discursul ca fost soldat - miles quondam - şi grec, Graecus. Aluzia la experienţa sa militară pare limpede. Patriotismul ardent, glorificarea Romei, pe care o apăra armata, dar şi a jurământului militar, ca şi dispreţuirea uzurpatorilor relevă optica unui fost ostaş. Ca şi atenţia hărăzită fenomenului militar în cursul enunţării. Mai complex trebuie tălmăcită referinţa la grecitate. S-a opinat că ea ar conota opţiunea pentru elenism, închipuit ca noţiune cultural-religioasă şi păgână, însă în funcţie de interesele şi ideologia curialilor provinciali, din rândurile cărora provenea Amian. După părerea noastră, în primul rând Amian semnalizează faptul că limba lui natală era greaca şi scuză eventuale greşeli de latină. în al doilea rând, istoricul nu se referă la curiali, deşi, cu siguranţă, împărtăşeşte ideile celor ce erau puternic ataşaţi Imperiului. El are mai degrabă în vedere unitatea greco-romană, axată pe tradiţii. Pentru Iulian, grecul, ho Hellen, semnifica tocmai exponentul tradiţiilor cultural-religioase ale lumii greco-romane. „Grecul" devenise „omul roman", homo Romanus, de multă vreme propagat, însă acum circumscris de practica vechilor religii. Astfel Amian proclamă cu o anumită prudenţă - normală după eşecul politico-religios al Nicomachilor - adeziunea la idealurile lui Iulian şi ale lui Praetextatus. în al treilea rând, dacă „soldat" revela componenta pragmatică şi limitată în timp a discursului amianeic - deoarece autorul fusese militar „cândva", quondam - „grecul" reliefa o componentă intelectuală şi permanentă, erudiţia fidelă ştiinţei elenistico-romane, care depăşea domeniul ostăşesc. „Soldatul" este mai puţin important decât „grecul". Amian conotează faptul că el îşi scrie opera ca fost soldat, dar mai cu seamă ca exponent al structurilor mentale tradiţionale, asumate de cercul Nicomachilor. Şi desigur ca un cercetător pasionat al documentelor, ca narator integru, chiar dacă nu-şi face iluzii în privinţa obiectivitătii absolute¹⁰. Istoricii greci fuseseră mai scrupuloşi decât cei romani.

Fidelitatea faţă de senat interferează cu loialitatea vădită absolutismului imperial. Deşi Amian reprobă aristocraţii vicioşi şi tarele administraţiei Dominatului, îndeosebi mercenarii barbari infideli jurământului lor militar. Totodată Amian aderă la un păgânism tolerant. Istoricul recunoaşte creştinilor anumite merite (15, 7, 8; 22, 10-l1), pe când, în ultimele cărţi, posterioare căderii Nicomachilor şi lui Eugenius, Amian, precaut, evită utilizarea pluralului

