Eugen cizek secvenţĂ romană Mijlocul secolului I al erei noastre

92

Secvenţă romană

privinţă : Nero apare aici ca un fiu venerînd o mamă care, în mod evident, îşi merită gloria.

Elocvente, în egală măsură, sînt şi monedele : aversul uneia dintre ele, emise în Orient, este bătut cu efigia unui Nero încoronat, a unui „Nero zeu", spune legenda, în timp ce pe revers figurează împărăteasa şi inscripţia-: „zeiţa Agrippina" (iheân Agrippinan, BMC, Traas, p. 118, nr. 130 : M. Smallwood, nr. 130). Uneori, monedele orien­tale îi reprezintă împreună pe cei doi : Nero şi mama sa (M. Smallwood, nr. 238 şi 266). Chiar şi monedele bătute la Roma, de obicei mai conservatoare, stau mărturie des­pre acelaşi cult : o piesă de aur, de exemplu, poartă gra­vate, faţă în faţă, busturile Agrippinei şi al fiulvii ei. Dar, în timp ce titlurile împăratului apar doar pe revers, care e, în principiu, faţa mai puţin importantă a unei piese, acelea ale Agrippinei, ,,mamă a lui Nero", sînt înscrise pe avers (BMC, Imp., I, p. 200, nr. 1 : M. Smallwood, nr. 107). De altfel, Agrippina nu va păstra multă vreme acest privilegiu : o monedă din anul următor (din 55, aşa­dar) inversează locul titlurilor, reliefînd astfel o mutaţie extrem de semnificativă (BMC, Imp., 1, p. 201, nr. 7).

Dominaţia Agrippinei va fi, într-adevăr, 'de scurtă durată. Pentru a lupta împotriva mamei sale, Nero se sprijină pe doi aliaţi : Seneca şi Burrus ; în acest scop, face unele concesii şi cochetează, moderat, desigur, cu „liberalismul". La urma urmei, ştie prea bine că cei doi consilieri sînt mai vulnerabili decît împărăteasa şi că, la momentul oportun, îi va putea înlătura cu mai multă uşu­rinţă. De altfel, Nero crede încă, la începutul domniei, în strategia pe care o preconizează Seneca şi Burrus. Aş;i stînd lucrurile, cei trei oameni se pun de acord spre a „mistui'' progresiv puterea Agrippinei. Nu e însă deloc uşor ; protejaţii împărătesei deţin posturi-cheie în admi­nistraţia imperială : Pallas, principalul ei sprijin, r amine adevăratul ministru al finanţelor ; fratele acestuia, Anto-nius Felix. ocupă importanta funcţie de procurator al ludeei ; Gaius Ummidius Quadratus, alt „agrippinian", este legat al Siriei şi, deci, comandantul uneia din prin­cipalele armate ale Imperiului. In anul 55, Agrippina ob­ţine prefectura annonei, adică a aprovizionării Romei, pentru Faenius Rufus, postul de supraveghetor al jocu­rilor consacrate împăratului pentru Arruntius Stella 'i funcţia de guvernator al Egiptului pentru Tiberius Clau-

Inspiraţia politică şi ideologică 9"

dius Balbillus, fost preceptor al lui Nero, care beneficiază, de asemenea, şi de simpatia lui Seneca (TAC, Ann., 13, 22, 1).

Unul din obiectivele Agrippinei este, bineînţeles, acela de a continua politica lui Claudiu. Revendicînd pentru fiul ei şi pentru ea însăşi moştenirea — în sensul cel mai larg al termenului — a împăratului defunct, ea intenţionează să impună autoritatea lui Nero şi, în acelaşi timp, autori­tatea ei. Este şi motivul pentru care întreţine cu mult zel cultul Iui Claudiu, în numele căruia se opune deciziei de a-i scuti pe" quaestori de organizarea jocurilor tradiţionale. Tot ea este aceea care-1 obligă pe Nero să pronunţe elo­giul funebru al împăratului defunct şi să organizeze, urbi et orbi, ceremonii în amintirea acestuia. La dorinţa împă­rătesei, se creează la Alexandria un trib claudian, se emite o monedă cu prilejul apoteozei împăratului defunct (BMC, Imp., p. 200. nr. 4), în timp ce cîteva inscripţii îl prezintă pe Nero ca fiu al „divinului Claudiu"- (ILS, 225—229 etc). De altfel, Fraţii Arvali îi vor aduce sacrificii pe toată pe­rioada domniei lui Nero (M. Smallwood, nr. 22—26). Împă­răteasa a folosit orice mijloc pentru 'a-şi apăra opiniile politice : chiar şi cuvîntul aşternut pe hîrtie. Memoriile Agrippinei, acei Commentarii citaţi de Tacit (Ann., 4, 53, 3), sînt. după părerea noastră,, alcătuiţi în ianuarie 55. In această lucrare, actualmente pierdută, Agrippina pro­clama, probabil, drepturile fiului ei la tron, dar în acelaşi timp, apăra memoria şi politica lui Claudiu, neuitînd să-i blameze, pe faţă sau prin cuvinte meşteşugit alcătuite, pe Seneca şi Burrus ^2fi.

