Eugen cizek secvenţĂ romană Mijlocul secolului I al erei noastre
Yüklə 4,77 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Nero şi imaginea sa
- Personalitatea lui Nero
n documentelor (prosopografie, monede, Abrevieri ale inscripţii) : PIR 1 : Prosopographia Imperii Romani, sriec. I, II, UI, ediţie E. Klebs, H. Dessau, P. von Rohden, PIR - : Prosopographia Imperii Romani, saec. I, II, III, ediţie E. Groag, A. Stein. BMC. : Coins oţ the Roman Empire in the British Mu- seum, ediţie H. Mattingly. RIC. : The Roman Imperial Cdinage, ediţie H. Mattingly, E.A. Sydenham. CIG = Corpus Inscriptionum Graecarum. CIL = Corpus Inscriptionum Latinarum. IG ■=■ Inscriptiones Graecae. IGRR = Inscriptiones Graecae ad Res Romanas Perti- nentes. ILS = Inscriptiones Latinae Selectae. OGIS = Orientis Graeci Inscriptiones Selectae. SEG = Supplementum Epigraphicum Graecum. GZ = Sylloge Inscriptionum Graecarum, ediţie W. Dittenberger (a 3-a ediţie). CAPITOLUL ÎNTÎI Nero şi imaginea sa O DOMNIE ŞI O EPOCA Nero a domnit doar patrusprezece ani. Puţin, într-adevăr, chiar şi pentru Roma imperială în care, prin tradiţie, puterea nu se exercita pentru multă vreme. Devenit împărat al romanilor la 13 octombrie 54, Nero moare în 11 iunie 68 e.n. * La nici treizeci şi unu de ani este constrîns la sinucidere. Nu a realizat în întregime ceea ce ar fi dorit să facă. Orice apreciere am da operei sale politice, o constatare se impune de la sine : faptul că, oricum ar fi considerat, monstru sau vizionar, Nero a ales un drum original. Şi în această alegere, clasa politică romană a refuzat să meargă alături de el. Oare ar fi putut-o face ? Greu de presupus, avînd în vedere violenţa cu ca„re a respins-o. Conflictul avea să-şi găsească încheierea prin moartea brutală a principalului său personaj. Primul secol al erei noastre a fost un adevărat secol de Renaştere, marcat de o lungă criză de creştere şi adaptare, nelipsit de sinuozităţi. Secol de Renaştere, primul veac al erei noastre precedă un secol clasic, aşa cum, mai tîrziu, secolul al XVI-lea va prefigura pe cel de-ai XVII-lea. In acelaşi fel, efervescenţele barocului aveau să pregătească echilibrul clasicismului. Nero — un rău monarh ? Un veritabil principe al acestei Renaşteri ? La .0 Secvenţă romană urma urmei, adevărata -Renaştere, cea din veacul al XVI-lea, nu şi-a avut, la rîndu-i, „principii ei negri" ? Epoca lui Nero constituie, dincolo de domnia pro-prîu-zisă, o secvenţă istorică autonomă înlăuntrul primului veac al erei noastre : un sub-sistem în sînul sistemului iulio-claudian, care se distinge prin fenomene socio-politice şi ideologice specifice2. Această perioadă începe odată cu apariţia, în jurul lui Seneca, a unui curent care se va afirma la curtea lui Claudiu, unde domină Agrippina, ultima, lui nevastă — deci prin SOSI e.n. —, şi se încheie odată cu sfîrşitul războiului civil şi cu victoria Flavienilor, în 69—70 e.n. Paginile care urmează sînt consacrate unui om. Ne vom da silinţa să surprindem acest om în contextul care, în parte, 1-a condiţionat : cu alte cuvinte, în epoca sa. O IMAGINE DEFORMATA în general, posteritatea n-a dovedit .mai multă îngăduinţă faţă de Nefo decît aceia care, în iunie 68, l-au constfîns să-şi pună capăt zilelor, ţfltimul cezar din dinastia iulio-claudiană trebuie că şi-a avut partizanii săi pătimaşi. Dar, după dispariţia acestora, cu trecerea vremii, s-a statornicit imaginea unui Nero monstru criminal, nebun sîngeroş, care i-a trimis la moarte pe ai săi şi a dat foc Romei din pură plăcere. Deseori, s-a afirmat că Nero ar fi fost la originea acelui incendiu survenit în 64, pe care l-ar fi provocat cuprins de nebunie. Vom vedea dacă lucrurile s-au petrecut astfel. Şi totuşi, responsabilitatea lui, chiar imaginară, rărnîne o piesă importantă la dosarul neronian. Cît despre omul de rînd, acesta continuă să vadă în Nero un monarh piroman, un înger căzut, un fel de Dracula avânt la leitre. Această reputaţie se înscrie, de altfel, într-o tradiţie : s-au mai „bucurat" de ea şi alţii, atît înaintea lui, cît şi după el. Caligula — sau Gaius, cum se numea în realitate — este, în această privinţă, paradigma însăşi a împăratului psihopat. Contemporanii lui Nero, deşi i-au judecat cu asprime actele, par să fi fost, totuşi, ma,i puţin impresionaţi de crimele suveranului lor decît generaţiile care au urmat3. Aceasta pentru că, într-adevăr, literatura a pus repede stăpînire pe personaj. Cît despre mărturiile extra-literare — inscripţii, papirusuri sau documente do-; Nero fi imaginea sa 21
