Eugen cizek secvenţĂ romană Mijlocul secolului I al erei noastre

125

cii neroniene pe care am evocat-o mai sus. Pentru a ne convinge de importanţa mutaţiei care s-a produs, putem să examinăm lista consulilor epocii. Descoperim astfel că, dacă mai înainte de 61, aceşti magistraţi sînt, în cea mai mare parte, recrutaţi dintre vechile familii romane sau din rîndul senatorilor cunoscuţi pentru convingerile lor tradiţionaliste — asemenea lui Thrasea, consul în 56 —, începînd cu anul 61, succesorii lor aparţin unor categorii mult diferite, fiind tehnicieni sau militari. De abia în 64 şi în 65 îi vom revedea pe cei dintîi avînd iarăşi acces la magistratura romană cea mai respectabilă. Alt simptom al acestei mutaţii este chiar numărul consulilor. După 61, acesta tinde să scadă, reducîndu-se totodată efectivul viitorilor foşti consuli. O diminuare care, se ştie, a fost dintotdeauna semnul unei deteriorări a relaţiilor dintre împărat şi senat.

Care şînt aşadar noii oameni plasaţi în funcţii înalte ? Dacă unii sînt pur şi simplu delatori, asemenea lui Eprius Marcellus, se află printre ei şi generali loiali ca Vergi-nius Rufus, atît de reprezentativ pentru noua generaţie de senatori, Caesennius Petus, nefericitul comandant al ofensivei romane din Armenia, Suetonius Paulinus, Lici-îius Mucianus şi Petronius Turpilianus, militar cunoscut entru fidelitatea faţă de Nero, şi, poate, Marcus Ulpius Traianus. tatăl viitorului împărat Traian. Mai putem adăuga şi unele personaje extrem de influente la curte : Petroniu (Niger), un intelectual, precum şi un filosof amator ca Luccius Telesinus,. sau Silius Italicus, amîndoi oameni de litere şi neronieni necondiţionaţi.

Deşi unul dintre ei, Ulpius Traianus, este provincial ■— provenind din vestul Imperiului — aceşti oameni sînt, în cea mai mare parte, italici de obîrşie modestă. Unii sînt originari chiar din Gallia Cisalpină — asemenea ace­lui Galerius Trachalus, foarte ataşat împăratului (CIL, V, 5812) — o Gallie Cisalpină în plin avînt economic, pepi­nieră de militari şi funcţionari de talent. Să nu uităm că Nero nu putea să aranjeze accesul la putere al greco-orientalilor în magistraturi senatoriale sau în posturi de mare răspundere în aparatul tradiţional decît cu mari dificultăţi : ignorarea expresă a mentalităţii romane ar fi fost prea gravă⁹.

Dacă, in 61, a fost făcută veritabila cotitură a politicii neroniene, mutaţia a cărei expresie este această cotitură fiu s-a petrecut brusc. Ar fi deci zadarnic să împărţim

12Secvenţă romană

domnia lui Nero în două perioade, independente una de alta şi opuse total între ele ¹⁰. Nero a crezut întotdeauna în vocaţia sa de monarh antonian, ca şi în necesitatea de a-şi spori autoritatea de suveran. Şi a acţionat întotdeauna în consecinţă. Aceste tendinţe nu vor face decît să se ac­centueze după cotitura din 61. O cotitură a cărei semni­ficaţie a fost exagerată de izvoarele literare antice, dar care nu a fost mai puţin reală.

ALTERNATIVA IMPOSIBILA

Această cotitură era inevitabilă. Despotul antic spera mai întîi să-şi ralieze opinia publică şi să opereze o vastă unitate de tendinţe şi forţe politice diferite, chiar diver­gente. Dar el voia, de asemenea, să-şi consolideze puterea şi să impună ideologia pe care aceasta o exprima. Era clipa în care se izbea de o opoziţie inevitabila. Fidel logicii sale, Nero nu putea decît să-şi înăsprească poziţia şi să ia măsuri represive.