Precauţiile ei nu sînt, de altminteri, inutile. Căci Nero nu vrea să continue politica lui Claudiu. Altele sînt scopu­rile lui. Deocamdată însă, nu îndrăzneşte să meargă pe urmele lui Gaius-Caligula, unchiul său şi fratele Agrip-pinei. la al cărui model politic se gîndeşte şi împără­teasa — nu foloseşte oare Tacit acelaşi cuvînt, dominatio, în sensul de tiranie, pentru a caracteriza domnia lui C?li-' gula şi ambiţiile sorei sale (TAC, Ann., 13, 1, 1, şi 13, 2, 3) ? în punctul în care se află, Nero a optat într-adevăr pentru politica de concordie politică propovăduită de bă-trînii săi prieteni, o politică ce lasă neatinse principiile de bază ale absolutismului. Sfătuit de Seneca, Nero o împie­dică pe Agrippina să stea alături de el pe estrada impe­rială cu ocazia primirii ambasadorilor din Armenia (TAC. A.nn., 13. 5. 3, 4). încetul cu încetul, puterea împărătesei

94 Secvenţă romană

începe să se destrame în cursul acestui an 55. In prunul rînd, este îndepărtat Pallas, principalul sprijin al Agrip­pinei (TAC, Ann.. i3, 14, 2—3). Urmează, tot în 55, uci­derea lui Britanrucus, pe care împărăteasa mizează gîn-dind că, de acum, îşi poate manevra fiul prin şantaj. Deşarte iluzii .' Ea însăşi va fi relegată, la scurt timp, în­tr-un palat izolat, fără gardă şi fără prieteni. Şi în şfîrşit. cînd Iunia Silana, cu ajutorul Dumitiei, mătuşa împăratu­lui, o acuză de complot împotriva lui Nero, Agrippina se află la un pas de a fi ^lichidată. Reuşeşte, totuşi, să se salveze, şi chiar să redobîndească ceva din influenţa de pînă atunci ; nu va mai izbuti însă niciodată să-şi recapete autoritatea şi puterea de care se bucura la sfîrşitul anului 54 (TAC, Ann,, 13, 18—22).

Lupta angajată la curte între cele două clanuri nu e încă terminată. Pallas, deşi alungat, îşi păstrează un anu­mit credit. Iar dacă Seneca şi Burrus fac tot ce le stă în putinţă pentru a bloca influenţa Agrippinei, nu în­seamnă că doresc şi eliminarea ei fizică. Apocolocyntosis, care probabil datează din primele luni ale anului 55, con­stituie un răspuns la memoriile împărătesei şi la prozeli­tismul ei claudian.

în 56, Seneca şi Burrus înregistrează noi succese în această luptă politică. Armonia pe care ei o doresc atît de mult devine realitate ; în 57, ca şi în 58, în senat va prevala punctul de vedere tradiţionalist, sub influenţa lui Thrasea. E lovit fără milă Publius Suillius, avocat pe care onorariile excesive l-au. îmbogăţit prea repede în timpul domniei lui Claudiu. Quaestor pe vremea lui Germanicus, el e un pasionat susţinător al Agrippinei. Acuzat de a fi pledat doar pentru a face avere, i se confiscă jumătate din bunuri (TAC. Ann., 13, 42—43). înainte, Suillius îl atacase vehement pe Seneca ; procesul său provoacă mari tulbu­rări în senat, cu atît mai mult cu cît coincide cu proiectul fiscal al lui Nero.