770

MESAJUL ISTORICULUI

cuvântului „zeu", deus. Personal pare a privilegia un neoplatonism tributar mithraismului şi isianismului. Crede într-un monoteism filosofic. O forţă divină superioară ar guverna lumea şi s-ar manifesta prin capacităţile zeilor tradiţionali (AM. MARC, 14, 11, 24; 15, 8, 9; 19, 1, 4; 29, 5, 40 etc). Amian îşi iubea Antiochia natală, însă mai ales Roma. Considera că valorile lor fuzionaseră de multă vreme. Exaltarea Romei şi a lui Iulian, articulat ca mandatar al destinului cetăţii eterne, constituie invarianta gândirii politico-istorice a lui Amian. El împrumută lui Florus şi altor scriitori antici teoria celor patru vârste ale Romei; totuşi consideră că, la bătrâneţe, cetatea eternă s-a retras pentru a duce o viaţă mai liniştită şi venerabilă. Victoriile i le-ar aduce doar numele ei (AM. MARC, 14, 6, 4-5). Spre deosebire de Salustiu şi de Tacit, Amian se învederează optimist atât în privinţa oamenilor - ale căror vicii pot fi combătute şi înlăturate -, cât şi a viitorului Romei. Ca şi Nicomachii, ca şi Claudian şi Rutilius, marele istoric crede în eternitatea şi în vigoarea perpetuă a Romei, „care va trăi cât timp vor exista oameni pe pământ", uictura dum erunt homines Roma (14, 6, 3, trad. de David Popescu). Roma a dat popoarelor legi care le va chezăşui siguranţa, încât o recunosc „ca stăpână şi regină" (14, 6, 6). Topos-ul eternităţii Romei implică, în vremea când prevala ca metavaloare sanctitudo, sanctificarea capitalei Imperiului (AM. MARC, 16, 10, 13 şi 20; 17, 4, 13; 27, 3, 3). Descrierea intrării lui Constanţiu II în Roma prilejuieşte o ditirambică evocare a monumentelor venerabile ale cetăţii eterne (AM. MARC, 16, 10, 13-l7). De aceea Amian regretă că mormântul lui Iulian nu se află la Roma (AM. MARC, 25, 10, 5). Adept al idealurilor patriotice dezvoltate în cercul Nicomachilor, Amian nu este favorabil Barbarilor, îndeosebi celor din exteriorul Imperiului, dar exagerează simţitor exegeţii care îl consideră exponent al facţiunii antibarbare intransigente. Căci, în acea vreme, se estompa, în utilajul mental roman, opoziţia între roman şi Barbar. Şi această estompare se manifesta chiar printre necreştini! în pofida iluziilor sale tradiţionaliste, respectului vădit faţă de senat (AM. MARC, 14, 6, 5-6), Amian sprijină fervent potenţarea absolutismului imperial. Deoarece Roma, „după ce a pus sub genunchi grumazul trufaş al neamurilor înapoiate şi Ie-a dat legi care sunt fundamentale şi păstrătoare ale unei libertăţi eterne, ca un părinte hrănitor, înţelept şi bogat, a lăsat moştenitori pentru conducere pe cezari, ca pe nişte copii ai săi" (AM. MARC, 14, 6, 5, trad. de David Popescu).

Amian susţine Dominatul, căruia îi cere să ducă o politică externă dinamică, să respecte senatul şi tradiţiile, să redreseze administraţia şi armata, să guverneze, ca Antoninii cândva, cu demnitate şi temperanţă. în vremea respectului ierarhiilor şi sanctitudinii, Amian crede în harismul împăraţilor: totuşi îi condamnă pe cei nevrednici de puterea lor, precum Constanţiu II¹¹. Marele istoric structurează o imagine encomiastică a lui Ursicinus, fostul său comandant,

771

AMIAN

trece sub tăcere defectele - reale - ale acestuia, însă mai ales îşi angajează discursul în glorificarea lui Iulian. Pe un împărat ca luiian ar fi trebuit să-l slujească Ursicinus. Numai Iulian a fost cu adevărat „în stare să domnească", capax imperii. Să domnească şi să asigure gloria Romei. Iulian emerge ca un nou Germanicus. Dar ca un Germanicus care să chezăşuiască încrederea optimistă în viitorul Romei.

