Eugen cizek istoria literaturii latine

Elocinţa şi panegiriştii
Proza secolelor III-VI d.C. continuă să fie marcată de retorică, de amplificarea tonului oratoric, de expandarea declamatorismului, concomitent înflorat şi clasicizant. Se dezvoltă îndeosebi retorica de aparat. Astfel, o anumită elocinţa celebrează calităţile reale şi imaginare ale împăraţilor, conotând totodată contenciosul dintre păgânism şi creştinism. Se dezvoltă meşteşugul panegiricelor, care ilustrează pe de o parte vigoarea elocinţei latine, chiar dacă relativ degradată, şi discursul mental al antichităţii târzii. Pe urmele lui Pliniu cel Tânăr, panegiriştii practică elogiul exagerat al cârmuitorilor vremii. Panegiriştii se străduiesc să-şi modeleze scriitura în funcţie de tiparele şi de stilul lui Cicero.

734

ELOCINŢA Şl PANEGIRIŞTII
Ni s-au conservat unsprezece asemenea panegirice sau discursuri de aparat în cinstea împăraţilor. Ele îmbrăţişează exact un secol din istoria Romei, adică perioada situată între 289 şi 389 d.C. Opt dintre panegirice au fost alcătuite de retori originari din Gailia. Acest fapt atestă dezvoltarea unei anumite culturi formaliste şi manieriste în şcolile gallo-romane, ilustrate şi de poezia îndeobşte artificioasă a lui Ausonius. De altfel mai multe panegirice au fost rostite pe malurile Mosellei. Este cazul celor două panegirice în cinstea lui Maximian, colegul lui Diocleţian, pronunţate în 289 şi 291 d.C. şi atribuite lui Mamertinus. Ca şi al panegiricului anonim destinat lui Constanţiu Chlorus, tatăl lui Constantin, sau al celor trei elogii, de asemenea anonime, ale lui Constantin însuşi. Pe de altă parte, în 321 d.C, Nazarius alcătuieşte un alt panegiric al lui Constantin. Anterior, adică în 298 d.C, cel mai puţin netalentat dintre panegirişti, Eumenes, rostise la Augustodunum (azi Autun) elogiul lui Maximian şi al guvernatorului unei provincii gallice, care restaurase şcoala din oraşul respectiv. Pot fi de asemenea consemnate panegiricul lui Iulian, rostit la Constantinopol şi în 362 d.C. de către Claudius Mamertinus, ca şi cel destinat lui Theodosius şi în 389 d.C. de către Drepanius Pacatus.

în toate aceste panegirice, adulaţia se declanşează în salve repetate de tirade retorice. împăraţii sunt închipuiţi ca fiinţe intermediare între om şi divinităţi. Calităţile lor sunt „divine", „excelente", „eterne". Eumenes crede cu fermitate în renaşterea culturală şi în civilizaţia păgână. în discursul său, proliferează comparaţiile mitologice şi redundanţele lingvistice. în general, limba panegiriştilor este totuşi clară şi clasicizantă. Desigur că lectura textelor panegiriştilor este deosebit de indigestă. Chiar şi discursul lui Eumenes atestă o valoare artistică scăzută¹¹.

Symmachus. Biografia şi elocinţa

Panegirist a fost şi cel mai dârz apărător al tradiţiei politice şi religioase romane crepusculare. Quintus Aurelius Symmachus, pentru că la el ne referim, s-a afirmat ca una dintre cele mai prestigioase personalităţi politice şi literar-oratorice ale latinităţii târzii. El a fost cel mai reprezentativ scriitor al reacţiei păgâne. Cu atât mai mult cu cât nu era lipsit de talent literar.