O dată cu exilarea lui Suillius, conflictul dintre prie­tenii împăratului, pe de o parte, şi mama acestuia, pe de altă parte, se atenuează, dar nu se stinge cu totul. Proiectul de reformă a impozitelor propus de Nera eşuează : atunci împăratul se pregăteşte să-şi schimbe strategia. Un gînd ascuns îi dădea tîrcoale încă de pe vremea cînd Agrippina fusese acuzată de Silana : anume, acela de a-1 îndepărta pe Burrus (TAC, Ann., 13, 20. 1—2).

Inspiraţia politică şi ideologică . 95

Momentul, însă, nu e oportun ; va trebui să mai aştepte. In concluzie, dacă poziţia Agrippinei se dovedeşte a fi din ce în ce mai precară, tot atît de sigur e faptul că Seneca şi Burrus mai au doar cîţiva ani înaintea lor ^ll.

PRIETENUL PRINCIPELUI

Lucius Annaeus Seneca s-a născut la Corduba, în Spa­nia, în jurul anului 1 î.e.n. Annaeii făceau parte din acei colonişti emigraţi de multă vreme din Italia septentrio­nală. Membri ai ordinului ecvestru, ei numărau mulţi clienţi. Mătuşa lui Seneca fusese căsătorită cu cavalerul Gaius Galerius, prefect al Egiptului între anii 17—31 e.n. Tatăl viitorului filosof, Seneca Retorul, strălucit scriitor amator, îi crescuse cu intransigenţă pe cei trei fii ai săi : Lucius, Novatus, fratele mai mare, care va deveni mai tîr-ziu, prin adopţiune, Gallio, şi Mela, mezinul.

întreaga tinereţe a lui Seneca a fost marcată de un puternic conflict cu tatăl său, care, contrar aspiraţiilor fiului, dorea ca acesta să îmbrăţişeze cariera politică. Tînărul Seneca s-a dovedit a fi pasionat de învăţătura das­călilor săi : aceştia, stoici şi sextieni (adepţi ai sectei stoice disidente a Sextiilor), recomandau vegetarianismul, dialectica, investigarea îndelungată a conştiinţei şi cre­deau în nemurirea sufletului. După o lungă .şedere în Egipt, unde s-a aflat sub ocrotirea unchiului său prin alianţă, Seneca s-a lăsat convins să-şi îndrepte paşii spre o carieră de onoruri : auaestor prin 33—35, devine apoi tribun al plebei în 38—39.

De ce se hotărăşte totuşi filosoful pentru cariera poli­tică ? După părerea noastră, pentru a consolida poziţia familiei sale, compromisă prin faptele clanului lui Seian, sub domnia lui Tiberiu. Galerius însuşi fusese un prieten al lui Seian. Dacă, după toate probabilităţile, Seneca nu a >,colaborat" personal cu atotputernicul ministru al lui Ti­beriu — dimpotrivă, 1-a evitat plecînd în Egipt —^:, nu e rnai puţin adevărat că a fost amestecat în complotul sena­torial din anul 39 e.n., îndreptat împotriva lui Gaius-^aligl. Si a suportat destule consecinţe neplăcute : prie­ său Gaetulicus, pe care îl evocă elogios (Nat. Quaest., praef., 15), a fost chiar ucis. Devenit avocat celebru, frecventează cercurile aristocratice şi stoice din ia, ca şi clanul fiicelor lui Germanicus : ceea ce îi va

96 - Secvenţă romană

atrage, în 41, sub Claudiu, exilul în Corsica, unde rămîne timp de opt ani, pînă în 49. Strădaniile de a obţine ier­tarea imperială îl fac să-şi piardă simpatiile stoicilor celor mai riguroşi. Reîntors Ia Roma, datorită prietenei sale Agrippina, Seneca, ajuns pretor, devine, aşa cum am văzut, şeful celui mai puternic cerc politic şi cultural al epocii şi, mai ales, maestrul tînărului Nero ²⁸.

