Eugen cizek secvenţĂ romană Mijlocul secolului I al erei noastre

c

EUGEN CIZEK

SECVENŢĂ ROMANĂ

Mijlocul secolului I al erei noastre

3 ,_ m '* "D »«•

Prefaţă de acad. EMIL CONDURACH1

Traducere de SANDA CHIOSE CRIŞAN

Şî CONSTANTIN CRIŞAN

r; O ■- • m


1986

EDITURA POLITICĂ Bucureşti

° o


Lucrarea reprezintă traducerea în limba română a volumului Neron (Fayard, Paris, 1982), încunu­nat cu premiul „Timotei Cipariu" pe 1982 al Aca­demiei Republicii Socialiste România şi cu Pre­miul Literar European pe anul 1982 conferit de Asociaţia Scriitorilor de Limbă Franceză (ADELF)

Redactor : ALEXANDRU CIOLAN Coperta : NICOLAE CORNELII!

Librairie Artheme Fayard, 1982 Eugen Cizek, Neron

Prefaţă

Profesorul Eugen Cizek, cunoscut specialist în do­meniul literaturii latine, cu cercetări care trec de la mo­nografii asupra lui Seneca, Suetoniu şi Tacit la lucrări de largă sinteză, cum ar fi „Evoluţia romanului antic", şi-a îndreptat de mulţi ani atenţia şi asupra istoriei imperiului roman. Cunoaşterea aprofundată a izvoare­lor scrise ale acestei perioade, ca şi un interes perma­nent viu pentru problemele social-economice şi politice ale acestor vremuri l-au dus şi la redactarea unor ample lucrări de istorie romană, deosebit de apreciate atît în ţară cît şi în străinătate. începutul 1-a făcut teza (publi­cată în limba franceză) „Epoca lui Nero şi controversele ei ideologice", apărută în 1972, în cunoscuta colecţie „Roma Aeterna". Această lucrare a provocat un viu in­teres şi a dus chiar la constituirea unui cerc internaţio­nal de „Studii neroniene", cerc în care profesorul Cizek a jucat şi joacă un rol foarte important. In 1980, acelaşi autor a publicat o monografie, de asemenea foarte im­portantă : „Epoca lui Traian. împrejurări istorice şi pro­bleme ideologice" (Editura ştiinţifică şi enciclopedică,' Bucureşti, 1980, tipărită acum şi în versiune franceză, în colaborare cu prestigioasa editură „Les Belles Lettres", din Paris). în sfîrşit, doi ani mai fârziu i-a apărut în limba franceză o nouă lucrare, intitulată „Neron" (Ed,¹

h

Secvenţă romană

ayard, 1932), prezentată acum şi în versiune româ-ească. Fostul meu elev şi colaborator, el însuşi de mai lulţi ani profesor apreciat al Universităţii din Bucu-;şti, mi-a făcut cinstea să-mi solicite o prefaţă pentru :eastă versiune în limba română a lucrării şale. O scriu i toată bucuria de a vedea recenta carte a tînărului eu coleg la dispoziţia publicului românesc nu numai n dorinţa de a-mi manifesta pe această cale preţuirea întru tot ce a făcut şi, desigur, va mai face în domeniul toriei romane, dar şi fiindcă sînt conştient de faptul că îblicul nostru a fost multă vreme lipsit de lucrări din »meniul istoriei universale.

în fond, lucrarea de faţă nu ar fi avut nevoie de o efaţă ca aceasta, autorul atrăgînd el însuşi în primele >uă pagini atenţia cititorului asupra unor probleme ndamentale, dezvoltate pe larg în cele peste 400 de pa­ni ale volumului. Poate că totuşi, dincolo de unele mici irergenţe între autor şi cel care scrie prefaţa de faţă, itorul român ar putea fi interesat să vadă felul în care i specialişti români din două generaţii diferite şi por-îd uneori de la puncte de plecare diferite, se pot în-ni pe această cale sau, uneori, se pot despărţi.

