Eugen cizek secvenţĂ romană Mijlocul secolului I al erei noastre

«i ir


CAPITOLUL AL III-LEA

inspiraţia politică şi Ideologică

Structură autonomă în sinul sistemului iulio-claudian. neronismul este rezultanta mai multor forţe. Una dintit ele e chiar personalitatea împăratului — ea însăşi sumă a unor vectori psihici şi individuali, dar în egală măsură con­textuali { dar un rol bine determinat în acest proces isto­ric l-au avut forţele materiale şi umane, ideile şi necesită­ţile sociale. Diferite forţe s-au înfruntat cu o intensitate de multe ori dramatică, determinînd, la rîndu-le,- transfor­mări profunde care au afectat sistemul în întregul lui, dat şi sub-sistemele. Nero însuşi a evoluat pe parcursul celoi paisprezece ani de domnie, conservînd în acelaşi timp anumite opţiuni fundamentale. Ca să dea răspuns unei situaţii complexe, el a fost nevoit să-şi schimbe din cînci în cînd strategia şi să multiplice tacticile. în jurul lui. realităţile au suferit transformări. Ca şi oamenii, de altfel

MORALĂ ŞI POLITICĂ LA ROMA

Se impune, înainte de toate, o constatare : în acest prirn secol al erei noastre, realitatea realităţilor este Imperiul Romanii, mai ales după tentativele nereuşite de restaurare a Republicii din 41 şi 42, îşi dau seama că o întoarcere îîn­trecut este de acum înainte imposibilă. O imposibilitate pe

Inspiraţia politică şi. ideologica C9

care chiar vocabularul politic o subliniază : termenii care fac distincţie intre Imperiu şi Republică abundă. Veîleius Paterculus exaltă în August acel conditor — „fondator" — al unei noi structuri politice, iar Tacit opune „vechilor stări de lucruri ale poporului roman" sau „vechiului stat"" (Ann., 4, 32, 1 : neleres populi Romani res şi ibid., 6, 57, 4 : uetus res publica), adică ;,statului liber" (libera res publica), „dominarea realităţii romane" (ibid. 6, 57, 4 : rei publicae arbitriuvi), principat us sau imperium — „principatul" sau „imperiul-'.

Deşi moştenirea ei morală dăinuie încă, tradiţia repu­blicană se stinge încet şi irevocabil. Cei mai tradiţionalişti dintre senatorii romani se mărginesc la critici parţiale, individualizate, vizîndu-1 pe cutare sau cutare împărat, fără a contesta însă sistemul în sine, noua ordine. O or­dine care, încetul cu încetul, se fixează solid '. Roma e din ce în ce mai mult privită ca o cetate aleasă de zei, invin­cibilă şi eternă, desemnată să asigure popoarelor pacea şi dreptatea. Cu alte cuvinte, statul roman îşi descoperă vocaţia imperială, adică ecumenică : el este statul universal. Regatul părţilor, monarhie „civilizată" pe care romanii n-au cucerit-o încă, e singurul care se împotriveşte acestei ambiţii. Trebuie să precizăm totuşi că, la epoca de care vorbim, aceste teme nu sînt chiar atît de aprins discu­tate, cum se va întîmpla mai tîrziu, sub Antonini şi către sfîrşitul lumii romane². Ceea ce interesează în primul rînd este personalitatea conducătorilor. întrucît totul, pare că atîrnă de puterea lor, politologii şi intelectualii le ana­lizează faptele şi gesturile, cuvintele, obiceiurile, carac­terul, spre a zugrăvi portretul monarhului ideal. Sigur că acest lucru obligă uneori la prudenţă.

Iată, prin urmare, rolul important pe care începe să-1 joace de acum înainte morala. In spaţiul ei, se formulează critici şi aspiraţii. Iar în numele ei, sînt discutate calităţile Şi defectele principilor, viciile şi virtuţile lor. Astfel, pe nesimţite, se produce opoziţia între cei „buni" şi cei „răi". Această bipolarizare nu este nouă, dar ea capătă propor­ţii şi îşi va găsi expresia desăvîrşită sub pana lui Tacit.