Seneca a fost o personalitate sclipitoare, seducătoare, înzestrată cu un farmec cu totul aparte, care explică influenţa profundă pe care ^-a exercitat-o asupra tinere­tului din epocă şi asupra lui Nero însuşi. încăpăţînarea tru­faşă şi mîndria dispreţuitoare a stoicilor rigorişti nu l-au caracterizat niciodată. Stoicismul său a fost mai degrabă monden şi suplu. Erudit, obsedat de ideea unei guver­nări filosofice şi conciliatoare, Seneca a fost unul dintre acei „sfetnici ai Renaşterii", deseori lipsiţi de scrupule, pentru care scopul scuză mijloacele. De cîte oi*i, de altfel, nu-1 vedem, în lucrările sale, încercînd să justifice mane­vrele, intrigile şi concesiile, oricît de necurate ar fi, im­puse de politica de curte : „înţeleptul, scrie el, va face chiar lucruri pe care conştiinţa lui nu le va aproba, cu scopul de a-şi asigura izbînzile cele mai importante ; el nu va abandona bunele moravuri, dar le va adapta în funcţie de împrejurări ; mijloacele pe care ceilalţi le folosesc pentru a dobîndi glorie sau plăcere, el le va utiliza pentru un scop nobil" (SEN., fragmente, 20, ed. Haase).

Seneca a ţinut totuşi să-şi exercite rolul de prieten aJ principelui cu demnitate. După cum afirmă Tacit — care se inspiră, la rîrsdul lui," din Fabius Rusticus —, 'în ultimul mesaj pe care filosoful l-ar ' fi adresat împăratului, în ajunul sinuciderii, forţate, Seneca ar fi declarat că na era el omul care să flateze şi că Nero ar fi trebuit să ştie mai bine decît oricine acest lucru, căci îi dăduse în mai multe rînduri dovada sincerităţii decît pe aceea a servitutii sale (Arm., 15, 61, 3). O declaraţie care, după cum se vede, pune în evidenţă netăgăduita libertas a autorului — francheţea lui —, dar nu înlătură complet ideea de sevuitium ■— de servitute : este o mărturisire directă a concesiilor pe care Seneca a fost uneori nevoit să i le facă lui Nero.

Aşadar, în opinia lui Seneca, înţeleptul trebuie să acţioneze ca un muritor de rînd, dar într-o perspectiva diferită, vizînd un scop moral. E vorba, de fapt, de aer'

Inspiraţia politică şi ideologică ' 97

concept, prin excelenţă stoic, de eukairia, care nu în­seamnă altceva decît simţul conjuncturii şi al oportunită­ţii, al adaptării la realităţile contextuale. Seneca acordă acestei virtuţi o importanţă fără margini. întreaga sa conduită politică şi umană se bazează pe această eukairia. Ea constituie temelia unui echilibru fragil, pe care eve­nimentele nu vor întîrzia să-1 pună la încercare : să ne amintim numai de faptul că Seneca a închis ochii în faţa omorîrii lui Britannicus şi a Agrippinei. Aceeaşi virtute îi va permite să-şi păstreze libertatea inte­rioară şi să-şi asigure o portiţă de ieşire în ziua în care toate concesiile se vor fi dovedit inutile ²⁹.

Amicus principis-. Seneca este, aşadar, înainte de toate, prietenul principelui. Dar este, în egală măsură, şi un senior amicus, cum spune Tacit, deci o călăuză. Nu o că-lâuză-tutore, ci mai mult decît atît. Tacit îl mai numeşte comes al lui Nero, însoţitor, camarad al lui. De altfel, chiar în opera lui Seneca se afirmă că atunci cînd o ac­ţiune politică se blochează, filosoful poate deveni acest ca­marad, acest conviv, acest prieten, pe scurt, acest comes (De tranq anim., 4, 3).

Seneca a împărţit această prietenie cu Burrus. Un partaj care a prins repede forma unei colaborări, întrucât, spune Tacit, cei doi „îndrumători ai tînărului împărat se înţelegeau de minune, ceea ce se întîmplă rar atunci cînd e la mijloc puterea şi, pe căi diferite, amîndoi.'aveau, de fapt, o influenţă egală ; Burrus, datorită austerităţii mo­ravurilor sale şi experienţei militare pe care o avea, iar Seneca datorită lecţiilor sale de elocinţă şi a prieteniei cinstite şi îndatoritoare (comitat honesta) faţă de împă­rat. Cei doi se sprijineau reciproc în strădania de a ţine în/riu. cu ajutorul unor plăceri îngăduite, tinereţea şovă­ielnică a lui Nero, care-şi manifesta deschis aversiunea faţă de moralitate"' (Arm., 13, 2, 2). Se pare, aşadar, că cei doi oameni de stat acţionează de comun acord si pe picior de desăvîrsită egalitate. Dacă, uneori, Burrus pare mai puternic, în calitate de deţinător al unei funcţii adminis­trative de prim ordin, acea comit as, de care am pomenit mai înainte, îi îngăduie, în schimb, lui Seneca să fie tot timpul în preajma lui Nero.