O primă observaţie din acest punct de vedere a fă­t-o autorul însuşi, subliniind diferenţele ce separă cele uă lucrări ale sale închinate lui Nero şi epocii sale, ărute la distanţă de 10 ani una de cealaltă. îmi face icere să spun încă din aceste prime rînduri că lucrarea faţă se deosebeşte prin adîncirea unor probleme asu-i cărora în prima lucrare zăbovise mai puţin. Redactarea unei monografii închinate împăratului nan nu putea părăsi cu totul tiparul clasic al unei bio-fii. în chip firesc, Nero ocupă locul principal de-a lun-

întregii lucrări, fapt care apare evident din însăşi ti-itura unora din capitolele cele mai importante. Alte itole îl prezintă într-un cerc mai amplu. Subliniez astfel de capitole dovedesc strădania autorului de a

din cadrele relativ strimte ale unei biografii şi de a-şi za eroul nu numai în mediul în care acesta a trăit,

mai ales în mediul care a jucat sau a putut juca un

important în desfăşurarea istoriei romane între anii -60 e.n.

Urmărind pas cu pas atît comportamentul personal înărului Nero, devenit împărat pe cînd era un copil 16 ani şi a cărui viaţă s-a încheiat dramatic cînd de

Prefaţă 1

abia depăşise vîrsta de 30 de ani, precum şi toate eveni­mentele determinate de activitatea sau de tendinţele adeseori contradictorii ale personajelor de la curtea impe­rială, autorul analizează nu numai izvoarele de infor­maţie care ne îngăduie să reconstituim istoria acestor ani, ci şi ponderea reală a rolului lui Nero, la Roma sau în cadrul general al imperiului. Merită a fi subliniată încă de la început o primă concluzie a autorului : „monstru sau vizionar, Nero a ales o cale originală", pe care cercurile conducătoare ale politicii imperiale au refuzat-o. De altminteri, această concluzie, pe care per­sonal o împărtăşesc doar parţial, a făcut pe mulţi dintre recenzenţii lucrărilor lui Eugen Cizek să le considere, pe nedrept, o încercare de „reabilitare" a tînărului împă­rat, dat întotdeauna ca exemplu de ambiţii nemăsurate şi de incoerente acte de, guvernămînt. Ceea ce mă face să apreciez pozitiv termenul de „cale originală" nu este numaidecît de atribuit numai lui Nero însuşi. Averr şi înainte de el, şi după el, exemple de împăraţi la fel de calomniaţi de izvoarele antice ostile monarhiei impe­riale, exemple care par a dovedi că în chip conştient sau inconştient unii dintre aceşti împăraţi (Tiberiu, Cali-gula, Domiţian) îşi dădeau seama că societatea romană, în pragul unei crize de structură, nu avea, pentru mo­ment cel puţin, altă soluţie decît aceea a unei „dictaturi imperiale", mai exact vorbind, a unei concentrări a pu­terii politice şi militare romane într-o singură mînă. O făcuseră August şi Tiberiu, aveau să o facă mai tîrziu un Vespasian, Septimiu Sever sau Diocleţian, toţi con­ştienţi de faptul că de-a lungul anilor apăruseră mutaţii foarte importante în evoluţia social-economică a impe­riului. Inegala dezvoltare a provinciilor, tendinţele centri­fuge ale unora dintre ele ca şi ale unor mari corpuri de armată cantonate la frontiere făceau necesară sporirea autorităţii imperiale, sporire ce ducea uneori chiar şi la ideea, de mult cunoscută şi practicată în regatele ele­nistice din Orientul Apropiat, a divinizării persoanei îm­păratului. Practic vorbind, evoluţia ulterioară a impe­riului a dus pe calea aceasta la apariţia dominatului lui Diocleţian. Se poate deci pune întrebarea : a fost sau nu conştient de acest fapt şi Nero ? Spre această formă tin­dea oare Nero, atunci cînd, aşa cum afirmă autorul lu­crării de faţă, „alesese o cale originală" ?

8 Secvenţă romană

Fără a prejudicia cu nimic asupra valorii acestei lu­crări, fără a uita nici o clipă cît de temeinică este analiza tuturor izvoarelor pe care autorul îşi întemeiază conclu­ziile, mărturisesc că, personal, nu văd în toată activitatea tînărului împărat o asemenea tendinţă novatoare şi con­ştientă, ce ne-ar permite să acceptăm calificativul de „cale originală" şi pe Nero drept un „vizionar". înseamnă oare acest lucru că mă alătur numeroşilor istorici care l-au înscris pe Nero în rîndul „monştrilor" ? Nicidecum. De fapt, monstruos este climatul politic al curţii impe­riale şi falsă este viziunea istoricilor antici şi chiar a unor istorici moderni, atunci cînd reduc totul sau aproape tbtul la dimensiunile curţii imperiale. Nu este singurul caz de deformare a realităţii şi de falsă viziune a lucru­rilor în istoria universală. E de ajuns, pentru a da un singur exemplu, să compar viziunea epocii, lui Ludovic al XlV-lea în „Memoriile" ducelui de Saint-Simon, pentru care toată epoca Regelui Soare se reduce la întîmplările curţii de la Versailles, cu strălucita operă a lui Voltaire „Secolul lui Ludovic al XlV-lea".