Symmachus s-a născut pe la 340 d.C. într-o veche familie romană, care s-a îngrijit ca el să dobândească o educaţie aleasă, întemeiată pe cunoaşterea profundă a autorilor greci şi romani consacraţi. Deşi era sortit unei cariere politice strălucite, Symmachus trebuie să fi fost supus, încă din copilărie, unor frustrări acuzate, în condiţiile distorsionării culturii păgâne consacrate. S-a afirmat încă de tânăr ca orator şi om politic. Trimis în Gailia, s-a împrietenit cu Ausonius. Ulterior a devenit proconsul al Africii, iar în 384-385 a fost prefect al Romei, praefectus Urbi, pentru ca în 391 să devină consul. A pledat, în repetate rânduri, pentru reinstalarea statuii zeiţei Victoria în senat, de unde fusese înlăturată în 382 d.C, la ordinul împăratului Graţian. Totuşi, împăratul Theodosius, sub influenţa lui Ambrosius, n-a aprobat restaurarea acestui simbol al păgânismului. Symmachus a murit în 402 d.C. El a fost, desigur, unul dintre cei mai importanţi militanţi ai cercului Nicomachilor.

Opera literară a lui Symmachus traduce o propensiune pregnantă pentru elocinţa, pe care şi-o imagina ca fidelă tradiţiilor ciceroniene şi pliniene. într-adevăr, opera lui Symmachus a încorporat mai multe discursuri, dintre care trei erau panegirice, închinate împăraţilor. Astfel,

735

DREPTUL, ERUDIŢIA Şl ORATORIA

chiar în 369 d.C, Symmachus a alcătuit două panegirice, primul dedicat lui Valentinian I şi celălalt hărăzit lui Graţian. S-au conservat fragmente din cinci discursuri. De asemenea, s-au păstrat patruzeci şi nouă de relationes, rapoarte oficiale înaintate de Symmachus împăraţilor, pe când era prefect al Romei. Dar Symmachus a fost şi autorul a zece cărţi de „Scrisori", Epistulae, ordonate după modelul plinian. Astfel a zecea carte, din care ne-a parvenit foarte puţin, cuprindea scrisori destinate împăratului, îndeosebi rapoarte oficiale. Până la cartea a şaptea, corespondenţa a fost pregătită în vederea publicării de însuşi Symmachus. De fapt întreaga corespondenţă a fost revăzută şi editată, după moartea autorului, de Quintus Fabius Memmius Symmachus, fiul scriitorului.

A rămas celebru cel de-al treilea raport-discurs, relatio, de fapt intitulat „Raport despre altarul Victoriei", Relatio de ara Victoriae, pronunţat în 384 d.C, înaintea împăraţilor Valentinian al ll-lea şi Graţian, în care Symmachus a pledat cu ardoare pentru reinstalarea statuii şi altarului zeiţei Victoria în sala de şedinţe a senatului. Symmachus elogiază păgânismul şi riturile lui, fuziunea între vechea doctrină religioasă şi tradiţia antică, „datinele strămoşilor", instituta maiorum, „drepturile şi destinele patriei", patriae iura et fata, pe care oratorul le apără (defendimus), „modul de viaţă al părinţilor", morem parentum, căci în sufletul său „mare este dragostea faţă de trecut", consuetudinis amor magnus est (Rel., 3, 4). Tonul general este vibrant, însă deznădăjduit, impregnat de un patos sincer. Symmachus recurge la întregul arsenal retoric tradiţional. într-o prosopopee, Roma imploră milă pentru zeii săi, care i-au asigurat puterea şi libertatea de-a lungul secolelor. Oratorul este un adevărat paseist în toate domeniile, ca adversar atât al Barbarilor, cât şi al creştinilor, ca apărător neobosit al privilegiilor senatoriale. Conştient de ascensiunea irezistibilă a noii credinţe, pledează pentru toleranţa religioasă: „nu se poate ajunge la o taină atât de mare pe o singură cale" (Rel., 3, 10). Se referă desigur la taina universului. Elanul patriotic şi tradiţionalist este slujit de o exuberantă acumulare de interogaţii, exclamaţii şi sentenţe. Symmachus se exprimă într-un limbaj clasicizant, dar înflorat, cu toate că frazele sunt relativ scurte. Am văzut mai sus că Macrobius îl va considera adeptul unui stil „abundent şi înflorat" şi îi va elogia talentul (Saturn., 5, 1, 7). De fapt întreaga etichetă protocolară, de sorginte orientală, a Dominatului, formalismul lui birocratic se infiltrează în scriitura lui Symmachus, care se adresează supremei autorităţi, folosind „voi", uos. Chiar Ambrosius şi Prudentius, care i-au combătut cu vehemenţă ideile, au admirat talentul oratoric al lui Symmachus¹².