Poziţia celor doi sfetnici, imul în raport de celăla"lt, trebuie- totuşi nuanţată. în 55, de exemplu, cînd Nero are intenţia ele a-1 alunga pe Burrus, nu ne îndoim de faptul că prefectul ii datorează salvarea filosofului. Ceva mai

98 Secvenţă romană

tîrziu, în momentul anchetei asupra „complotului" Agrip-pinei, Nero îi va cere lui Seneca să-1 supravegheze pe Burrus, însărcinat să conducă investigaţia, şi să asiste la interogatoriile împărătesei (TAC, Ann., 13, 21, 2). Şi, cum vom vedea, nu a fost singurul supraveghetor. Se pare, aşadar, că Nero îi acordă filosofului mai multă' în­credere decît lui Burrus. Seneca este cel care redactează discursurile împăratului ; tot el va lua primul cuvîntul în momentul matricidului. Nu e mai puţin adevărat că are, la rîndul lui, nevoie de sprijinul prefectului, datorită po-ziţiei-cheie pe care acesta o ocupă. în lucrarea De cle-m-entia, adresîndu-se lui Nero, Seneca vorbeşte în ter­meni e'ogioşi despre consilierul-partener : ,,Burrus, pre­fectul tău, al pretoriului, bărbat de elită, născut pentru a te avea principe" (De ci., 1, 1, 2). Să amintim şi faptul că, în ciuda celor spuse de Tacit, Burrus n-a fost nici­odată un adevărat militar : el nu a depăşit gradul de tri­bun, adică de ofiţer. Cariera sa s-a desfăşurat mai ales în administraţia financiară, în cadrul căreia a ocupat funcţia de procurator. Funcţionar extrem de competent, el s-a dovedit a fi în egal'ă măsură un intelectual luminat.

Pentru a-şi consolida poziţia, Seneca se străduieşte să-şi plaseze rudele, prietenii şi susţinătorii în posturi de mare importanţă. în 55, fratele său, Gallio, devine consul suffect, iar nepotul său, Lucan, reîntors do la Atena, primeşte, înainte chiar de vîrsta admisă, titlul de quaestor. Tot în 55, cumnatul filosofului, Pompeius Paulinus, fost consul suffect, este numit legat-guvernator al Germaniei Inferioare. Succesorul acestuia, Lucius Duvius Avitus, va fi, de altfel, un protejatul lui Burrus. Seneca însuşi obţine consulatul suffect în august-septembrie 56 şi îşi .alege, ca partener de consulat, un prieten : pe Marcus Trebellius Maximus. în aceeaşi perioadă, devine consul şi Caesonius Maximus, alt admirator al lui Seneca. Lucius Annaeus Serenus, rudă cu filosoful şi proteguitor al legăturii. îm­păratului cu Acte, dobândeşte prefectura vigililor, adică a poliţiei din Roma. Cît despre Mela, cel de-al doilea frate al lui Seneca şi tatăl lui Lucan, el va răspunde de apro­vizionarea cu alimente a capitalei. Mai trebuie amintiţi, pe lîngă Pedanius Secundus, prietenul hispan, care va deveni guvernator senatorial al capitalei, şi Balbillus. pre­fect al Egiptului între anii 55—59, Otho şi Senecio, înso­ţitori nedespărţiţi ai cezarului în escapadele sale nocturne, şi mai ales- venerabilul senator stoic Thrasea : consul suf-

Inspiraţia politică şi ideologică

99

fect, succesor al lui Seneca în 56, el va fi unul din chezăşii alianţei dintre Nero şi senat, alianţă preconizată de filo­sof, pe care numai eşecul reformei fiscale din 58 avea să o •desfacă.

în afară de consulat, Seneca nu deţine, aşadar, nici o altă funcţie oficială. Dar acest lucru, după cum se ştie, nu-1 împiedică să exercite asupra împăratului o influenţă de netăgăduit. Prezent în permanenţă la curte, el parti­cipă activ la dezbaterile din consiliul principelui şi este autoixil nedeclarat al multor legi promulgate în acea perioadă : legea împotriva luxului, apoi legea privind pe­depsirea răilor guvernatori de provincie şi legea referi­toare la instalarea veteranilor în coloniile italice, diverse măsuri financiare în favoarea senatorilor,' legea privind interdicţia impusă guvernatorilor provinciali de a organiza jocuri festive. îl interesează politica externă şi doreşte, în acelaşi timp, ca Imperiul să fie bine administrat^:>r0.