în cartea sa, Eugen Cizek face eforturi lăudabile de a se sustrage tentaţiei interpretărilor facile. Este me­ritul său nu numai acela de a fi lărgit orizontul vieţii politice şi culturale a imperiului în epoca lui Nero, dar şi cel de a cîntări cu multă prudenţă rolul şi ponderea a numeroşi factori care au determinat istoria imperiului roman între anii 54—68. Din acest punct de vedere, Lucrarea poate fi considerată în chip justificat o excelentă şi nuanţată frescă a acestei perioade. Nu vom intra deci în analiza diferitelor capitole ale cărţii de faţă, după cum nu vom încerca nici a analiza pas cu pas cît de justifi­cată este o nuanţă sau alta a judecăţii istoricului asupra întîmplărilor acelor ani. Ne vorn opri însă asupra unora dintre afirmaţiile autorului care atribuie împăratului însuşi iniţiativa unor acte de guvernămînt a căror în­semnătate în viaţa social-economică şi politică a impe­riului nu poate fi nici tăgăduită, nici subestimată. Putem oare, spre a da cîteva exemple, atribui în chip exclusiv lui Nero iniţiative ca acelea privind întărirea apărării fron­tierelor imperiale la Rin, la Dunăre, în bazinul Mării Negre sau în Armenia ? Putem oare considera drept o iniţiativă a lui reforma sistemului monetar imperial din anul 64 ? Putem fi de acord cu autorul doar în prima parte a demonstraţiei, şi anume, aceea în care subliniază

Prefaţă 9

risipa enormă din anii domniei lui Nero, risipă de care împăratul s-a făcut în mare parte vinovat ; în schimb, ne vine greu să fim de acord cu autorul atunci cînd atribuie tot lui Nero importanta reformă a sistemului mo­netar roman, reformă care presupune o sunoaştere pro­fundă a acelui delicat mecanism necesar combaterii in­flaţiei, sporirii veniturilor statului şi, în ultimă analiză, echilibrului economic nu numai la Roma, ci în tot im­periul. Cel puţin de la predecesorul său Claudiu fuseseră organizate adevărate „ministere" (scrinia) în care lucrau funcţionari imperiali, adeseori greci sau orientali, cu o lungă experienţă în dbmeniul administraţiei. Reforma mo­netară clin anul 64 este atît de importantă, încît nu e de mirare că un secol şi jumătate mai tîrziu reforma mo­netară a lui Diocleţian va încerca, şi în bună măsură va şi reuşi, să redea monedei romane ponderea şi puterea de cumpărare a denarilor lui Nero.

Putem oare, spre a mai da un singur exemplu, să atribuim numai lui Nero ideea unei „noi civilizaţii"' în care luxul, spectacolele etc. ar fi constituit elemente, ca­racteristice ? Mai întîi, întrucît mă priveşte, nu pot fi de acord cu folosirea termenului de civilizaţie pentru astfel de situaţii, reale sau fictive. Analiza acestei si­tuaţii pe care autorul însuşi o face — şi o face cu multă pătrundere, atunci cînd subliniază extrema diversitate şi inegala dezvoltare a societăţii romane — dovedeşte că, în ciuda unor termeni folosiţi poate nepotrivit, autorul merge adine cu analiza izvoarelor istorice şi a realităţilor ro­mane din epoca lui Nero, ajungînd la concluzii cu care mă declar de acord.

Mă opresc încă o clipă asupra unei situaţii în apa­renţă bizare — bizare dar explicabile, pe care autorul o subliniază el însuşi : faptul că Nero, urît de cercurile poli­tice conducătoare, a devenit popular în rîndurile plebei şi ale populaţiei modeste din provincii. Se află aici o pro­blemă asupra căreia analiza putea zăbovi poate mai mult. Exemple de felul acesta mai pot fi, desigur, aduse în discuţie.