Corespondenţa lui Symmachus

Epistulele lui Symmachus intră în relaţii de intertextualitate cu Pliniu cei Tânăr, chiar mai evidente decât cele ilustrate de elocinţa lui. însă nu erau oare altele vremurile şi mentalităţile? Corespondenţa literară a lui Symmachus se

736

CORESPONDENŢA LUI SYMMACHUS

deosebeşte sensibil nu numai de cea ciceroniană, ci şi de cea pliniană. Intr-o epocă în care epistolografia literară era la modă.

Scrisorile lui Symmachus sunt grupate după persoanele cărora le sunt adresate', tatăl autorului, Praetextatus, Ausonius, Stilicho etc. Ele se referă la călătoriile şi viaţa personală a autorului lor, la probleme religioase, politice, literare, la şedinţele senatului sau conţin recomandări ale anumitor persoane, felicitări, condoleanţe etc.

Corespondenţa lui Symmachus nu înglobează bogata substanţă social-politică pe care o degajă cea a lui Pliniu cel Tânăr. Ceea ce le caracterizează este concizia stringentă, „scurtimea laconică", laconica breuitas. Căci, îndeobşte, epistulele lui Symmachus echivalează cu adevărate „cărţi poştale" sau cu bilete foarte concentrate. Se poate însă decela o densitate a materiei în aceste scurte scrisori? Răspunsul nu poate fi decât negativ, deoarece sunt eliminate nu numai enunţurile lungi, ci şi dezbaterile marilor probleme ale epocii. De aceea cercetătorii moderni l-au acuzat pe Symmachus de sterilitate intelectuală.

Totuşi numeroase epistule ilustrează preocupările şi reacţiile mentale atât ale societăţii crepusculului Romei, cât şi ale lui Symmachus, convertit în martor sensibil al timpului, capabil să transforme discursul epistolar într-o autentică structură literară. Abundă desigur politeţea elegantă, tonul monden, guvernat de blândeţe şi de o anumită toleranţă intelectuală, practicate de un om demn, dar modest şi ponderat. Ceea ce nu exclude conservatorismul perseverent, care a fost considerat de unii cercetători contraistoric, ataşamentul faţă de unele valori vechi, deşi se acceptă respectarea şi sanctificarea puterii imperiale, în ultima carte de epistule, Symmachus denotă refuzul realităţii politice, când se referă la vechile magistraturi republicane, ca şi cum ar fi trăit în vremea lui Cicero! Totuşi acest refuz nu echivalează cu o autentică lipsă de luciditate: într-o scrisoare, Symmachus justifică concizia epistulelor arătând că nu mai există altă materie pentru corespondenţă decât schimbul de politeţe, deoarece dacă strămoşii inserau în scrisorile lor „problemele patriei", patriae negotia, în vremea sa acestea sunt mărunte, „înguste sau nu există", angusta uel nulla sunt (Ep., 2, 35). Aşadar, această judecată de valoare reflectă înţelegerea sclerozării vieţii socio-politice, care caracteriza Dominatul.

Jean-Pierre Callu, care a editat corespondenţa lui Symmachus în colecţia „Les Belles Lettres", îl consideră pe oratorul epistolograf ca pe unul dintre cei mai talentaţi meşteşugari ai prozei Imperiului târziu. Scriitura lui Symmachus s-ar întemeia nu pe rafinarea sintaxei, ci pe bogăţia vocabularului. însuşi Symmachus îndeamnă la asocierea scriiturii clasicizante, a vocabularului vechi, cu elemente noi, impuse de schimbarea vremurilor şi a gustului literar (Ep., 1, 35; 3, 2 şi 11). Se pare că unele forme ritmice încearcă să elimine pe cele metrice din proza lui Symmachus. Desigur, naraţiile şi descripţiile - uneori mici pastele încântătoare (ca în Ep., 1, 8) - sunt doar schiţate, pe când portretele apar foarte condensate.