Seneca va fi un om bogat : la început, graţie succe­selor sale ca avocat, mai apoi, însă, datorită generozităţii lui Nero. Posedă domenii în Spania, Italia şi Egipt, iar în Britannia împrumută bani cu dobîndă cămătărească (DIO, 62, 2, 1). Unii i-au reproşat filosofului că ar fi do- ■ bîndit toată această avere pe seama lui Britannicus.

SENECA ŞI ŞTIINŢA POLITICĂ

Seneca nu a fost o voce izolată. începînd din 49, el este, fără îndoială, purtătorul de cuvînt cel mai repre­zentativ al unei noi generaţii de senatori, cavaleri şi pro­vinciali bogaţi, generaţie favorabilă întăririi absolutis­mului. Dar compromisul pe care filosoful îl va realiza între idealurile stoice cele mai clasice şi doctrina anto-niană a virtuţii regale n-ar fi fost posibil dacă Seneca nu ar fi fost iniţiat în gîndirea egipteană şi orientală. Poate că nici măcar nu s-ar fi gîndit la aşa ceva, dacă n-ar fi trăit şase ani — din 25 pînă în 31, aproximativ — Pe pămîntu] faraonilor..

. Există mai multe motive care au determinat această Şedere prelungită. Pe de o parte, sănătatea lui Seneca : astmatic, j'iio.-.ofu] are o constituţie extrem de debilă şi e ⁿeyoit în permanenţă să se îngrijească. Pe de altă parte. neîncrederea pe care o manifestă regimul imperial Ja adresa sa : vegetarianismul filosofului, care i se trage de

100

Secvenţă romană

la maestrul său Sotion.nu este văzut cu ochi buni de autorităţi. Or, se ştie că Sotion aparţinea cercurilor alexandrine.

în cursul acestor şase ani petrecuţi în Egipt, Seneca va cunoaşte extrem de bine întreaga ţară, după cum se remarcă şi din opera sa (Ep., 42, 1 ; 51, 3—13 ; 88, 4 ; Nat. Quaest, 3, 12, 2 ; 4,.25 ; 7, 3, 2). In Egipt, încearcă să descifreze simbolismul hieroglifelor şi al miturilor stră­vechi, întreţine legături cu intelectualii greco-egipteni, precum Chaeremon, sau cu membrii marcanţi ai comuni­tăţii iudaice, dominate de personalitatea lui Philon. Des-'coperă, în aceeaşi perioadă, că vechile mituri şi menta­lităţi ale egiptenilor au afinităţi cu gîndirea stoică. Din această experienţă, va prinde formă De situ et sacris Aegyptiorum, lucrare consacrată geografiei şi credinţelor poporului de pe Nil. Deşi curiozitatea îl împinge tot mai mult în profunzimea lucrurilor — va descoperi misterele orientale şi va culege informaţii despre alte regiuni ale Orientului, printre care şi India —, filosoful nu va fi sub­jugat cu totul de cercetarea pe care o întreprinde : rezer­vele pe care le manifestă faţă de cultele orientale sînt o dovadă in acest sens ; mai tîrziu, chiar va reproba isia-nismul (De u.b,, 26, 8). într-o scriere consacrată supersti­ţiilor, Seneca ironizează adorarea lui Osiris şi alienarea provocată de riturile egiptene. O cu totul altă atitudine va manifesta faţă de înţelepciunea greco-egipteană, pe care o înţelege şi pe care şi-o însuşeşte în parte ™.

Aceste preocupări nu-1 vor împiedica însă să-şi păs­treze privirea aţintită asupra realităţilor Imperiului şi. în primul rînd, asupra Romei. Aici începe adevărata sa operă de politolog ^:!l>.