Cel bun, bonus, este un introvertit, o fiinţă austeră, Moderată şi virtuoasă. Cel rău, malus, este un extravertit, un frivol şi un extravagant dedat viciilor. Cei buni. bont, ^s«rşesc întotdeauna prin a cădea victime celor răi. La Tacit, Aceste trăsături se formalizează. Pe cei buni. boni, îi carac­terizează circumspecţia (prudentia), fidelitatea neconditio-

70 Secvenţă romană

nată (obsequium), pudoarea. Infamia (rubor, dedecus) îi ocoleşte. Credincioşi vechilor obiceiuri (ueteres mores). ei dau dovadă de severitate, de lealitate, de temperanţă (seue-ritas, fides, temperanlia) : într-un cuvînt, simbolizează vir­tutea. Cei răi, mali, cumulează trăsăturile contrare : agre­sivitate, perfidie, ambiţie neînfrînată, rapacitate, desfrîu, dispreţ faţă de opiniile societăţii, poftă de răzvrătire. Pe deasupra, ei se vădesc a fi, în epoca lui Nero — conform opiniilor lui Persius, Lucan, Thrasea si chiar Seneca — oportunişti şi tiranici ³.

REGELE ŞI TIRANUL*

Dihotomia aceasta domină gîndirea morală a primului secol. Eâ este în acelaşi timp temelia şi rezultatul, infra­structura şi suprastructura unui alt cuplu, de data aceasta politic — rege (rex) şi tîran (tyrannus) —, cuplu pe care ea îl va asimila şi transforma, moralizîndu-1. E de la sine înţeles că „regele" apare întotdeauna ca un bonus, în timp ce „tiranul" este, fără excepţie, un malus. Trăsăturile spe­cifice celor mali le regăsim la Caligula şi mai ales la Nero.

Situaţia nu s-a prezentat însă întotdeauna în acest fel. Pe vremea Republicii, tyrannus era sinonim cu rex. în tim­pul Imperiului, rex îşi pierde orice tentă negativă. în ochii senatorilor, ca şi ai oamenilor de litere, regele apare de acum înainte ca opusul tiranului.

Sub Iulio-Claudieni, în practică, „principele [este] stă-pîn absolut : imperium [îl înalţă] deasupra legilor" ⁴. îm­păratul reprezintă legea ca atare şi face figură de interme­diar, ba chiar de chezaş al graţiei divine : iată o trăsătură caracteristică acestui secol de renaştere. Toţi cezarii au căutat, cum e şi firesc, să întărească această putere aproape nelimitată. De la un împărat la altul, diferenţele sînt minime. Şi totuşi politologii le reţin, ele oferindu-le posibilitatea să menajeze anumite sensibilităţi, care erau moştenite de la vechea mentalitate. Astfel se explică dis­tanţa care-i separă pe un August şi un Tiberiu de un Cali­gula şi un Nero.

Cei dintîi — cel puţin la începutul domniei lor — au respectat tradiţia, au militat pentru o constituţie aparent mixtă, amestec de monarhie, aristocraţie şi democraţie, şi nu s-au atins de privilegiile aristocraţiei. în schimb, cei-

Inspiraţia politică şi ideologică

71

lalţi au încercat să elimine tcate vestigiile regimu!::i repu­blican şi să instaureze rapid o monarhie teocratica^ de tip greco-oriental, fundamentată pe principiile antoniene ale „democraţiei regale". Scriitorii care propovăduiesc acest model sînt greci. Pentru ei, nu Roma cea de ne­învins reprezintă centrul Imperiului, ci -însuşi principele. Lumea este un cosmos guvernat de providenţa divină, iar împăratul, simbolul unităţii acestuia. El este intermediarul între lumea celestă şi omenire.

Iată, aşadar, deosebiri care par să legitimeze opoziţia dintre rege şi tiran. Oficial, distincţia aceasta nu se aplică Iulio-Claudienilor. Dar ea va deveni destul de repede o temă de meditaţie în şcolile retorice şi un loc comun al literaturii. epocii. încă din primele lecţii, copilul învaţă să-i urască pe tirani şi să-i admire pe tiranicizi. Dascălii le arată că regele este bun şi clement, că respectă drepta­tea, ca ţine seama' de opiniile celor mai buni cetăţeni, că se comportă, de fapt, ca un părinte faţă de supuşii săi, care sînt oameni liberi, şi nu sclavi. Tînărul discipol în­vaţă, de asemenea, că tiranul este egoist, capricios, dispre­ţuitor în faţa dreptăţii, că este asemănător unui animal sălbatic. De fapt, prin idealizarea portretului unui rex sau, invers, prin îngroşarea imaginii blestemate a unui tyran-nus, se încearcă o înrîurire asupra condiţiei moi'ale şi po­litice a principelui.