Symmachus este deci una dintre cele mai semnificative personalităţi literare ale amurgului antichităţii, căci era înzestrat cu un anumit talent artistic. El a fost un martor interesant al epocii sale, un ilustrator al sfidărilor care agitau climatul mental al sfârşitului veacului al IV-lea d.C.¹³.

DREPTUL, ERUDIŢIA Şl ORATORIA

BIBLIOGRAFIE: E. ALBERTARIO, Introduzione storica allo studio del diritto romano giustinianeo, Milano, 1935; G.G. ARCHI, Giustiniano legislatore, Bologna, 1970; Pierre BOYANCE, Etuda sur le songe de Scipion, Paris, 1936; A. CAMERON, „The Date and Identity of Macrobius", Journal of Roman Studies, 56, 1966, pp. 25 şi urm.; „Macrobius, Avienus and Avianus", The Classical Quarterly, 17, 1967, pp. 385 şi urm.; Eugen CIZEK, „Proza secolelor III-IV e.n.", Istoria literaturii latine. Imperiul, partea a ll-a, Bucureşti, 1976, pp. 264-269; 270-274; Rodica CRISTESCU-OCHEŞANU, „Controverse recente cu privire la cronologia lui Macrobius", Studii clasice, 14, 1972, pp. 231 şi urm.; Istoria literaturii latine (117 e.n.-sec.VI e.n.), voi. IV, Bucureşti, 1986, pp. 276-287; 396-438; K. KLEIN, Symmachus. Der Streit um den Victoriaaltar, Darmstadt, 1972; Nino MARINONE, Elio Donato, Macrobio e Servio commentatori di Vergilio, Vercelli, 1946; Rene MARTIN-Jacques GAILLARD, Les genres litteraires a Rome, 2 voi., Paris, 1981, I, pp. 177; 183-l84; 195; II, pp. 187-l88; 202; 210-211; 226-227; Ettore PARATORE, Storia della letteratura latina, ed. a 8-a, Firenze, 1967, pp. 892-898; 97l-977; Rene PICHON, Histoire de la litterature latine, ed. a 9-a, Paris, 1924, pp. 78l-785; 794-805; U. SCHINDEL, Die lateinische Figurenlehren des 5. bis 7. Jahrhunderts und Donats Vergilkommentar, Gottingen, 1975.

■ 738

NOTE

1. Pentru dreptul secolului al lll-lea d.C, Papinian, Ulpian şi Paulus, vezi E. COSTA, Papiniano.

Studio di storia interna del diritto romano, 4 voi., ed. a 2-a, Roma, 1963; Eugen CIZEK, „Proza secolelor III-IV e.n.", Istoria literaturii latine. Imperiul, partea a ll-a, Bucureşti, 1976, pp. 264-265; Janina VILAN-UNGURU, „Dreptul în secolele Il-V e.n.", Istoria literaturii latine (117 e.n.-sec.VI e.n.), IV, Bucureşti, 1986, pp. 276-280.

2. în privinţa dreptului roman din secolele IV-VI d.C, vezi G.G. ARCHI, Giustiniano legislatore,

Bologna, 1970; Janina VILAN-UNGURU, „Dreptul în secolele Il-V e.n.", Istoria literaturii latine, IV, pp. 280-287.

3. Pentru aceşti gramatici şi semnificaţia activităţii lor, vezi Eugen CIZEK, „Proza secolelor III-IV

e.n.", Istoria literaturii latine. Imperiul, partea a ll-a, Bucureşti, 1976, pp. 265-266; Elena SLAVE, „Erudiţia şi gramatica", Istoria literaturii latine, IV, pp. 404-407; Giuseppina BARABINO, „L'auctoritas di Varrone in Nonio Marcello", Studi di Filologia Classica in Onore di Giusto Monaco, Palermo, 1991, III, pp. 1223-l235. Pentru Censorinus, vezi Gerard FREYBURGER, „Un paîen du lll-e siecle: Censorinus, auteur du De die natal/', Revue des Etudes Latines, 70, 1992, pp. 215-227.