vedind activitatea administrativă imperială —, trebuie să spunem că ele contribuie doar parţial şi numai la nuan ţarea acestei imagini negative ivite dintr-o voinţă de condamnare fără drept de apel. Cînd „tiran al univer sului" (PSEUDO-SENECA, Octau., 250), cînd „duşman al speciei umane" (PLINIU CEL BATRlN, Nat. Hist, 7, 6, 2 ; 7, 6, 1 ; 22, 46, 1), Nero nu apare, în cel mai bun caz, decît ca un despot vanitos (PSEUDO-LUCIAN, Nero, 9). Stoicii din epoca Flavienilor, apoi scriitorii din secolul Antoninilor vor pune accentul pe dezechilibrul şi irespon sabilitatea în anumite privinţe ieşite din comun ale aces-, tui om. în epoca lui Suetoniu, această imagine sumbră este deja cristalizată : Nero a devenit un împărat infam şi blestemat. Tacit îşi spusese cuvîntul. Acela pe care Racine îl va numi mai tîrziu „cel mai mare pictor al anti chităţii" adăugase într-adevăr o tuşă portretului, o tuşă decisivă care va întuneca şi mai mult modelul : căci, sub privirile zeilor, în timpul unui praznic sfînt, Nero al lui Tacit îl va ucide pe Britannicus, fratele său adoptiv, fără a-i da măcar răgazul să-şi îmbrăţişeze surorile ; şi aceasta după ce-1 va fi pîngărit. Un pas hotărîtor a fost astfel făcut. începînd de acum, împăratul va deveni repede un monstru, în sensul tehnic, conferit de auguri acestui cu- vînt : o fiinţă anormală creată de zei cu scopul de a-i avertiza pe muritori asupra uriaşului pericol care-i pîndeşte4. . . ' ANTICRISTUL ? în cele din urmă, totul devine legendă. Mediile iudee, şi în special cercurile scriitorilor creştini nu-i vor ierta persecuţiile la care au fost supuse ; vor face, aşadar, din Nero, o figură de Apocalips. în timp ce epitomatorul păgîn Festus îl prezintă ca pe împăratul cel mai vrednic de ură pe care 1-a avut vreodată statul roman (RUFIUS FESTUS, Despre victoriile poporului'roman, 19), Augustin afirmă că el a atins culmea dezmăţului şi a cruzimii (Cetatea lui Dumnezeu, 5, 19), iar Ioan Chrysostomul vede în el simbolul viciului şi al barbariei. Creştinii nu puteau ierta faptul că Nero se proclamase salvatorul lumii : în opinia lor, doar Iisus şi-ar fi putut revendica un asemenea titla. Nu e deci de mirare că Nero n-a beneficiat de îngăduinţa $i interesul pe care aceştia i le-au acordat lui
22 Secvenţă romană Seneca, mergînd pînă la a înjgheba din nimic o falsă corespondenţă a filosofului cu Paulus din Tars. In acest climat de ostilitate generală, unii au sfîrşit prin a-1 „proclama" pe împărat fie Anticristul, fie vestitorul acestuia. Lactanţiu, Augustin şi Ioan Chrysostomul au combătut aceste teze, pe care le regăsim la Victorinus din Poeto-vio, Commodianus şi Sulpicius Severus. După Augustin, anumiţi creştini afirmau că Nero va reapărea sub înfăţişarea Anticristului ; alţii credeau că împăratul nu murise, ci fusese răpit şi ţinut ascuns, „în rezervă" — re-seruatus —, pentru a fi reaşezat, mai tîrziu, în drepturile regatului său (Cetatea lui Dumnezeu, 20, 19, 3). Ioan Chrysostomul, ca şi Augustin, respingea aceste ipoteze, dar considera totuşi că fiul Agrippinei fusese, în timpul vieţii, un soi de precursor al Anticristului, avînd misiunea să demonstreze, prin actele sale, ceea ce acesta din urmă va însemna, atunci cînd va veni pe Pămînt, la sfîr-şitul timpurilor, înainte de triumful definitiv al lui Hristos (Omilia IV, 1 şi urm.). Certitudinea că Nero era într-adevăr Anticristul, sau cel puţin arhetipul lui, a dăinuit pînă în Evul