Toate aceste dezbateri nu afectează, de altminteri, în acelaşi mod, diversele pături ale societăţii. Pentru aristo­craţie, împăratul care practică o politică contrară intere­selor ei este „rău", în timp ce „bun" este acela care-o protejează şi îi menajează susceptibilităţile de clasă domi­nantă. Plebea Romei, fără a fi înzestrată cu o adevărată ideologie, aşteaptă totuşi ca cezarii să vină în întîmpina-rea nevoilor ei, să se intereseze de popor şi de soarta capi­talei. Prea puţin interesaţi de opoziţia rex I tyrannus, plebeii, dincolo de diviziunile lor interne, sînt în mod special ataşaţi casei lui Germanicus "'. Cît despre locuitorii provinciilor şi militari, ei se arată prea puţin preocupaţi de felul în care principele este privit la Roma ; important e ^c el să dea dovadă de calităţi administrative şi să nu le interesele.

în schimb, intelectualii si filosofii sînt profund intere-

i de dezbaterile ideologice, chiar dacă, adesea, proxin n medii sociale umile : concepţiile lor politice coincid de obicei cu vederile aristocraţiei senatoriale. Pentru stoici,

72 Secvenţă roman?

regele, sau mai degrabă ..regele drept" (rex iustus). trebuie să se comporte cu demnitate ; să fie capabil să guverneze — capa.v imperii — spre binele societăţii. Ei încearcă să acţioneze asupra spiritului principelui, pentru ca ,,puterea teribilă pe care acesta o deţine să fie dominată de raţiune şi nu de capriciile sale" ^(;. In cazul în care eforturile lor sînt zadarnice, stoicii se refugiază într-o atitudine de pasi­vitate ursuză sau se retrag din viaţa politică.

ISTORIA UNUI MODEL : MONARHIA ANTONIANA

Modelul monarhic conceput de Marcus Antonius se baza pe ideea conform căreia conducătorul de stat era un om învestit cu graţie divină şi. ca atare, se bucura de o re­laţie privilegiată cu zeii. Întocmai ca regii elenistici, el tindea spre universalitate. Această teologie a puterii a constituit, de altfel, o sursă de' inspiraţie şi pentru alte proiecte monarhice, mai puţin orientalizante decît al său. Sub Marcus Antonius, cultul conducătorului s-a dezvoltat neîncetat, ajungîndu-se chiar, în anumite părţi ale Impc riului, la a-1 identifica pe suveran cu divinităţile localt. Sub masca unei doctrine compozite de inspiraţie monar­hică, aristocratică şi ..democratică" totodată, August disi mulase de fapt un absolutism în toată regula. Marcu: Antonius îşi revendicase acest absolutism, îmbinînd < teocraţie de tip elenistic cu o democraţie regală, aceea a suveranului clement, virtuos, pios şi drept, care cobora în mijlocul mulţimii⁷.

Casa lui Germanicus s-a dovedit fidelă acestui model. Antonia, mama lui .Germanicus, a încercat să ducă mai departe moştenirea tatălui său, păstrînd permanente legă­turi cu micii monarhi orientali, cum a fost, de exemplu, Herodes din Iudeea. Fiul ei, Germanicus, şi-a cîştigat o imensă popularitate, atît în rîndul plebei romane, cît şi printre senatori. Un puternic curent hagiografic a făcut din el, dacă nu chiar restauratorul Republicii, cel puţin un ;,prinţ" liberal. In realitate, Germanicus a fost precurso­rul, mai abil şi mai prudent, al fiului său, Gaius-Caligula şi, fără îndoială, a vrut şi el să-şi întărească puterea, ur-mînd modelul antonian. Extrem de elenizat, el a vizitat în mai multe rînduri lumea în a cărei limbă scria ; purta în mod curent veşminte greceşti şi nu-şi ascundea respectul

Inspiraţia politică fi ideologică 73

pentru instituţiile elenistice sau admitaţia po-ni.ru antichi­tăţile egiptene.