Gesta lui Iulian constituie centrul autentic al discursului istoriografie rostit de Amian, piesa lui de rezistenţă. Iulian încarnase modelul bunului monarh, împăratului ideal, menit să redea vigoare străvechilor virtuţi romane. Iulian se asemuise cu Titus, în ce priveşte înţelepciunea, cu Traian, prin gloria militară, cu Antoninus Pius, datorită clemenţei sale, cu Marcus Aurelius, graţie erudiţiei filosofice (AM. MARC, 16,1, 4). Iulian i-a zdrobit pe aiamanl, în pofida educaţiei sale deloc militare, „fiindcă din primii ani ai tinereţii a crescut ca Erechteus, hrănit la sânul Minervei, şi din umbra liniştită a Academiei, nu din cortul militar, a fost adus pe câmpul de luptă, unde a culcat la pământ pe germani" (AM. MARC, 16. 1, 5, trad. de David Popescu). Iar pentru a-i figura campania orientală, Amian utilizează un timbru foarte liric. încă mai patetic, istoricul descrie moartea lui Iulian, într-un text demn de cele mai exaltante înfăţişări de „sfârşituri'¹, exitus, cândva structurate de Titus Livius şi de Tacit. Grav rănit, împăratul şi-a convocat prietenii, i-a consolat şi Ie-a amintit de nemurirea sufletului. Deoarece nu avea decât 32 de ani (AM. MARC, 25, 3, 15-23). Amian nu pare a observa că moartea lui Iulian echivala cu eşecul total al experimentului politico-religios lansat de tânărul împărat-filosof. Portretul encomiastic ai lui Iulian succede descrierii morţii Iţii. Calităţile primordiale ale iui Iulian coincideau, în mod semnificativ, cu virtuţile cardinale, odinioară înscrise pe scutul lui August: virtutea, clemenţa, justiţia, pietatea. Ca să ordoneze materia portretului său, Amian recurge la rubricile suetoniene. Marele istoric îi alcătuieşte chiar şi un portret fizic, întemeiat pe normele fiziognomoniei: împăratul nu fusese înalt, dar ochii îi străluceau de inteligenţă, chipul îi era plăcut şi trupul vânjos (AM. MARC, 25, 4, 22). Gesta iui iulian se transformă într-un adevărat preroman, în timp ce împăratul devine nu numai un alt Germanicus, ci şi un alt Alexandru. S-ar spune că Amian ajunge să se identifice el însuşi cu Iulian. Ca adept al opticii suetoniene, Amian recunoaşte totuşi că Iulian avusese şi defecte: o anumită frivolitate intelectuală grecească, mai ales tendinţa de a practica intoleranţa faţă de creştini (AM. MARC, 25, 4, 20). Semnalul trimis lui Theodosius I pare clar şi comportă apelul la toleranţă religioasă. Mesajul amianeic consistă prin excelenţă în p.econizarea unei politici imperiale masiv inspirate de comportamentul monarhic al lui Iulian. Cu singura deosebire că se recomanda evitarea intoleranţei religioase. Statul ideal era cel al lui Iulian, însă corectat şi ameliorat¹².

772

ARTA INFORMARil CITITORULUI
Arta informării cititorului

Nu este aşadar deformarea istoriei mai discretă, mai limitată în Res Gestae ale lui Amian decât în operele altor istoriografi romani? în orice caz, arta deformării istoriei nu stinghereşte o cuprinzătoare artă a informării cititorului, ca s-o caracterizăm astfel.

Discursul amianeic ilustrează nu numai o excelentă documentare istorico-politico-militară, deşi s-a arătat că Amian n-a fost un desăvârşit expert în materie de tactică de lupta, întrucât era ofiţer de stat major, preocupat mai cu seamă de strategia generală¹³. Căci Amian atestă o pasiune de tip elenistic pentru erudiţie, pentru tehnică, pentru documentarea migăloasă. în acest scop, recurge la numeroase ştiinţe auxiliare ca geografia, balistica, astronomia, fizica, medicina, etnografia. Digresiunile de toate felurile însumează 1/6 din totalitatea textului. Aceste digresiuni nu sunt de regulă extrinseci, desprinse de semnificaţiile cardinale ale discursului istoric, ci dimpotrivă, funcţionale, sortite sâ expiiciteze mersul şi sensul evenimentelor istorice, într-o vreme când mulţi scriitori alcătuiau digresiuni numai pentru a se referi la curiozităţi pitoreşti, Amian îşi încorporează organic excursurile într-un univers autentic literar, concomitent istoric şi ficţional. Ceea ce nu înseamnă că informaţiile furnizate de el nu veneau în întâmpinarea orizontului de aşteptare prielnic erudiţiei, umanismului doct, noutăţilor „ştiinţifice". Astfel istoricul prezintă în textul său cutremurele şi varietăţile lor (17, 7, 4-l4), ciuma şi manifestările ei (19, 4, 1), eclipsele de soare şi de lună (20, 3, l-2), cometele (25, 10, 2-3), perlele şi formarea lor (23, 6, 8-5). Dar Amian dovedeşte şi o bună cunoaştere a armelor de asediu, „artileria" timpului (23, 4) şi a interpretării viselor. Mai mult decât atât, istoriograful se comportă ca un arheolog când descrie, într-o celebră digresiune, obeliscurile, prin excelenţă ce! adus de la Teba din ordinul lui Constanţiu II. Amian furnizează chiar traducerea inscripţiilor de pe obelisc (17. 4, 2-23). S-ar fi realizat, cu multă vreme înaintea lui Champolion, descifrarea hieroglifelor, dacă tălmăcirea oferită de Amian a unor texte egiptene ar fi fost luată în serios de savanţi.