Mediu. Spre sfîrşitul antichităţii, autorul necunoscut al Apocalipsului lui Ioan a dezvoltat tema fiarei, al cărei număr, 666, era obţinut adiţionînd cifrele corespunzătoare literelor rezultate din transcripţia ebraică a numelui Nero Caesar. Deoarece absolut nimeni nu putea să indice cu exactitate amplasarea mormîntului lui Nero, în pofida datelor furnizate de Suetoniu, ideea a cîştigat tot mai mult teren 5. în toată perioada Evului Mediu, au proliferat cele mai bizare legende. Unii făceau din Nero o fiinţă monstruoasă care dădea naştere unei broaşte, alţii vedeau în el diavolul în persoană. Ba mai mult : ciorile care zburau în jurul copacului crescut pe presupusul mor-mînt al Domitiilor erau luate drept duhuri rele. Papa Pascal al II-lea (1099—1118) a fost chiar constrîns să distrugă acest presupus monument al Domitiilor şi să înalţe în locul lui o capelă, căci superstiţiile epocii vedeau în acele păsări o încarnare a sufletului lui Nero, care nu şi-ar regăsi liniştea decît odată cu întoarcerea lui Iisus pe pămînt. Chiar în 1900, la Ancona, se povesteau legende despre apariţiile diabolice ale împăratului, în 1975, o tînără germană a vrut să fie exorcizată, convinsă fiind că a auzit glasul lui Nero. Aşadar, şi azi încă, mai rămînem credincioşi acestei reprezentări apocaliptice Nero şi imaginea sa 23 a unui Nero dementc. O dovadă sigură ne furnizează cinematografia, care, cu mici nuanţe, a făcut din împărat un personaj asemănător celui schiţat de Jean Rouge : „Nero este împăratul semi-nebun şi sîngeros descris de Tacit, Suetoniu şi Dio Cassius [...] : asasinul fratelui său vitreg, al soţiei, al mamei, al preceptorului său şi al atîtor altora ; desfrînatul care necinstea femeile şi tinerii, care îl lua în căsătorie pe unul dintre liberţii săi, histrionul care se producea în teatre şi la concursuri" 7. NERO TREBUIE OARE REABILITAT ? Dacă unele monografii moderne, redactate în majoritatea lor de nespecialişti, sînt tributare acestei imagini tradiţionale a Agrippinidului, ca să-1 numim astfel pe Nero, alte biografii romanţate păcătuiesc prin excesul contrar. în asemenea biografii favorabile lui Nero, împăratul apare fie ca un sfînt, fie ca un prieten al săracilor. In ceea ce-i priveşte, istoricii, ţinînd seama de toate mărturiile de care dispunem, încearcă să-şi nuanţeze evaluările. Dar munca lor sfîrşeşte deseori printr-o anumită reabilitare a împăratului. Cu sau fără intenţie. Astfel, din dorinţa de a reliefa continuitatea unei administraţii care nu întotdeauna s-a dovedit a fi rea, istoricii sînt uneori ispitiţi să se aventureze dincolo de obiectivele lor iniţiale, fără a întrevedea întreaga măsură a acestor extrapolări B. Ar fi desigur absurd să susţinem că Nero a fost un împărat competent şi un om echilibrat. Dar nu e mai puţin adevărat că trebuie să restabilim adevărul şi să netezim un teren încărcat de o mulţime de legende şi tradiţii îndoielnice. Ne vom strădui aşadar să explicăm „fărădelegile" lui Nero şi să explorăm atît meandrele psihismului său, cît şi contextul istoric care 1-a condiţionat. Cu toate că şi-a ucis mama, soţia, preceptorul. Nero nu este totuşi vinovat de toate crimele care i s-au atribuit. Pe de altă parte, unele mărturii antice au prezentat într-o manieră caricaturală dezmăţul şi excesele sale de histrion. Last but not least, ne vom strădui să analizăm îndeaproape programele politice ale împăratului, ca şi ale altor mari forţe prezente în epocă. într-adevăr. Nero n-a acţionat întotdeauna doar în funcţie de capriciile sale. A fost un strateg şi un tactician, care a ştiut 21 Secvenţă romană să se înconjoare de prieteni-şi sfătuitori utili. Din acest punct de vedere, „dezechilibrul său psihic nu trebuie separat de modelul de guvernâmînt pe care s-a străduit să-1 impună, şi nici „nebunia" sa nu trebuie desprinsă de opţiunile sale politice. în consecinţă, va trebui să lăsăm documentele şi. mărturiile pe care ni le furnizează antichitatea să vorbească ele însele, pentru a