Dar abia sub domnia fiului său. Gaius-Caligula, ideile
antoniene vor prinde în mod concret formă. Crescut în
casa bunicii sale, mare admiratoare a valorilor elenistice,
Gaius-Caligula a învăţat din fragedă pruncie să-1 admire
pe străbunicul său Antonius, să respecte regalitatea orien­
tală, pe care acesta o instaurase, şi, în egală măsură,
valorile greceşti. Chiar dacă uneori îşi proclama doctrina
ca fiind de inspiraţie augusteică, îi iubea mult mai mult
pe Hercule şi pe Dionysos — acesta din urmă identificat
cu zeul egiptean Serapis — decît pe Apollo, divinitatea
fondatorului Imperiului. Gaius Caligula se considera pe
sine ca un „nou soare" (Inscriptiones Graecae ad Res Ro~
manas Pertinentes, IV, 145). El a împins despotismul
teocratic şi exaltarea virtuţilor divine ale împăratului
dincolo-de limitele acceptate de romani ca normale. In timp
ce alţi cezari refuzau anumite onoruri divine, el, cel puţin
în scrisoarea adresată locuitorilor din Alexandria, acceptă
aceste onoruri şi se mulţumeşte doar să limiteze numărul
Statuilor pe care aceştia intenţionau să i le ridice (Inscrip­
tiones Graecae, VII, 2711 : ILS, 8792). Suetoniu rezumă
astfel aceste ambiţii : „Puţin a lipsit să nu ia de îndată
diadema şi să substituie regalitatea ficţiunii principatului.
Din momentul în care însă anturajul lui 1-a făcut să creadă
că s-a ridicat deasupra principilor şi regilor, şi-a asumat
în întregime măreţia zeilor'- (SUET., Cal."22. 2—3) ^s. ;

CLAUDIU AUGUSTEICUL

Urmaşul său, Claudiu, pune capăt tentativei de orien-talizare a Imperiului. Arta triumfală revine la temele cu mare trecere în epoca lui August. Claudiu însuşi se com­pară cu August şi promite să repună în vigoare programul alcătuit de fondatorul principatului (TAC, Ann., 12."ll. 1 ; SUET., CI., 11, 2). Claudiu arborează o moderaţie eu totul tradiţionalistă, încearcă să stimuleze activitatea senatului 51 să frîneze progresul cultelor orientale. Legendele de pe Monede dovedesc importanţa pe care o aveau în ochii lui ⁰ Justiţie şi o Providenţă puse în slujba Imperiului : uneori aceste legende monetare îi asociază pe Claudiu şi August, ^prezentaţi împreună. Unele monumente triumfale cele­brează principiile şi simbolurile augusteice. Scrisoarea lui

7J Secvenţă romană

Claudiu câtre locuitorii Alexandriei se referă, de altfel, la August ⁹.

Cu toate acestea, tendinţele antoniene şi idealul monar­hiei teocratice îşi păstrează prestigiul în anumite medii. La curte, Messalina, fiica Domitiei Lepida, nepoata An­toniei — ea însăşi fiica lui Antoniu şi a Octaviei —, se dovedeşte a fi o înflăcărată partizană a acestei tendinţe.

0 camee, păstrată la muzeul din Haga, îl arată pe Claudiu,
sub înfăţişarea regelui zeilor, într-un car tras de doi cen­
tauri. Messalina, Britannicus şi Octavia îl însoţesc. Unul
din centauri calcă în picioare dpi barbari — aici e o aluzie
la victoria repurtată de Claudiu în Britannia. împăratul
poartă însemnele ornamentale ale lui Iupiter Capitolinul,
dar'cortegiul său adoptă un evident caracter bacchie, carul
centaurilor fiind, prin tradiţie, apanajul lui Dionysos.
Această tradiţie, de origine alexandrină, se inspiră din
misticismul bacchie al vechilor regi ai Egiptului elenistic.
Există şi alte mărturii care trădează acest ataşament per­
sistent al Orientului faţă de doctrinele" antoniene, ca şi
eforturile de a include politica lui Claudiu într-o perspec­
tivă elenizantă şi teocratică.