Cititorul nu trebuie să creadă însă că aceste cîteva semne de întrebare puse. în rîndurile dinainte, sau unele deosebiri de păreri ar micşora valoarea lucrării de faţă. Ea are nu numai meritul de a fi desluşit numeroase as­pecte ale personalităţii şi politicii neroniene, dar şi de a fi aşezat în termeni clari şi nuanţaţi această activitate în

10

Secvenţă romană


cadrul complex al societăţii romane. Are de asemenea meritul de a fi ridicat probleme noi, semn de altminteri distinctiv - al lucrărilor de bună calitate. Ar fi însă să încărcăm prea mult textul acestei prefeţe dacă ne-am opri asupra multora dintre problemele puse sau rezol­vate în lucrarea sa de profesorul Eugen Cizek. Scopul acestor cîteva rînduri a fost şi este acela de a prezenta ci­titorilor noştri o carte bună, redactată cu toată exigenţa ştiinţifică necesară şi într-o formă curgătoare, convin­gătoare, calităţi care o fac să se recomande de la sine.

acad. EMIL CONDURACHI

_i


Cuvînt înainte la ediţia în limba română

La solicitarea cunoscutei edituri pariziene Fayard, am scris între anii 1979 şi 1982 cartea Neron, tradusă în pagi­nile care urmează şi revăzută de mine. Solicitarea se da­tora, probabil, unei cărţi anterioare, L'epoque de Neron et ses controverses ideologiques, publicată în cadrul colec­ţiei Roma Aeterna, IV, la editura Brill, Leiden, 1972. La baza acestei ultime lucrări s-a aflat o teză de doctorat susţinută la Universitatea din Bucureşti, în iunie 1968. Editura Brill (Olanda) luase în acei ani iniţiativa de a publica, în limbi de circulaţie universală, teze româneşti de doctorat.

Intre L'epoque de Neron şi Neron diferenţele nu re­zidă numai în împrospătarea bibliografiei. Planul exclu­siv diacronic al primei cărţi a fost înlocuit de un plan sincronic. Deşi, evident, am încercat să nu ignorăm evo­luţia fenomenelor. în Neron am renunţat la unele detalii de erudiţie, legate mai ales de evoluţia curentelor lite­rare, şi am accentuat interesul pentru personalitatea lui Nero şi alcătuirea mentalităţilor şi a centrelor care le-au propagat. Acest interes constituie, de altfel, elementul fundamental al cărţii de faţă.

Din 1979, data la care s-a încheiat documentarea pentru Neron, au apărut destul de numeroase lucrări pe

12

Secvenţă romană

care, evident, la acea dată- nu am avut posibilitatea să le consultăm, pentru că nu erau publicate. Prin urmare, pentru completarea bibliografiei noastre, cititorul poate consulta cu folos îndeosebi culegerea de studii intitulată Neronia 1977. Actes du 2-e Colloque de la Societe Inter­nationale d'Etudes Neroniennes, Clermont-Ferrand, 1982, precum şi următoarele cărţi : Măria Bellincioni, Potere ed etica in Seneca, Brescia, 1984 ; Patrick Kragelund, Prophecy, Populism and Propaganda in the „Octavia", Copenhagen, 1982 ; Jacques Sancery, Galba ou l'armee face au pouvoir, Paris, 1983 ; Jacques Gascou, Suetone historien, Roma, Ecole Francaise, 1984 ; Etienne Aubrion, Rhetorique et histoire chez Tacite, Metz, 1985 ; MiriamT. Griffin, Nero. The End of a Dynasty, London, 1984 ; John Patrick Sullivan, Literature and Politics in the Age of Nero, Ithaca and London, 1985. Menţionăm de aseme­nea următoarele articole : Ramiro Donciu, Propaganda imperială la Roma în epoca lui Nero, în Revista de Is­torie, 36, 1983, p. 108 şi urm. ; Y. Perrin, Neron et TEgypte : une stele de Coptos montrant Neron devant Min et Osiris (Musee de Lyon), în Revue des Etudes An-ciennes, 84, 1982, p. 17 şi urm., ca şi articolul nostru L'experience neronienne : reforme ou revolution ?, în aceeaşi revistă şi în acelaşi număr, p. 95 şi urm,.