pune în lumină structurile profunde, subtextul adică, şi a putea surprinde şi înţelege atît programele şi strategiile lui Nero, cît şi factorii politici şi culturali care i-au influenţat deciziile. Să nu uităm însă că autorii din vechime nu aveau, pentru a aprecia importanţa anumitor fenomene, detaşarea pe care astăzi ne-o uşurează scurgerea timpului. Mai mult decît atît : din prudenţă, sub presiunea unui "regim absolutist sau mînaţi de anumite interese partizane, ei nu ezitau să denatureze unele evenimente, a căror semnificaţie o sesizau .exact, punînd pe seama capriciilor sau moravurilor eutărui sau cutărui personaj fapte care ţineau în realitate de o orientare pur politică. Să fim bine înţeleşi : dacă îi vom recunoaşte lui Nero o doctrină şi o strategie, nu înseamnă că-îl disculpăm, şi nici că-i justificăm crimele sau că îl dezvinovăţim de falimentul politicii pe care a dus-o. Eşecul acesta a contribuit în mare măsură la criza care avea să zdruncine Imperiul roman în anii 68—70 e.n. AMBIŢIA UNUI REFORMATOR Criza are, de altminteri, origini îndepărtate. Domnia lui Nero corespunde într-adevăr unei perioade de tensiuni istorice deosebit de puternice. Vechile structuri sociale, politice şi morale, mentalităţile moştenite din vremea Republicii vor cunoaşte, de-a lungul acestei perioade, o veritabilă mutaţie. Sfîrşitul lui Nero corespunde în fapt cu moartea tradiţiei republicane în toate domeniile : domniile Iulio-Claudieniior reprezintă, în această privinţă, un moment de tranziţie în istoria romană, iar Imperiul timpuriu clasic începe în realitate odată cu Fla-vienii. Căderea lui Nero înseamnă,, de fapt, din acest punct de vedere, căderea unei dinastii provenite din marea nobilime senatorială de viţă veche şi totodată ruinarea aristocraţiei. Prin despotismul său tot mai accentuat, împăratul a accelerat acest proces de tranziţie, urmărind Nero şi imaginea sa 25
obiective care îl devansau cu mult. Ca şi Gaius-Caligula, el voia să impună un regim politic autocratic, care să-i permită depăşirea structurilor cu care romanii erau obişnuiţi. Monarhia pe care el o propovăduia era de inspiraţie antoniană ; de altminteri, asemenea lui Gaius, şi-1 revendica.printre strămoşi pe Marcus Antonius. 9 10 Totuşi, trăsătura specifică a domniei lui Nero nu rezidă în această monarhie de tip teocratic. Nero dorea în egală măsură să impună un ideal estetic în viaţa cotidiană a romanilor. împăratul însuşi se voia poet şi actor. Şi de aceea, şi-a celebrat la Roma propriul triumf artistic cu toată pompa militară tradiţională. Acest împărat, atît de preocupat de arta actorilor, a făcut din domnia lui o imensă scenă de teatru. Dar a mai săvîrşit ceva, care pare a fi într-adevăr caracteristica fundamentală a perioadei de care vorbim. Nero s-a străduit să impună romanilor o nouă Weltanschauung : o mentalitate şi o scară a valorilor extrem de diferite faţă de cele cunoscute pînă atunci şi aflate, de altfel, de multă Vreme în criză. Noul cod socio-cultural presupune o profundă reformă morală şi educativă. Acest efort care tindea să-i elibereze pe romani de tabu-urile strămoşilor lor, această reformă axiologică constituie, de fapt, ceea ce înţelegem uneori prin neronism,
- NOTE
J fi Secvenţă romană >p. cit, p. 76—86 ; Jean Gage, „Basileia". Les Cesars, les rois VOrient et les „mages", Paris, 1968, p. 301—305 ; Orsolina Mon-evecchi, L'ascesa al trono di Nerone e le tribit alessandrine, în Canali di Propaganda nel Mondo Antico. Contributi dell'lstituto ti Storia Antica, voi. 4, Milano, 1976, p. 200—219, dar mai cu eamă p. 217 ; Michael Grant, Nero (Despot-Tyrann-Kunstler), rad. germană de Dr. Holger Fliessbach, revizuită (tablouri crono-ogice, scheme, bibliografii) de către Hubert Fritz după ed. en-îleză din 1970, Miinchen, 1978, p. 11, 140 şi 214 ; despre abordarea ;reştină a operei şi vieţii lui Seneca, vezi mai ales Giuseppe Scarpat, 11 pensiero religioso di Seneca e l'ambiente ebraico e :ristiano, Brescia, 1977, p. 109—118.