De altminteri, în ciuda principiilor sale augusteice, afi­şate în mod oficial, Claudiu a încercat, la rîndul său, să întărească orientarea absolutistă, adică bazele autocra­tice ale sistemului Iulio-Claudienilor ^l0. A consolidat struc­turile statului, a accentuat centralizarea, a dezvoltat biro­craţia, a creat cabinetul şi birourile imperiale, alcătuite din liber ţi şi însărcinate să controleze administraţia statului pînă la hotarele Imperiului. Tot sub domnia lui, a crescut rolul cassei centrale imperiale, fiscul (fiscus Caesaris), în detrimentul trezoreriei senatoriale (aerarium). Funcţio­narii săi au desfăşurat o activitate intensă, dovedită de numeroasele edicte ale principelui şi de bogata corespon­denţă administrativă. Activ pe plan legislativ şi juridic, Claudiu a fost în egală măsură şi un neobosit constructor : a mărit cîteva porturi, a deschis drumuri noi, creînd echi­pamentele necesare, a construit temple, antrepozite şi apeducte ; într-un cuvînt, a favorizat urbanismul. Tot lui

1 se datorează lărgirea incintei sacre a Romei, aşa-numitul
pomerium. Şi-a exercitat puterea de cenzor, a acordat cit
uşurinţă cetăţenia romană provincialilor şi a facilitat ac­
cesul acestora în senat. Fidel politicii externe defensive
şi pacifice inaugurate de August, i-a conferit o mai mare
supleţe. în 43, Claudiu a cucerit Britannia iar, mai apoi,

Inspiraţia politică ?i ideologică, 75

în Orient, a transformat statele clientelare în provincii romane, anexînd oficial Tracia, Lycia şi Iudeea. în vest, Mauretania a cunoscut aceeaşi soartă, în timp ce prezenţa militară romană pe ţărmul septentrional al Mării Negre a fost consolidată.

Cercurile oamenilor de afaceri, alcătuite în special din
liberţi şi cavaleri, au încurajat această expansiune, chiar
limitată. în schimb, Claudiu, dimpreună cu birocraţia sa
centralizatoare şi anexionistă, s-au ciocnit de o puternică
opoziţie din partea forţelor senatoriale tradiţionaliste. Cî-
teva agitaţii şi comploturi au reuşit să configureze o veri­
tabilă opoziţie împotriva regimului său, opoziţie pe care
împăratul, evident, s-a străduit să o anihileze. Prin ur­
mare, asistăm la o creştere considerabilă a numărului de
procese intentate senatorilor şi chiar cavalerilor, deşi
administraţia favoriza ordinul ecvestru, pe care, de altfel,
se baza, tot aşa cum un real sprijin găsea politica lui Clau­
diu în armată, şi în special în cohortele pretoriene. >

Totuşi, sarcina de a desluşi în complexul demers politic şi administrativ al epocii rolul personal al lui Claudiu rămîne dificilă. în această privinţă, izvoarele antice sînt extrem de contradictorii. Multe dintre ele insistă asupra defectelor fizice : într-adevăr, împăratul, pe lîngă faptul că era bîlbîit, mai şi şchiopăta. Mai aproape de realitate pare a fi Tacit,, care îl prezintă ca pe un savant de cabinet, pre-gătindu-şi îndelung discursurile, nelipsite, de altfel, de o oarecare eleganţă (TAC, Ann., 13, 3, 6). Claudiu era timid şi îi plăceau mîncărurile alese. în anumite situaţii, putea fi brutal şi crud. Neputincios, se pare, în faţa unor pro­bleme ridicate de viaţa de curte sau de familie — inclusiv în problema succesiunii sale — el lua totuşi de unul sin­gur deciziile politice cele mai importante. Nu e mai puţin adevărat că se lăsa influenţat de anturajul său, în care pre­zenţa unor senatori — Lucius Vitellius, spre exemplu — Şi cavaleri era foarte activă. Un rol politic important^ au ^avuţ şi liberţii casei sale, în special aceia care conduceau tarile birouri administrative. Să-i cităm în acest sens pe Lallistus, a libellis, responsabil cu cererile şi sesizările adresate cezarului, pe Narcissus, ab epistulis, însărcinat eu corespondenţa imperială, pe Pallas, a rationibus, şeful "nanţelor, pe Polybius etc. . Soţiile lui Claudiu n-au şovăit, nici ele, să se amestece

mtrigile de la curte. A fost cazul Messalinei, apoi al
* ' pe care, la insistenţele lui Pallas, Claudiu a