4. Pentru o eventuală reconstituire a biografiei lui Donatus, vezi Nino MARINONE, Elio Donato,

Macrobio e Servio commentatori di Vergilio, Vercelli, 1946, pp. 1l-l2; E. SLAVE, „Erudiţia şi gramatica", Istoria literaturii latine, IV, pp. 407-408.

5. Pentru opera lui Donatus, inclusiv pentru comentarii, vezi U. SCHINDEL, Die lateinische

Figurenlehren des 5. bis 7. Jahrhunderts und Donats Vergilkommentar, Gottingen, 1975; Louis HOLTZ, Donat et la tradition de l'enseignement. Etude sur l'Ars Donaţi et sa diffusion, (IV-IX siecles). Et Edition critique, Paris, 1981; E. SLAVE, „Erudiţia şi gramatica", Istoria literaturii latine, IV, pp. 407-412; vezi şi Ettore PARATORE, Storia della letteratura latina, ed. a 8-a, Firenze, 1967, pp. 895-896.

6. Pentru viaţa şi opera lui Servius, vezi, printre alţii, E. THOMAS, Essai sur Servius et son

commentaire sur Virgile, Paris, 1880; N. MARINONE, op. cit, passim; A. CAMERON, „The Date and Identity of Macrobius", Journal of Roman Studies, 56, 1966, pp. 25-38; E. CIZEK, „Proza secolelor III-IV e.n.", Imperiul, II, p. 266; E. SLAVE, „Erudiţia şi gramatica", Istoria literaturii latine, IV, pp. 413-417.

7. Pentru biografia lui Macrobius, vezi A. CAMERON, op. cit, pp. 25-38; „Macrobius, Avienus and

Avianus", The Classical Quarterly, 17, 1967, pp. 385-395; Rodica CRISTESCU-OCHEŞANU, „Controverse recente cu privire la cronologia lui Macrobius", Studii clasice, 14,1972, pp. 231 -237; Janina VILAN-UNGURU, „Macrobius", Istoria literaturii latine, IV, pp. 420-421.

8. Pentru opera lui Macrobius, vezi Pierre BOYANCE, Etude sur le songe de Scipion, Paris, 1936,

passim; N. MARINONE, op. cit, passim; J. FLAMMANT, „La technique du Banquet dans Ies Saturnales de Macrobe", Revue des Etudes Latines, 46, 1968, pp. 303-319; E. CIZEK, „Proza secolelor III-IV e.n.", Imperiul, II, pp. 272-274; Janina VILAN-UNGURU, „Macrobius", Studii clasice, IV, pp. 42l-433.

9. Pentru Martianus Capella, vezi Paul MONCEAUX, Les Africains, Paris, 1894, pp. 445-458; E.

PARATORE, op. cit, p. 977; E. CIZEK, „Proza secolelor III-IV e.n." Imperiul, II, p. 266; Elena

739

DREPTUL, ERUDIŢIA Şl ORATORIA

SLAVE, „Martianus Capelia", Istoria literaturii latine, IV, pp. 434-438; Alexandru Nicolae CIZEK, JLes ailegories de Martianus Capelia â I'aube du Moyen Âge latin", Revue des Etudes Latines, 70, 1992, pp. 193-214.

10. Pentru Palladius, Vegetius, Fulgentius şi ceilalţi erudiţi, vezi E. PARATORE, op. cit., pp. 894 şi 971; R. MARTIN-J. GAILLARD, op. cit., I, pp. 177; 183-l84; 195.

11. Pentru panegiriştii târzii, vezi E. PARATORE, op. cit, pp. 892-893; E. CIZEK, „Proza secolelor III-IV e.n.", Imperiul, II, p. 267; R. MARTIN-J. GAILLARD, op. cit, II, pp. 187-l88; 202.