Deosebit de relevante sunt digresiunile şi observaţiile enunţate asupra diverselor provincii ale imperiului ori locuitorilor acestora, ca şi în legătură cu modul de viaţă al unor popoare exterioare teritoriilor romane. Cea mai lungă digresiune este consacrată perşilor şi zonelor locuite de ei, obiceiurilor dezvoltate acolo (AM. MARC, 23, 6). Era normal ca istoricul să procedeze astfel, dat fiind că pentru romani tocmai perşii reprezentau principalii rivali şi inamici ai imperiului. Pentru că hunii păşeau pe scena istoriei romane, Amian le consacră o digresiune celebră prin pregnanţa ei, prin consemnarea unor detalii foarte revelatoare (31, 2). Diverselor provincii ale Imperiului le sunt consacraţi câte un excursus, unde abundă datele geografice, istorice şi etnografice, descrierile cutumelor şi chiar trăsăturilor fizice ale locuitorilor. Astfel, în spaţiul scriiturii, al cititorului defilează Egiptul, chiar credinţele legate de boul Apis (AM. MARC, 22, 14-l6), Tracia (22, 8; 27, 4) şi, anterior, într-o lungă digresiune, Gallia (15, 12). Remarcabil de pertinent sunt enunţate observaţiile asupra mărcilor psihice ale diverselor seminţii: galii sunt zgomotoşi şi veşnic contestatari, perşii efeminaţi, tracii cumpătaţi, hunii războinici, cruzi, iuţi la mânie şi schimbători. Amian acordă importanţă spaţiului pontico-danubian, descrie litoralul Mării Negre (AM.

773

AMIAN

MARC, 22, 8, 43-48). în secţiunea pierdută a operei sale, marele istoric s-a referit, probabil, la Dacia romană. Oricum, el îi menţionează pe costoboci şi carpi, daci liberi (22, 8, 42 şi 27, 5, 5), şi se referă, în mai multe rânduri, la sarmaţi (16, 10, 20; 17, 2, 6; 12; 19, 11; 26, 6; 29. 6; 31, 4 etc), la taifali, care locuiau pe teritoriul ţării noastre (17, 13, 19-20; 31, 3, 7; 9, 4-5). De asemenea, Amian reliefează menţinerea interesului Imperiului pentru zonele de la nordul Dunării, când informează asupra expediţiilor întreprinse peste fluviu, în 367-369 d.C, de împăratul Valens (27, 5, 2-l0)¹⁴.

Desigur Amian nu a înţeles că Roma se confrunta cu o criză globală şi că sfârşitul Imperiului se apropia cu paşi acceleraţi. Totuşi, în multe privinţe, el îşi informează cu sagacitate cititorii, întrucât dă seama de o perspicacitate, de o luciditate notabilă, de o observaţie pragmatică a fenomenelor istorice. Nu numai că pune în evidenţă criza moravurilor şi mentalităţilor romane - chiar dacă crede ferm în depăşirea ei -, însă reliefează tendinţele centrifuge care subminau Imperiul (31, 6) şi sesizează efectele catastrofale ale înfrângerii suferite de romani în bătălia de la Adrianopol, pe care o compară cu dezastrul de la Cannae (31, 12-l6). Nu este o simplă întâmplare faptul că el s-a străduit să-şi conducă discursul până la figurarea acestei bătălii, care îi încheie opera. Oricum Amian. dacă asumă unele valenţe tradiţionale ale poeticii romane a istoriei şi practică moderat, în scopuri politico-moralizatoare, deformarea acesteia, înţelege să informeze scrupulos, întocmai ca vechii istoriografi greci. Ceea ce nu exclude o fascinantă construire artistică a discursului său.

Strategia literară

S-a arătat cu judiciozitate că, în textul lui Amian, rigoarea informaţiei şi metodologiei „conspiră" cu talentul, cu instinctul artistic în vederea făuririi unui discurs istoric absolut original¹⁵. Am observat de altfel abilitatea deosebit de performantă, pe care o atestă Amian, în stăpânirea materiei sale, în manevrarea amalgamului de tipare şi de informaţii, provenite din surse atât de variate şi de eterogene.