76 Secvenţă romană

luat-o de nevastă la îneeputul anului 49, după ce o trimi­sese la moarte pe Messalina, care îl înşela şi intenţiona să-] răstoarne. Agrippina îi era nepoată de frate, fiind fiica lui Germanicus. Spre sfii şitul anului 49, ea fusese investită cu titlul de Auguxta, ti ii u pe care, ele pe vremea domniei lui August, nici o împărăteasă nu-1 mai dobîndise. Stau măr­turie în acest sens monedele bătute în jumătatea orientală a Imperiului, pe care ea apare fie singură, fie împreună cu Claudiu (M. Fraaîlwood, nr. 502). Cei doi soţi sînt uneori zeificaţi şi asociaţi cu zeiţa Artemis (M. Smallwood, nr. 139). In Egipt, unele monede o identifică pe Agrippina cu zeiţa protectoare a Nilului şi a recoltelor, Euthenia. Nici un suveran roman nu acordase pînă atunci atîtea onoruri soţiei sale în viaţă ". Ambiţioasă şi vicleană, deşi cu o fire colerică şi vindicativă, Agrippina a exercitat o influenţă politică mult mai profundă decît Messalina. Încă de prin 50—51, se profilează, datorită acestei femei, principalele elemente ale acelui dispozitiv istoric pe care l-am, numit „epoca lui Nero'". Distantă şi severă cu fiul ei Lucius, Agrippina a înlesnit ascensiunea acestuia spre tron, fără îndoială pentru că îl iubea, dar şi pentru că spera să-şi exercite puterea în numele lui.

IVIREA UNUI MOŞTENITOR

Nero îşi începe ..cariera politică" încă pe vremea Mes-salinei, cînd, cu prilejul jocurilor seculare organizate de Claudiu, cîştigâ bunăvoinţa spectatorilor, începînd astfel să se bucure de o largă popularitate. La puţină vreme după căsătoria mamei sale cu Claudiu, deci în cursul anului 49, Seneca, după cum am văzut, este angajat ca preceptor al lui Lucius. Spre si'îrşitul aceluiaşi an, Agrip­pina, împreună cu Seneca. organizează logodna lui Lucius cu Octavia (TAC. Ann., 12, 9 ; DIO, 60, 5, 7). Evenimen­tele se succed de acum cu rapiditate ; la începutul anului 50, Agrippina îl convinge pe Claudiu să-1 adopte pe Lucius, invocînd, fără îndoială, bătrîneţea împăratului şi vîrsta fragedă a lui Britannicus, care abia împlinise opt ani. Nero, avînd doisprezece, avea să-i fie protector. Nu este exclus ca împărăteasa să fi invocat şi faptul că fiulei era extrem de popular, că se trăgea din neamul lui Germani­eus şi că prin vinele lui curgea sîngele lui August. De alt-minteri, precedentele nu lipseau : şi Tiberiu îl adoptas"

Inspiraţia politică şi ideologică 71

cândva pe Gerrnanieus, deşi avea un fiu. în plus, această adopţiune nu-1 îndepărta pe Britannicus de la succesiune.

După documentele Fraţilor Arvali. ceremonia a avut loc exact în 25 februarie' 50 (CIL, VI, 2040, 2045 ; M. Smalhvood, nr. 20—21). Băiatul şi-a schimbat deci nu­mele din Lucius Domitius Ahenobarbus, mai întîi în Ti-berius CJaudius Nero (ILS, 224 : M. Smallwood, nr. 103), apoi, după puţin timp, în Nero Claudius Caesar Drusus Gerrnanieus (M. Smallwood, nr. 100 şi 104), revendieîn-du-se astfel din Claudienii cei mai importanţi şi din Iu-lius Caesar, cel mai ilustru dintre Iulieni : se profilau astfel primele pretenţii la tron.