12. Pentru biografia şi elocinţa lui Symmachus, vezi Rene PICHON, Histoire de la litterature latine, ed. a 9-a, Paris, 1924, pp. 794-796; 800; E. PARATORE, op. cit, p. 893; E. CIZEK, „Proza secolelor III-IV e.n.", Imperiul, II, pp. 270-271; Elena SLAVE, „Symmachus", Istoria literaturii latine, IV, pp. 396-400. Pentru disputa referitoare la altarul Victoriei şi reflexele ei în opera lui Symmachus, vezi J. WYTZES, Der Streit um den Altar der Victoria. Die Texte der betreffinden Schriften des Symmachus und des Ambrosius, Amsterdam, 1934; K. KLEIN, Symmachus. Der Streit um den Victoriaaltar, Darmstadt, 1972. Impresionante sunt Relationes 10-l2, în care Symmachus deplânge moartea lui Praetextatus.

13. Pentru corespondenţa lui Symmachus şi pentru stilul lui, vezi Louis HAVET, Laprose metrique de Symmaque, Paris, 1892; Matei NICOLAU, „L'origine du cursus rythmique et les debuts de l'accent d'intensite en latin", Revue des Etudes Latines, 7, 1929, pp. 47-74; „Quelques considerations sur rictus et sur ses rapports avec l'accent", ibid., pp. 148-l69; dar şi R. PICHON, op. cit., pp. 796-799; E. CIZEK, „Proza secolelor III-IV e.n.", Imperiul, II, pp. 27l-272; Jean-Pierre CALLU, Introducere la Symmaque, Lettres, Paris, 1972; R. MARTIN-J. GAILLARD, op. cit, II, pp. 210-211; 226-227; E. SLAVE, „Symmachus", Istoria literaturii latine, IV, pp. 400-403.

. 740

XXXVII. ISTORIOGRAFIA SECOLELOR III-V D.C.

Trăsături* generale

Am văzut în capitolul introductiv consacrat societăţii şi culturii secolelor III-V d.C. care au fost mărcile cardinale, valenţele focalizante ale istoriografiei din această lungă secvenţă istorică. Deşi istoriografia nu mai poate atinge piscul înalt la care avusese acces în secolele l-ll d.C, ea continuă să ateste o vitalitate deosebită, care se menţine chiar şi după căderea Imperiului roman occidental. De fapt, un scriitor ca Amian se înscrie printre cei mai valoroşi istorici romani. Concomitent istoricii practică toate modalităţile acestei federaţii de specii literare care a fost istoriografia latină. Pe de altă parte, amestecul de tipare şi „genuri" se manifestă nu numai prin joncţiunea epitomei şi a biografiei, speciile istoriografice privilegiate, din motivele consemnate în capitolul introductiv mai sus menţionat, ci şi prin fuziunea epitomei şi a monografiei în operele lui Festus şi ale altor istorici. Nu considerăm pertinentă distincţia între epitomă, ca rezumat al unei singure opere istoriografice anterioare, de proporţii ample, şi breviariul, ca istorie scurtă. Desigur, au existat epitome „tehnice", care condensau o singură scriere mai veche, şi epitome ale istoriei Romei. în sfârşit, dacă este adevărat că biografii, pe urmele lui Suetoniu, se străduiesc să înlăture masca oficială de pe chipul împăraţilor, a căror viaţă o narează, ei, ca şi alţi istoriografi, sunt marcaţi de tendinţa spre diminuarea antropocentrismului tradiţional al istoricilor antici, de practicarea unui discurs mental dominat de respect şi de sanctificare a unor personalităţi, a Romei, considerată ca eternă. Noul utilaj mental îşi spune cuvântul în textele istoricilor, îndeosebi creştini. Unii istorici necreştini au militat în jurul împăratului Iulian sau au fost sensibil influenţaţi de mentalitatea dezvoltată în cercurile reacţiei păgâne din secolul al IV-lea d.C. Dar autonomia stilistică a istoriografiei continuă a fi operantă. Dacă anumiţi istorici se inspiră din normele şi practicile stilistice ale celui de-al treilea clasicism, alţii le rămân străini, măcar în parte.

741

ISTORIOGRAFIA SECOLELOR Ill-V D.C.