Aceasta este experienţa pe care o trăieşte Nero, aceeaşi pe care Gaius-Caligula o trăise înaintea lui şi pe care Domiţian avea să o trăiască după el. Seneca miza pe uni­tatea romanilor, A şi depus, de altminteri, mari eforturi în acest scop. De fapt, se îndrepta spre un impas : nu putea să reconcilieze ireconciliabilul. Pentru a reuşi, ar fi trebuit ca Nero să se menţină în cadrele antoniene ale exerciţiului puterii — şi numai în cadrele acestea —- sau ca aristocraţia senatorială să accepte să fie un instrument docil al absolutismului. Aceasta era însă o alternativă imposibilă : împăratul, nu se mulţumea deloc cu un despo­tism filosofic, ci dorea o autocraţie potenţată, pe măsura megalomaniei sale. Cît despre senatori, e de la sine înţeles eă nu acceptau să fie reduşi la condiţia de slujitori de elită, în serviciul unui monarh oriental.

Dintr-o astfel de contradicţie derivă, fără îndoială, neronismul. Curentul senatorial nu putea să-i fie decît ostil. Coliziunea părea astfel ineluctabilă. Nero nu avea de ales : trebuia să-şi revizuiască strategia şi tactica. Compromisul, atît de rivnit de un Seneca — menajarea senatorilor şi cavalerilor bogaţi, prezervarea poziţiilor economice şi a privilegiilor de care aceştia se bucurau, respectarea sensibilităţii lor — acest compromis, Nero

Neronismul

127

este nevoit să-1 arunce peste bord. Şi, o dată cu el, cle-mentia suveranului-filosof.

Cînd nu o exclud dintru început, pretextînd că sursele antice au creat o ficţiune acolo unde nu e, de fapt, decît o exagerare, istoricii moderni datează diferit această coti­tură : în 55, o dată cu moartea lui Britannicus ; în 58, în urma eşecului reformei fiscale ; cel mai adesea în 62, în momentul morţii lui Burrus ; uneori în 64, legînd evenimentul de intensificarea propagandei agonistice ; sau chiar în 65, după represiunea conjuraţiei lui Piso ". Aceste momente constituie, fără îndoială, etape importante ale domniei lui Nero. Nu e mai puţin adevărat că, în ceea ce ne priveşte, anul 61 ni se pare a fi cel care marchează veritabila răsturnare a lucrurilor.

PROIECTUL DE REFORMA FISCALA

în 57, ca şi la începutul lui 58, în senat nu domneşte un climat bun. Dezbaterile care au loc în Curie produc magistraţilor o stare de apatie. Thrasea însuşi, şeful gru­pării tradiţionaliştilor, este contestat. Cîţiva senatori îi reproşează, în adevăr, faptul că s-a opus acelui senatus-consultum care ar fi permis oraşului Syracusa să se pre­zinte la jocuri cu mai mulţi gladiatori decît îi era permis pînă atunci (TAC, Ann., 13, 49, 1—5). Desigur, în spatele acestor critici trebuie să descifrăm iritarea partizanilor , Agrippinei şi reacţiile de reprobare ale ultratradiţionalişti-lor faţă de uşurinţa cu care Nero îşi impune principiile de guvernare antoniană. în ciudă faptulai că Thrasea se apără, argumentînd că nu trebuie neglijată nici o problemă, nemulţumirea persistă.

Puţin cîte puţin, înăsprirea se accentuează. Mai întîi se remarcă votul unui senatus-consultum care sporeşte pedepsele aplicate oricărui sclav dovedit a fi ucigaşul stâpînului său (TAC, Ann., 13, 32, 1). Urmează apoi tentativa de eliminare a Pomponiei Graecina, acuzată de „superstiţie străină", apoi a lui Eprius Marcellus, un Prieten al împăratului, care va deveni mai tîrziu delator. Cele două manevre eşuează, dar Cossutianus Capito, urmă­rit de cilicieni, este inculpat şi condamnat în virtutea le­gii asupra concusiunii (TAC, Ann., 13, 32—33). Acestea sînt tot atîtea conflicte sporadice care anunţă, de fapt, un

138

Secvenţă romană

altul, cu adevărat important : senatorii află de proiectul de reformă fiscală.