în 4 martie 51, Nero îmbracă toga virilă (TAC, Ann., 12, 41, 1 ; DÎO, 60, 33, 2 c) ; copilăria sa luase sfîrşit. Mo­nedele de aur bătute la Roma îl proslăvesc ca membru al marilor colegii sacerdotale şi prinţ al tineretului (Coins of the Roman Empire in the British Museum, I. p. 176, nr. 90 : M. Smallwood, nr. 104, ratificat de TAC, Ann., 12, 41, 2), Fraţii Arvali îl consideră moştenitorul autentic al Impe­riului (M. Smallwood, nr. 15—W). Funcţiile şi demnităţile pe care Nero le cumulează m această perioadă îl desem­nează pe faţă ca urmaş al lui Claudiu. Cu prilejul aceleiaşi ceremonii — îmbrăcarea togii virile —• Claudiu îşi multi­plică darurile către soldaţi şi plebe, iar lui Nero i se pro­mite consulatul la împlinirea vîrstei de douăzeci de ani şi i. se acordă o putere proconsulară în exteriorul Romei (TAC, Ann., 12, 41, 2—3). Fiind plecat pentru cîtva timp din capitală, ca să asiste la serbările latine ale lui Iupiter, ce se desfăşurau de obicei pe colina albană, împăratul îl însărcinează pe Nero, în absenţa sa, cu controlul adminis­traţiei Romei, conŁerindu-i, cu această ocazie, responsabili­tatea de prefect. în 53, poate chiar mai devreme, are loc căsătoria cu Octavia (TAC, Ann,, 12, 58. 1 ; SUET., Ner., 7, 9). încetul cu încetul, Nero începe să se impună ; în discursuri abil alcătuite, datorită sfaturilor lui Seneca, pledează pentru cauza cîtorva oraşe : Bononia (Bologna), Hion, Rodos şi Apameea din Siria, ţesînd astfel în jurul numelui său o întreagă reţea de simpatii.

_ Nici un alt moştenitor nu se bucurase vreodată de ^atîtea onoruri ca Nero '-. Totuşi, drumul care duce spre nu e lipsit de obstacole. Partizanii lui Britannicus nu cu mîinile în sîn ; ba dimpotrivă, îşi măresc efortu-e pentru a-1 împiedica pe Nero să-şi atingă ţelul. In culisele puterii, lupta pentru Imperiu începe să fie dură.

7P Secvenţă romană

Britannicus îşi dispreţuieşte fratele vitreg. întîlnindu-1 întîmplător, simulează neatenţia şi îl salută numindu-1 Domitius. în rîndul gărzii pretoriene, destul de mulţi ofi­ţeri sprijină cauza lui Britannicus (TAC, Ann., 12, 41, 5—6 ; SUET., Ner., 7, 1). Dacă, în general, monedele tră­dează preferinţa contemporanilor pentru Nero, cele din Asia Mică şi Africa pun pe acelaşi plan cele două vlăstare ale casei imperiale. Acelaşi lucru se întîmplă şi cu unele inscripţii (M. Smallwood, nr. 105 şi 108 : CIL, VI, 922). Un sesterţiu din această vreme îl reprezintă chiar, singur, pe Tiberius Claudius Caesar Britannicus (BMC, Imp., 1, p. 196, nr. 226 : M. Smallwood, nr. 105 b). Moneda datează de prin 53—54 e.n. Dată semnificativă, întrucît, în 54, Claudiu pare să-şi modifice inte'nţiile în legătură cu Nero. îl îmbrăţi­şează acum cu căldură pe Britannicus, declarîndu-i că ar vrea să-1 vadă îmbrăcînd toga virilă. E posibil să se fi gîndit chiar la o modificare a testamentului (TAC, Ann., 12, 65 ; SUET., Ner., 43, 1, 2 ; 44, 1).

Anumiţi partizani ai lui Britannicus încep să intre în alertă : a sosit clipa ca fiul autentic al împăratului să răs­toarne situaţia şi să-1 înfrîngă pe Nero. Printre aceştia se află şi libertul Narcisius. Dar moartea lui Claudiu, natu­rală sau provocată, le va tăia elanul şi speranţele : Nero devine împărat al Romei pe cînd avea şaptesprezece ani.