Marius Maximus şi alţi istorici

Dintre numeroşii istorici şi biografi ai secolului al lll-lea d.C, se detaşează numele şi contribuţia lui Marius Maximus, care a servit drept sursă importantă Istoriei Auguste şi altor lucrări istoriografice ale secolului al IV-lea şi al V-lea d.C. El a fost în orice caz cel mai important biograf care a trăit în agitatul secol al lll-lea d.C. Marius Maximus a scris sub Severi, în vremea în care Cassius Dio îşi publica în greceşte ampla sa operă istorică. Din biografiile lui Marius Maximus s-au păstrat numai fragmente. Acestea dau seama de experienţa acumulată de acest scriitor, care a fost şi un important om politic şi un militar.

Lucius Marius Maximus Perpetuus Aurelianus a fost senator, legat de legiune, guvernator de provincie, prefect al Oraşului, adică al Romei, sub Macrinus, consul de două ori, inclusiv sub Severus Alexander, în 223 d.C. (CIL, 6, 1450-l451; 35542; 9, 398; 10, 6567 şi 6567). Se pare că Marius Maximus a alcătuit o biografie izolată a lui Nero¹ şi o culegere de Douăsprezece Vieţi ale Cezarilor, care domniseră între 96 şi 222 d.C. Macrinus era exclus din această culegere, în vreme ce Verus beneficia de o biografie independentă, deoarece Marius Maximus scria numai despre împăraţii care domniseră la Roma. Chiar titlul şi conţinutul culegerii demonstrează intenţia de a continua opera lui Suetoniu. însă fidelitatea faţă de modelul suetonian este doar parţială. Dacă Marius Maximus împărtăşeşte cultul lui Suetoniu pentru document, pentru detalii maliţioase, referitoare la viaţa privată a împăraţilor, şi pentru cancanuri, astrologie sau curiozităţi, el asumă o optică politică relativ senatorială, deşi îl admiră pe Septimius Severus, şi asumă o pasiune vibrantă, declarativă, străină de tehnica suetoniană a pariului şi alibiului în reprobarea împăraţilor foarte autoritari şi despotici, precum Commodus ori chiar Hadrian. De asemenea, biograful atribuie personajelor sale lungi discursuri, ca acela rostit de Marcus Aurelius în faţa anturajului lui (H. PETER, H.R.R., II, fr.13). Or, asemenea discursuri lipseau din textul suetonian. Totodată lipseau în opera lui Suetoniu şi apoftegmele, prolixitatea, scriitura înflorată, probabil înrâurită de manierismul frontonian, de care a fost învinuit Marius Maximus de către Istoria Augusta {Qudrig. Tyran., 1, 2). De altfel acest biograf a utilizat documentele cele mai variate: actele Romei, pamflete în versuri, scrisorile şi autobiografiile cezarilor (H. PETER, H.R.R., fr.15; 14; 12 şi 18).

Deşi înregistrează amănunte extrem de mărunte, cu toate că pitoreşti, ca felurile de mâncare inventate de anumiţi împăraţi (H. PETER, H.R.R., II, fr.8), Marius Maximus nu este un istoriograf foarte naiv. El observă că împăraţii răi, care au consilieri oneşti, sunt mai puţin de temut decât cei buni, ce sunt prost sfătuiţi (H. PETER, H.R.R., II, fr. 2). De asemenea, biograful recuză unele detalii absurde, descoperite în izvoarele sale².

Către sfârşitul aceluiaşi secol al lll-lea, Aelius lunius Cordus (dacă se numea astfel) a alcătuit de asemenea biografiile unor împăraţi, îndeosebi din veacul anterior, dar şi din cel căruia îi aparţinea. Nu s-au păstrat decât fragmente din aceste biografii. El s-a reliefat ca mult mai fidel modelului suetonian decât Marius Maximus. Pe de altă parte, deşi atestă o pasiune

742

MARIUS MAXIMUS Şl ALŢI ISTORICI

manifestă pentru detaliul pitoresc, pentru cancan şi pentru relatarea semnelor prevestitoare, Cordus enunţă observaţii judicioase asupra complicatelor evenimente ale anului 238 d.C, care implicaseră grave confuzii instituţionale³.