Am arătat că Amian nu respectă cu scrupuiozitate maximă făgăduiala de a structura, în manieră analistică, discursul său. Spre a asigura coeziunea expunerii şi raporturile logice dintre evenimente, marele istoric şi scriitor uzitează regresiuni şi anticipaţii ale evenimentelor, ca şi jocul contrastelor. Cartea a şaisprezecea se încheie prin contrastul între glorioasa izbândă repurtată de Iulian asupra alamanilor la Argentoratus (azi Strasbourg) şi calomniile meschine, întreţinute de Constanţiu II, pe seama tânărului cezar. Astfel Amian elaborează un pregnant efect de uvertură a cărţii următoare. Fiecare carte este echilibrat structurată în scopul ordonării simetrice a materiei, configurării unei unităţi bine articulate¹⁶. Amian manevrează cu iscusinţă palierele pe care se desfăşoară

774

STRATEGIA LITERARA

evenimentele, căci cititorul este plimbat când în Occident, când în Orient. Spaţiul şi timpul enunţului autorului sunt de asemenea abil mânuite. Dar structura de adâncime a discursului amianeic reliefează preocuparea de a „ficţionaliza" nararea evenimentelor, de a converti ordonarea detaliilor într-un univers imaginar vibrant, bogat în conotaţii emoţionale, în arabescuri artistice. Gesta lui Iulian, preromanul lui Iulian, grupează în jurul lor toate desfăşurările narative. Ori, altfel spus, după nararea rapidă a evenimentelor anterioare, eforturile istoriografului vizează relevarea performanţelor tânărului împărat, ca şi a consecinţelor nefericite ale dispariţiei lui premature. S-a constatat că Amian împrumută romancierilor, lui Petroniu şi lui Apuleius, procedura narării aventurilor la prima persoană: romancierilor, însă şi memorialiştilor. Implicaţiile romaneşti sunt totuşi chiar mai complexe. Pasiunea - deoarece universul amianeic este cel al pasiunii - pentru pitoresc, pentru substanţa narativă densă, pentru „capă şi spadă" a fost comparată cu vocaţiile romanelor lui Alexandre Dumas. Pitorescul şi emoţionalul sunt intrinseci discursului, esenţiale pentru construcţiile narative ale lui Amian, pentru numeroasele scenarii atent structurate de el.

Jacques Fontaine a decelat chiar un anumit romantism în imagistica amianeică, pe care l-ar reliefa anxietatea autorului, exotismul şi patetismul lui, lirismul şi subiectivismul, gustul visului şi chiar al coşmarului. S-au propus analogii cu Lucan şi chiar cu Chateaubriand sau Alfred de Vigny, s-au detectat şi valenţe barochizante¹⁷. Noi însă am spune că arta lui Amian rezidă mai ales în revalorizarea filoanelor vechiului expresionism roman, în ciuda obârşiei greco-siriene a autorului. Aceasta se desprinde din intensitatea expresiei şi a sentimentelor, din desfăşurarea scenariilor, unde sângele curge în valuri şi cadavrele se îngrămădesc, precum într-un film tehnicolor. Duetul liniar al faptelor şi personajelor rezultă intens îngroşat, alura „epică", aproape homerică, populează scenariile, deosebit de performant zămislite. S-a constatat, pe de altă parte, că, în ciuda experienţei sale militare, Amian este avar în indicaţii topografice precise, că nu consemnează pierderile suferite de armate pe câmpul de luptă, că desfăşurarea bătăliilor nu este prea clar prezentată. Precizia tehnică nu-l interesează, când descrie bătălii, în pofida documentării sale migăloase. Spectacolul multiplicat în imagini pregnante, iată ce prevalează în expunerea amianeică. De aceea s-a afirmat că un „flou" artistic, o labilitate a imagisticii îmbibă această expunere, adesea convertită în dramă şi poate tributară valenţelor nuvelisticii antice ori basmelor vremii¹⁸.