ÎNCEPUTUL DOMNIEI

Tînărul Nero reuşeşte să acapareze domnia printr-un „golpe", printr-un „putsch", pus la cale în cele mai mici amănunte de mama sa, care nu a acţionat în nici un mo­ment la întîmplare. Să nu uităm că Nero devenise fiul cel mare al lui Claudiu, că descindea din Germanicus şi din August. Iată tot atîtea motive care legitimează, în ochii Agrippinei şi ai multor altora, măsurile pe care ea le ia pentru a-1 îndepărta definitiv pe Britannicus de la tron : nu plănuia însuşi Claudiu să desemneze doi succesori, în loc de unul ?

Să-şi fi otrăvit Agrippina soţul ? E dificil să răspundem categoric la o asemenea întrebare. Tacit şi Suetoniu o acuză fără ocoluri. împărăteasa ar fi pregătit, cu ajutorul Locustei, o otravă, pe care — conform celor relatate de Cluvius Rufus — Halotus, degustătorul bucatelor împără­teşti, i-ar fi administrat-o lui Claudiu. întrucît acesta din

Inspiraţia politică şi ideologică 79

urmă întîrzia să moară, Agrippina l-ar fi convins pe medi­cul Xenofon să utilizeze o a doua otravă, care ar fi pus capăt zilelor împăratului (TAC, Ann., 12, 66—67 ; SUET., CI-, 44, 3—7). Şi alte izvoare confirmă versiunea otrăvirii. Dar, în afară de Seneca — bineînţeles că acesta nu se putea ralia unei asemenea versiuni a morţii lui Claudiu — foarte mulţi ezită — e cazul lui Flavius Iosephus — sau evită pur şi simplu să adopte o poziţie clară — precum Philostrat sau Orosius ¹³.

Credem că, într-adevăr, trebuie să avem îndoieli, mult mai multe decît în cazul lui Britannicus. Un argument în acest sens este, în primul rînd, vîrsta împăratului. Se adaugă şi lăcomia lui : a fost, poate, victima unei indiges­tii sau a unei maladii intestinale ? ! sau poate, cine ştie, a unei simple apendicite ? ! La fel de posibil e să se fi produs, de fapt, o otrăvire cu totul accidentală, întrucît, în acea zi, împăratul mîncase ciuperci. Dar toate acestea rămîn sim­ple ipoteze. Un lucru însă pare ciudat şi tulburător : e vorba de o circulară, trimisă în Egipt de administraţia imperială la scurt timp după urcarea pe tron a lui Nero, în care noul cezar este lăudat cu emfază : în schimb, despre moartea lui Claudiu se vorbeşte puţin, poate mult prea puţin ^{i. Putem aşadar să credem că împăratul Claudiu a fost în mod deliberat otrăvit, la ordinul soţiei sale.

Venirea la domnie a lui Nero a fost minuţios pregătită. Claudiu moare în cursul nopţii, dacă nu chiar mai îna­inte. Suetoniu afirmă că decesul împăratului a fost ţinut secret, pentru ca totul să poată fi aranjat în linişte (CI., 45, 1). Ţinîndu-se seama de sfaturile astrologilor, totul începe în 13 octombrie, către orele unsprezece ale zilei. Atunci sînt deschise larg uşile palatului imperial. Nero înaintează către cohorta pretoriană de serviciu în acea zi, însoţit de Burrus şi, probabil, de liberţii imperiali cei mai impor­tanţi, în ciuda şovăielilor cîtorva soldaţi, care îl caută cu privirea pe Britannicus, reţinut în interiorul palatului de Agrippina, cohorta îl proclamă pe Nero împărat al Romei salutîndu-1 ea imperator. Cu abilitate, Burrus a reuşit să-i convingă pe pretorieni. Din acest moment, lucrurile se desfăşoară cu rapiditate. Soldaţii din gardă îl urcă pe Nero într-o lectică şi îl transportă în tabăra lor, unde se ^află grosul trupelor. Aici, adresîndu-se oştenilor, Nero le Promite un substanţial donatiuum, egal cu cel oferit cîndva de Claudiu : cincisprezece mii de sesterţi pentru fiecare pretorian. Soldaţii ratifică hotărîrea tovarăşilor lor