Istoria Augusta consemnează numele a numeroşi biografi şi istorici, trăitori în secolul al lll-lea d.C, ale căror opere le-ar fi folosit ca izvoare. Este posibil ca unele din aceste scrieri să fi fost inventate de abilul autor al Istoriei Auguste. Dar unele dintre ele trebuie să fi fost cu adevărat scrise. Astfel gesta lui Alexandru a inspirat lui Valerius Polemo o amplă biografie „romanescă" în trei cărţi. în sfârşit, un alt istoriograf anonim trebuie să fi structurat o întinsă culegere de biografii imperiale. Acest biograf pare să fi lucrat mult mai temeinic decât Marius Maximus. Cum nu se ştie nimic despre acest autor, a cărui existenţă a fost reconstituită pe baza investigării izvoarelor utilizate de istoricii secolului al IV-lea, el este numit de savanţii moderni „Necunoscutul", Ignotus*. în schimb, din prima jumătate a secolului al IV-lea d.C, ni s-a păstrat o scurtă monografie intitulată „Originea împăratului Constantin", Origo Constantini imperatoris. De altfel însuşi împăratul Constantin şi-a scris memorii, care nu ni s-au păsfrat.

Foarte importantă pare să fi fost o culegere de biografii conservată sub forma iniţialelor EKG. Ce înseamnă aceasta? Desigur, nu o electrocardiogramă antică! Este vorba despre Die Enmanische Kaisergeschichte, cum spun savanţii germani sau, altfel spus, „Istoria imperială a lui Enmann". Nu dispunem de nici un fel de informaţii precise cu privire la autorul şi conţinutul acestei opere, din care, fireşte, nu s-a păstrat nimic. Totuşi existenţa ei a fost dovedită, încă în 1884, de savantul german Enmann, pe baza informaţiilor furnizate de Aurelius Victor, Pseudo-Aurelius Victor, Eutropiu, Festus, Istoria Augusta şi Hieronymus: aşadar pe baza analizei izvoarelor acestor istorici. îndeosebi Istoria Augusta a utilizat informaţiile oferite de EKG; însă n-a putut să citeze explicit numele şi opera autorului ei, spre a evita un anacronism flagrant faţă de data oficială, de fapt fictivă, a alcătuirii ei. Dar autorul Istoriei Auguste ajunge chiar să polemizeze cu EKG, când se referă la „scriitori latini" ori la „scriitori nepricepuţi" (Max., 33, 3; Gordian., 2, 1). EKG a fost redactată spre mijlocul secolului al IV-lea d.C, dacă nu chiar în vremea domniei lui Iulian.

S-a demonstrat că Istoria imperială a lui Enmann înfăţişa biografiile diverşilor împăraţi ai secolelor I-IV e.n., până în 337 d.C. Această scriere este rodul clanurilor anticreştine, care pregăteau reacţiile păgâne din a doua jumătate a secolului al IV-lea d.C. Autorul acestei opere a fost direct influenţat de optica asumată de Iulian, ca de altfel şi alţi istorici care i-au urmat. De aceea el exalta pe Marcus Aurelius, împăratul filosof, pe care Iulian îl considera ca modelul lui. De altfel discursul istoric al istoriografului anonim sprijinea consolidarea Dominatului şi politica universalizantă adoptată de Imperiu. Din această pricină el manifesta o anumită simpatie chiar pentru Caracalla, care acordase cetăţenia romană aproape tuturor locuitorilor Imperiului. Totodată, acest istoric îl admira pe Aurelian şi informa cu privire la evacuarea Daciei de către administraţia imperială. Exemplul suetonian l-a determinat să insiste asupra vieţii private a împăraţilor. EKG utiliza informaţii oferite de Marius Maximus şi de către succesorii lui⁵. Vitalitatea speciei biografice este relevată şi de apariţia, la sfârşitul secolului al IV-lea d.C, a unei lucrări anonime „Despre bărbaţii iluştri ai oraşului Roma", De uiris illustribus urbis Romae, conservată în corpul operelor lui Aurelius Victor, care însă nu este autorul ei.

-743

ISTORIOGRAFIA SECOLELOR III-V D.C.