Nu a fost în intenţia noastră să-l „reabilităm" în­tr-un fel sau altul pe Nero. Faptele monstruoase ale acestui împărat pot fi, cel mult, explicate, dar nu şi scuzate. S-a lăsat prins în maşina propriului absolutism, instituind un regim represiv deosebit de crud şi adesea absurd. Desigur, i s-au atribuit şi crime pe care nu le-a săvîrşit; şi-a ucis însă mama, dascălul din adolescenţă şi numeroase alte fiinţe din preajmă. Aceste ucideri nu pot fi în nici un fel ignorate, chiar dacă ele nu se sin-gularizau în straniul microcosmos pe care îl alcătuia lu­mea familiilor de frunte din Roma acelei vremi. Iulio-Claudienii, Domitii şi alţii se înrudeau între ei pe mai multe linii. Se căsătoreau unii cu alţii la fiecare genera­ţie, veri cu veri, unchi cu nepoate, pentru ca, ulterior, să se lichideze fizic fără milă.

Fără îndoială, domnia lui Nero şi întreg secolul I al erei noastre constituie un fenomen istoric unic. Insă, din punctul de vedere al unei anumite tipologii umane, această vreme prezintă trăsăturile imuî veac de tip re-

Cuvînt înainte la ediţia în limba română

13

nascentist. Este vorba de o secvenţă istorică ilustrată nu numai prin brutalitate sîngeroasă, ci şi prin explorări febrile, îndeobşte creatoare. Aceste căutări fertile se ma­nifestă nu numai în domeniul geografiei, ci şi pe tărîmul cunoaşterii, creaţiei de noi valori şi de noi structuri cul­turale, precum şi politice.

, Chiar dacă deciziile esenţiale din perioada care for­mează obiectul acestei cărţi poartă amprenta personali­tăţii lui Nero, nu este mai puţin adevărat că împăratul a fost considerabil influenţat de anturajul său. Or, acest anturaj a simţit că, în condiţiile noului statut politic al Romei şi ale efervescenţei creatoare la care ne-am referit, vechiul model socio-cultufal, vechiul climat mental se aflau în criză. Chiar şi cei pe care Tacit i-a numit sfet­nicii cei răi ai lui Nero şi-au dat seama că trebuie creat un nou model socio-cultural, care să corespundă unui cli­mat mental înnoit şi, desigur, schimbărilor suferite de forţele economice, sociale şi politice, prin urmare de so­cietatea reală, generatoare, în ultimă instanţă, a menta­lităţilor,

Nero şi anturajul său n-au încercat, aşa cum se sus­ţine adesea, să realizeze printr-o revoluţie aceste schim­bări în modelul de existenţă şi de percepere a lumii. S-a procedat la ceea ce noi am numit o reformă axiologică. Este tocmai epoca în care se impune formula reformatio morum, reforma moravurilor, utilizată de Seneca. în schimb, nu exista nici măcar un cuvînt care să desem­neze clar noţiunea de revoluţie. Fireşte, într-un fel au întrevăzut această reformă Seneca şi consilierii de în­ceput ai lui Nero, şi într-altul a încercat s-o înfăptuiască Nero, secondat de „sfetnicii cei răi", cum am arătat că îi numeşte Tacit. Pe de altă parte, măsurile represive, precum şi potenţarea absolutismului imperial au însoţit aceste strădanii de reformare a modelului socio-cultural, a întregului mod de viaţă al romanilor.

Dar planurile lui Nero au eşuat. Modelul socio-cultu­ral propus de ultimul dintre Iulio-Claudieni nu avea nici o şansă să triumfe. Acest model se baza pe un hedonism exagerat, pe o exuberanţă excesivă, care nu au fost şi nici nu puteau fi acceptate. Nu se poate întemeia existenţa unui popor pe luxus şi pe agon. Pe de altă parte, ro­manii nu erau pregătiţi să accepte nici consolidarea ma­sivă a absolutismului. Şi astfel cortina a căzut peste una

11

Secvenţă romană

dintre marile drame — sau, poate, cine ştie, peste una dintre micile drame — ale istoriei.

Am dorit ca această carte ştiinţifică să fie accesibilă publicului larg. Tocmai de aceea am plasat în notele care figurează la sfîrşitul fiecărui capitol referirile la exe­geza modernă şi cîteva, puţine, remarci secundare care ne aparţin. Trimiterile la surse au fost, în schimb, integrate, între paranteze, în textul propriu-zis al cărţii.

Nu putem încheia aceste puţine rînduri puse în des­chiderea cărţii fără a ne exprima gratitudinea faţă de Academia Republicii Socialiste România, care a bine­voit să o încununeze cu prestigiosul premiu „Timotei \Cipariu" pe anul 1982, şi bucuria pentru publicarea cărţii în limba română, făănd-o astfel accesibilă publi­cului larg din ţara noastră.