Apocolocyntosis, deşi o lucrare aparent uşoară şi savu­roasă, este, îri această privinţă, o etapă importantă. D'tui Claudii Apokolokyntosis — ,,Prefacerea în dovleac a divi­nului Claudiu" — este un pamflet grotesc şi muşcător, care se va bucura de o largă audienţă în sînul clasei poli­tice romane ³³. Această satiră menippee, amestec de ver­suri şi proză, de stiluri şi structuri, datează, probabil, de la începutul anului 55. Lucrarea, aşa cum am arătat mai înainte, este, de fapt, un răspuns la memoriile Agrippinei. Dar nu numai atît. Se povesteşte aici cum defunctul Claudiu, odată ajuns în ceruri, îşi pierde titlul divin cu care muritorii . îl învestiseră şi se vede brusc redus la nivelul unei dovleac, simbol al farsei şi al prostiei³⁴. De-

Inspiraţia politică şi ideologică

101

mersurile nefericitului împărat nu ajută la nimic : el nu va fi niciodată un zeu. Alungat şi dispreţuit, ajunge în Infern, unde va deveni obiect de batjocură eternă. într-un fel, este elogiul funebru al lui Claudiu — pronunţat de Nero —, dar răsturnat. Seneca rupe astfel cu propriul său trecut de curtean linguşitor, parodiind u-şi propria Con-solaţie către Polybiu, pe care o scrisese în timpul vieţii împăratului, pentru a-1 măguli. în afară de faptul că face din Claudiu o figură grotescă şi bizară, care-1 va influenţa mai tîrziu pe Tacit. Seneca atacă în această lucrare însuşi principiul, apoteozării împăraţilor.

Dar critica sa merge şi mai departe ; ea vizează poli­tica împăratului în ansamblul ei : practicile judiciare, re­presiunile brutale, toleranţa faţă de cultele orientale, indul­genţa manifestată faţă de provinciali şi mai ales faţă de liberţi, politica externă deficitară. Toate acestea trec prin pana ascuţită şi vorba muşcătoare a lui Seneca (Apoc, 1—3). Să fie, oare, vorba, aşa cum s-a crezut un timp, de o denunţare voalată a pretenţiilor lui Britannicus ? Nu credem. De altfel, numele Messalinei, mama fratelui vitreg al lui Nero şi inspiratoarea exilului corsican al lui Seneca, nici nu apare în lucrare ^?>~\

în schimb, Agrippina este, fără nici o îndoială, altă ţintă a filosofului, care o atacă direct pe cea care â rămas fidelă principiilor de guvernare ale soţului ei. Astfel, prin­tre victimele lui Claudiu, îl menţionează pe Silanus, primul logodnic al Octaviei (Apoc, 8, 2) ; or, se ştie bine că acest Silanus a pierit, ca'şi fratele său, datorită intrigilor Agrip-pinei. Seneca strecoară, de asemenea, o aluzie răutăcioasă la adresa nunţii incestuoase a împărătesei cu Claudiu : „nu ştiu ce face el în iatacul lui, dar iată-1 cum scrutează în­tinderea cerului" (Apoc, 8, 3). în altă parte, comentînd moartea împăratului, relatează că ea a survenit tocmai în. clipa cînd acesta se pregătea să asculte cîţiva comedianţi (Apoc, 4, 2)... Altă aluzie: nu fusese, oare, .Agrippina cea care introdusese în palat un grup de actori, spre a amîna vestea morţii împăratului ? în sfîrşit, ridiculizîndu-1 pe Hercule, se pare că tot pe mama lui Nero o atacă, căci ea încuraja cultul zeului-erou.

Dar esenţialul trebuie căutat în portretul pe care Seneca i-1 face lui Nero. Scriitorul părăseşte tonul zefle­mitor pentru un stil mai nobil, căci vorbeşte acum de restauratorul vîrstei de aur. între acesta şi Claudiu, nici o

102

Secvenţă romană

paralelă nu e posibilă : Nero este, fără îndoială, superior predecesorului său (Apoc, 3—4). Este frumos, înzestrat cu un talent poetic fără pereche şi comparabil cu soarele. Se înfiripă astfel o critică la adresa lui August, fondatorul Imperiului, şi se afirmă indirect superioritatea doctrinei politice neroniene. în acelaşi timp, Seneca aminteşte de faptul că Nero e cel care a restabilit legalitatea şi, elo­giind ,,liberalismul" împăratului, îndeamnă la reconciliere clasa politică dominantă.

Conştient de dispreţul romanilor faţă de miturile orien­tale, Seneca aşază figura lui Apollo în centrul teologiei solare ner.oniene. Dar, în această simbolistică tradiţională, el reintroduce discret mistica antoniană, părăsită la un moment dat. Astfel, Apollo-Phoebus nu este numai zeul învingătorilor de la Actium — unde Octavian-August 1-a zdrobit pe Antoniu —, ci devine protectorul regalităţii cosmice a lui Nero, care va trăi mai mult chiar decît Nes-tor (Apoc, 4, 1, 13—14 ; 17—25).