Există însă mai ales doi autori care au încercat să-1 reabili-eze pe Nero : e vorba de Arthur Weigall, care în al său Neron, Paris, 1931, pretinde că împăratul a fost un foarte mare artist şi m prieten al săracilor, şi J. C. Pichon, care susţine, în Saint feron, Paris, 1962, teza conform căreia fiul Agrippinei, sub in-'luenţa apostolilor, ar fi aderat la creştinism. O critică nuanţată a «ntativelor de reabilitare a lui Nero a fost întreprinsă de J. Wan-:enne în Faut-il rehahiliter l'empereur Neron ?, în Les Etudes Classiques, 49, 1980, p. 135—152. 9. Despre caracteristicile principale ale domniei, vezi mai des — şi mai recent — A. Garzetti, op. cit, p. 154—157 ; 197 şi 518 ; P. Petit, op. cit, p. 102—104 ; M. Grant, op. cit, p. 10 ; 80 .i 154, care afirmă că unicitatea lui Nero în istoria universală •onstă în prioritatea pe care el a acordat-o idealului estetic ; vezi, Je asemenea, Fvancesco De Martino, Storia della costituzione ro- nana, voi. IV/l, Napoli, 1962, p. 337, şi Andre Chastagnol, Les modes d'acces au Senat romain au debut de l'Empire : remarques i propos de la table Claudienne de Lyon, în Bulletin de la So- -Aete Naţionale des Antiquaires de France, 1971, p. 282—309, în special p. 301 (despre domnia lui Nero ca perioadă de tranziţie ntre vechile şi noile structuri). Cu privire la domnia lui Nero :a scenă de teatru, vezi tot A. Garzetti, op. cit., p. 155 : „una longa commedia, terminata in tragedia" ; dar şi Jean-Michel 27 Nero şi imaginea sa Croisille, L'art de la composition chez Suetone, d'apres Ies Vies de Claude et de Neron, în Anuali dell'Istituto Italiano per aii Studi Storici, 2, 1970, p. 81—87 ; şi Eugen Cizek, Suetone et le theâtre, în Ades du IXe Congres de VAssociation Guillaume Bude, Rome, 13—18 avril 1973, Paris, 1975, voi. I, p. 480—485, care scoate în evidenţă corespondenţa între pasiunea lui Nero pentru teatru şi efectele dramatice introduse de Suetoniu în biografia împăratului. Despre neronism, vezi în special G. Ch. Picard, op. cit, p. 199—268. 10. In pofida mărturiei lui Ammianus Marcellinus, potrivit căruia Corbulo a fost ucis ,,în acel putred secol neronian", in conluuione illa Neroniani saeculi (AM. MARC, 15, 2, 5), nu credem că se poate vorbi de „un secol al lui Nero', aşa cum se vorbeşte de „secolul lui August" sau de „secolul lui Traian". Limitele istorice sînt, în cazul lui Nero, mai puţin precise, iar amprenta lăsată de el este, fără îndoială, mai slabă. De aceea vom vorbi pur şi simplu de vremea lui Nero. O secvenţă care nu este un saeculum, în accepţiunea pe care anticii o atribuiau acestui cu-vînt. Fără îndoială că Ammianus Marcellinus, cînd pomenea de „secolul lui Nero", se gîndea mai mult la domnia Iulio-Claudie-nilor în ansamblul ei — dacă nu cumva la secolul I — decît la aceea a fiului Agrippinei. CAPITOLUL AL II-LEA Personalitatea lui Nero COPILĂRIA Lucius Domitius Ahenobarbus, viitorul Nero, s-a născut la Antium (Anzio, oraş din vechea regiune Latium), în 15 decembrie 37 e.n., sub domnia lui Gaius-Caligula, la nouă luni după moartea lui Tiberiu, survenită la 16 martie acelaşi an. Se naşte într-o familie în care climatul conjugal nu e dintre cele mai bune. Conform diferitelor izvoare şi mărturii, se pare că primele clipe de viaţă ale lui Lucius sînt însoţite de felurite semne prevestitoare, Suetoniu relatează că „Nero s-a