Naraţiile şi descripţiile alternează în compunerea textului. O naraţie ni-l înfăţişează pe Iulian înfruntând cu 13.000 de oşteni coaliţia Barbarilor şi aruncând-o în Rin (AM. MARC, 16, 12). Mişcarea vie, intens dramatizată, a acestei naraţii contrastează cu senina descripţie a intrării lui Constanţiu II în Roma. în această descripţie, mai sus menţionată, împăratul dobândeşte imobilitatea unei statui. Descripţiile de bătălie se pot descompune în succesiuni de tablouri, care au determinat pe cercetători să evoce pictura militară a lui

AM IAN

Gericault. Noi am propune pe Nicolae Grigorescu drept termen de comparaţie. Plasticizarea imagisticii, vizualizarea necontenită se pot lesne degaja din arta descripţiilor lui Amian, unde utilizarea verbelor la imperfect potenţează efectul pictural. Instantaneele patetice, detaliile încărcate de violenţă, chiar de stridenţă, transmit emoţii dense, viguroase. Crochiuri care abundă în horific, în teratologic demonstrează că acest dramaturg abil, acest poet expresionist numit Amian constituie şi un pictor de mare talent. Câteodată ironia caustică se infiltrează într-o asemenea sintaxă compoziţională picturală. Excelentă ni se pare descripţia snobului elegant, împătimit de o ţinută vestimentară cochetă. Snobul transpiră sub povara veşmintelor închise până ia gât, ca să le desfăşoare, la cea mai slabă mişcare a mâinii, să le înfioare şi mai ales să arate ostentativ broderiile multicolore, ce figurează tot felul de animale (AM. MARC, 14, 6, 9). Picturalitatea imagisticii este evidenţiată şi de arta portretului amianeic. în general, personajele sunt înfăţişate indirect, prin acumularea secvenţelor narative, însă nu lipsesc portretele directe. Se evidenţiază nu numai portretul lui Iulian, ci şi cele ale lui Constanţiu II (AM. MARC, 21, 16, 19), Valentinian (30, 8-9), Valens (31, 14). Discursurile personajelor sunt destul de rare: Constanţiu vorbeşte de patru ori, Iulian de şapte ori, Valentinian de două ori. Totuşi şi cuvântările personajelor exprimă emoţii pregnante, intense, chiar violente. Deosebit de impresionant se reliefează discursul menţionat mai sus, pe care îl rosteşte Iulian pe patul de moarte (AM. MARC, 25, 3, 15-20). Ultimele gânduri ale tânărului erou sunt pentru succesorul său, pe care nu-l numeşte, însă îi vrea demn de misiunea lui. în realitate, se pare că Iulian îl desemnase ca urmaş pe Procopius: ofiţerii creştini l-au impus însă pe lovianus. Cuvântarea personajelor, ca şi la alţi istorici romani, slujeşte la ilustrarea rapidă, dramatică a unei situaţii istorice, însă şi la caracterizarea celui ce o rosteşte. Am semnalat utilizarea altor procedee compoziţionale, ca lungile digresiuni. Este suficient să mai amintim folosirea epistulelor, pe care le-ar fi schimbat personajele între ele.

„Ficţionalizarea" demersului întreprins de Amian, transmiterea fiorului unor emoţii intensive se realizează nu numai printr-o pertinentă structurare a detaliilor,' a faptelor relatate. Pentru că Amian recurge cu generozitate la amplificarea retorică. Autorul celei mai bune monografii cândva scrise despre arta şi metodologia lui Amian, adică Guy Sabbah, a reliefat că discursul istoricului este subordonat intenţiei demonstrative, tehnicilor argumentării insistente. Proliferează tiradele retorice şi glosele declamatorii. Modelul este Tacit, însă Amian nu izbuteşte să egaleze densitatea şi condensarea semnificaţiilor, atât de performante în scrierile marelui său precursor. Cu toate acestea, efectul pregnant, relieful, acuzat cu strălucire, emerg şi din amplificările oratorice ale lui Amian. Descripţia bătăliei de la Adrianopol este impregnată de retorică şi transformată într-o evocare mitică. Uzitând un clişeu clasic, Amian insera în desfăşurarea luptei chiar acţiunea zeiţei Bellona (31, 13, 1). Cu îndrituire, s-a remarcat că această descripţie constituie acordul muzical suprem al discursului

776

STRATEGIA LITERARA

amianeic, că ea desăvârşeşte armonia compoziţiei lui. Pretutindeni însă Amian infiltrează glose, adesea transformate în lungi tirade retorice¹⁹. Oricum, sintaxa textului atestă în general virtuozitate notabilă, uneori orientată spre o magie a imagisticii expresioniste.