Apare, astfel, la Seneca, intenţia unei concilieri între tradiţiile romane, legalismul senatorial şi o teologie solară legată de doctrina antoniană. Prin cîntul în care este glori­ficat cel care, întocmai ca un adevărat agathos daimon, aduce fericirea pe pămînt, filosoful inaugurează, se pare, o nouă poezie de curte ³⁰.

în ciuda importanţei sale, Apocolocyntosis rămîne, to­tuşi, doar o simplă încercare, în care politologul Seneca nu-şi desfăşoară, decît în parte, talentul. Scopul prioritar al lucrării este să înfrîneze pofta de putere a Agrippinei. Destinatarul principal rămîne aristocraţia senatorială, că­reia filosoful îi cere să susţină noua domnie. Abia mai tîrziu, în De clementia — dialogul său despre clemenţă —, Seneca îşi va manifesta într-adevăr preferinţele, expu-nîndu-şi în acelaşi timp concepţiile politice.

Lucrarea la care ne referim a fost compusă, aşa cum a arătat Pierre Grimal, după decembrie 55. Ea se adre­sează direct lui Nero, un Nero caro intra în cel de-al nouă­sprezecelea an al vieţii (De ci., 3, 7, 1). Se pare că, la ori­gine, a fost un discurs de bune urări, pe care Seneca 1-a pronunţat în primele zile ale anului 56. Din acest nucleu, va lua naştere dialogul pe care îl cunoaştem, publicat la puţină vreme după aceea ^a7.

Nero se află la putere de un an şi cîteva luni. In lumina acestei experienţe, Seneca încearcă să-şi formu­leze principiile politice. Lucrarea e de inspiraţie stoică, dar

Inspiraţia politică şt ideologică

103

propune în acelaşi timp o doctrină de guvernare centrată pe noţiunea de clemenţă. Ea se adresează lui Nero,. dar şi unui public mai vast, cu precădere acelora pe care uciderea lui Britannicus îi nelinişteşte ; ci trebuie domo­liţi şi invitaţi să colaboreze cu noul principe.

în acest scop, Seneca combină două procedee : pe de o parte, îl idealizează pe împărat ; pe de altă parte, propune o teorie a monarhului ideal. El încearcă, totodată, să integreze regalităţii noi şi moderat antoniene a lui Nero aspiraţiile populare şi exigenţele senatorilor tradiţio­nalişti. Seneca amestecă, oarecum, lucrurile, — dar o face dinadins — vorbind cînd despre rex — rege —, cînd des­pre princeps — principe sau împărat. E adevărat că, pen­tru Seneea, de altfel ca şi pentru Nero, monarhia nu în­seamnă altceva decît o democraţie regală, deci o rega­litate.

DESPRE CLEMENŢA

„Am alcătuit acest tratat despre clemenţă, Nero Caesar, pentru a îndeplini întrucîtva rolul unei oglinzi şi pentru a-ţi arăta că vei ajunge la'cea mai mare dintre desfătări.¹' Aşa începe De clementia. Intenţia este, aşadar, de a cristaliza în principiu ceea ce, în oglindă,'nu-apare decît sub formă de tendinţe şi, în primul rînd, acea toleranţă care-1 face pe Nero ătît de popular. Iată cum; de la bun început, sînt amestecate consideraţiile despre clemenţă ca virtute, pe de o parte, şi o teorie a monarhiei ideale, pe de altă parte : funcţia politică a dialogului se asociază astfel vocaţiei sale pedagogice. Seneca propune mai multe definiţii ale clemenţei, dintre care una ni se pare mai pătrunzătoare : „clemenţa este înfrînarea sufletului atunci cînd îi stă în putere să pedepsească ; sau, îngăduinţa unui om mai puternic în clipa în care trebuie să pedepsească un altul supus lui" (De ci, 2. 1, 1). Ea este expresia politică a philanthropiei stoice şi, deci, virtutea însăşi a monarhu­lui. Datorită ei, puterea monarhului devine binefăcătoare Şi însăşi viaţa lui este ocrotită. Ea asigură principelui dragostea supuşilor şi-1 face, în acelaşi timp, de nevătă­mat (De ci, 3, 17, 1—9). Este, deci, generatoare de liber­tate, atît pentru el, cît şi pentru ei. Fără clemenţă nu există cumpătare, nu există inocenţă, nu există mărinimie.