EUGEN CIZEK

Abrevieri

Abrevierile folosite în această carte se referă atît la autorii greco-romarii şi la operele acestora, cît şi la culegerile de documente. Am reprodus integral numele autorilor, atunci cînd ele apar pentru întîia oară. In con­tinuare, le-am prescurtat. în acelaşi mod am procedat şi în cazul culegerilor de inscripţii şi de monede. Aproape întotdeauna am prescurtat titlurile operelor literare.

Abrevieri ale textelor literare :

Anth. Gr. : Anthologia Graeca

AM. MARC. : Ammianus Marcellinus, Res Gestae

AUR. VICT. : Aurelius Victor ; Caes. : Caesares.

CALP. : Calpurnius Siculus ; Ecl. : Eclogae ; De laud. Pison. : De laude Pisonis.

COLUM. : Columella ; De re rustica.

CORNUT. : Cornutus ; Theol. : Theologiae Graecae Com­pendium.

DIO : Cassius Dio, Istoria romană.

DIO CHRYS. : Dio Chrysostomul sau din Prusa ; Orat. :

Orationes.

EPICT. : Epictet; Diss. : Dissertationes. EUTROP. : Eutropiu, Breuiarium Historiae Romanae. FRONT. : Frontinus ; De oq. ; De aquae ductu urbis

Romae.

16

Secvenţă romană

HIER. : Hieronymus ; Chronic. : Chronicon.

HIST. AUG.: Historia Augusta ; Hadr. : Hadrianus ;

Ver. : Verus ; Alex. : Seuerus Alexander. IOS. : Flavius Iosephus ; Ant. lud. : Antiquitates ludai-

cae ; Bel. lud. : Bellum Iudaicum ; De uita sua. IUV. : Iuvenal; Satir. : Satirae. LUC. : Lucan ; Phars. : Pharsalia. MACROB. : Macrobius ; Saturnal. : Saturnalia. MART. : Marţial ; Epigr. : Epigrammaton libri. OROS. : Orosius, Historia aduersum paganos. PAUS. : Pausanias ; Descript. Graec. : Descriptio

Graeciae.

PERS. : Persius ; Satir. : Satirae. PETRON. : Petroniu ; Sat. : Satyricon. PHILOSTR. : Philostrat ; Vita Apoi. : Vita Apollonii. PLIN. : Pliniu cel Bătrîn ; Nat. Jlist. : Naturalis Historia;

sau Pliniu cel Tînăr ; Ep. : Epistulae. PLUT. : Plutarh ; Galb. : Galba ; Flam. : Flamininus. PROB. : Probus ; Vita Pers. : Vita Perşii. PS.-AUR. VICT. : Pseudo-Aurelius Victor ; Epit. : Epi-

tome de Caesaribus. PS.-LUC. : Pseudo-Lucian ; Nero. PS.-SEN. : Pseudo-Seneca ; Octau. : Octauia. QUINTIL. : Quintilian ; Inst. Or. : Instituţia Oratoria.

SALL. :Salustiu ; Cat. SEN. : Seneca ; Apoc. , De breuitate uitae :

De coniuratione Catilinae. : Apocolocyntosis ; De breu. uit: De benef. : De benejiciis ; De ci. :

De clementia ; De const. sap. : De constantia sapientis ;

De ira ; De tranq. anim. : De tranquillitate animi;

De u.b. : De uita beata ; Ep. : Epistulae ; Nat. Quaest. :

Naturales Quaestiones. SERV. : Servius ; Ad Georg. : comentarii la Georgicele

lui Vergiliu ; Ad Aen. : comentarii la Eneida. STAT. : Statius ; Silu. : Siluae. SUET. : Suetoniu ; Iul. : Divus Iulius; Tib. : Tiberius;

Cal. : Caligula (Gaius); CI. : Diuus Claudius ; Ner. :

Nero ; Galb. : Galba ; Otho ; Vit. : Vitellius ; Vesp.;

Diuus Vespasianus ; Dom. : Domitianus; Vita Luc. ;

Vita Lucani; De gram. : De grammaticis et rhetoribus. TAC. : Tacit; Agr. ; Agricola; Germ. : Germania; Dial. :

Dialogus de oratoribus ; Hist.: Historiae ; Ann.:

Annales. yER'G. : Vergilius ; Aen. : Aeneis.

Abrevieri