născut... exact în momentul răsăritului de soare, încît a fost atins de razele acestuia chiar înaintea suprafeţei pămînteşti" (SUET., Ner., 6, 1). Această legendă este, în fapt, o reminiscenţă a ritului egiptean al contopirii cu discul solar : plasaţi în acel punct al sanctuarului în care razele soarelui proaspăt ivit să-i poată mîngîia mai înainte chiar ca ele să fi atins solul, regele sau statuia zeului se uneau cu soarele răsărind. Marcat astfel de însemnul regal, Nero, prinţ solar, abia născut, se vedea sortit să domnească peste Imperiu şi peste Egipt, suveranul Romei fiind deopotrivă şi stă-. pînul vechiului regat al Lagizilor. S-au relatat şi prevestiri privind destinul malefic şi nefast al noului născut, precum acest comentariu al tatălui lui Nero, care, la felicitările unor prieteni pentru naşterea copilului, ar fi răspuns că din Agrippina şi din el nu se putea naşte decît ceva
detestabil (SUET., Ner., 6, 2) K Fie că sînt favorabile lui Nero şi îi justifică politica teocratică şi antoniană, fie că-i sînt defavorabile şi acreditează imaginea unui îm-părat-monstru, aceste povestiri trebuie privite, bineînţeles, ca simple legende. Lucius va avea o copilărie nefericită şi instabilă. El este, totuşi, vlăstarul unei familii extrem de vechi şi importante : e suficient să amintim că tatăl său, Gnaeus Domitius Ahenobarbus, se înrudeşte îndeaproape cu Iulio-Claudienii şi că se bucură de o mare influenţă la curte şi în senat. Mama lui Lucius, Agrippina cea Tînără, este fiica lui Germanicus, nepot şi fiu adoptiv al împăratului Tiberiu. Germanicus s-a bucurat de o imensă popularitate în sînul armatei, al senatului şi al plebei. Ceea ce n-a scutit-o pe Agrippina de o copilărie şi o adolescenţă bogate în accidente şi în vicisitudini tragice. Martoră a exilului, apoi a morţii mamei şi fraţilor ei mai mari, Agrippina se căsătoreşte la treisprezece ani cu Gnaeus Domitius Ahenobarbus, vărul tatălui ei. Originea ei, ca şi existenţa frămîntată îi vor întreţine ambiţia devorantă şi setea nepotolită de putere politică, trăsături ce o singularizează pe această femeie de o mare frumuseţe pînă în. ultimele ei clipe. Nero nu împlinise încă doi ani cînd m'ama lui este implicată în conspiraţia condusă de Gnaeus Lentulus Getu-licus şi Marcus Aemilius Lepidus şi îndreptată împotriva lui Gaius-Caligula. La 27 octombrie 39, complotul este descoperit şi conjuraţii pedepsiţi. La ordinul împăratului, fratele ei, Agrippina este relegată *, iar proprietăţile îi sînt confiscate 2. Despărţit astfel de mamă, copilul Lucius, care abia învăţase să păşească, este primit în casa mătuşii, Domitia Lepida, sora tatălui său, unde rămîne aproximativ doi ani. în 40, deci în anul următor, se întîmplă o altă nenorocire : moare tatăl lui Nero. Copilul nu are decît trei ani. Se pare că unchiul-împărat, Gaius — nutrind simţăminte deloc favorabile faţă de cumnatul lui, pe care-1 cruţase cu puţină vreme în urmă de surghiunul impus soţiei lui, nemaiavînd, o dată cu exilul Agrippinei, nici un fel de sentiment pentru nepotul său —, îi confiscă moştenirea (SUET., Ner., 6,4). Suetoniu prezintă relegarea Agrippinei ca ulterioară morţii soţului ei ; în realitate, evenimentele s-au desfăşurat în ordine inversă. Prea mic * Relegare = exil care nu implică pierderea drepturilor civile. ■ Si' Yüklə 4,77 Mb. Dostları ilə paylaş:
|