La urma urmelor, în ce constă acest proiect ? Dacă Suetoniu nu face în acest caz decît o succintă aluzie, mulţumindu-se să indice că Nero a suprimat sau dimi­nuat impozitele indirecte cele mai grele (Ner., 10, 2), Tacit, în schimb, se arată, cum vom vedea, mai informat şi mai locvace (Ann., 13, 50—51). Abia la Cassius Dio aflăm în fine — în acel compendiu bizantin, singurul de care dis­punem — un ecou al raţiunilor de a fi ale acestui proiect. După autorul grec, Nero se lovea de greutăţi financiare. Generozităţile lui costă mult, fiscul imperial este în sufe­rinţă (DIO, 61, 4, 5). în rîndul acestor generozităţi se află îndeosebi congiariile, distribuirile de grîu, acele subvenţii, pe care Nero le acordă cu dărnicie, ca şi construcţia amfiteatrului din Cîmpul lui Marte. E vorba apoi şi de alte măsuri care dereglează anumite mecanisme economice, precum decizia de a transfera de la cumpărător la vinzător impozitul perceput pe vînzarea sclavilor, decizie care are drept urmări ridicarea preţurilor, slăbirea comer­ţului şi, odată cu aceasta, amputarea veniturilor statului. în sfîrşit, războiul din Orient este, şi' el, destul de costisi­tor, ca şi multiplele şi grandioasele proiecte care dau tîrcoale închipuirii principelui. Pe scurt, Nero are nevoie de bani.

Asupra acestui punct, să ascultăm acum ce ne spune Tacit : „în acelaşi an [53], în urma cererilor repetate ale poporului, care se plîngea de excesele pubiicanilor, Nero s-a întrebat chiar dacă n-ar trebui sâ desfiinţeze toate taxele pentru a.face astfel speţei umane cel mai magnific dintre daruri. Dar acest elan, care n-a încetat să fie mai întîi elogiat pentru generozitatea sa,. a fost stăvilit de către senat, care i-a înfăţişat lui Nero destrămarea Imperiului în cazul în care ar scădea veniturile care constituiau chiar pîrghiile de susţinere a statului ; în adevăr, suprimarea vămilor ar fi condus în mod necesar la cererea abolirii impozitelor directe" (Ann., 13, 50, 1—2). Să precizăm- că, în realitate, statul nu percepea aceste taxe vamale interioare direct de la locuitorii Imperiului, prin intermediul funcţionarilor, ci ..închiria"' perceperea impozitelor indirecte pubiicanilor, cavaleri specia'izaţij arendaşi ele impozite.

Tacit atribuie deci acestui proiect raţiuni umanitare. Dar nu este decît o faţadă frumoasă, rod al unei propa-

¹

₁

Neronismul

12b

gande iscusite. Scopul urmărit de Nero este în realitate cu totul altul. După părerea noastră, împăratul voia să profite de exacţiunile publicanilor pentru a suprima impo­zitele indirecte — uectigalia — şi a le înlocui prin impozite directe — cetăţenii romani din Italia nu le plăteau deloc — şi care puteau procura astfel fiscului venituri foarte substanţiale. De aici, insistenţa iritată cu care senatorii subliniază necesitatea abolirii tuturor impozitelor directe, care pînă atunci grevau doar provinciile, în cazul în care s-ar fi suprimat uectigalia. Ei văd unde vrea să ajungă Nero. De aceea i-o şi iau înainte ; introducerea impozite­lor directe în Italia este pentru ei inacceptabilă ¹².

Dincolo de faptul că impozitele indirecte luau calea diferitelor casierii : cea a senatului — aerarium —, cea a trezoreriei militare — aerarium militare — şi cea a fiscului. — singura, se pare, care ar fi beneficiat de pe urma noilor impozite directe — proiectul avea şi alte consecinţe. In adevăr, odată suprimată arendarea rede-venţelor, grîul şi produsele alimentare importate din provincii ar fi devenit mai puţin scumpe şi, ţinînd seama şi de rolul concurenţei, proprietarii italici, mici sau mari, ar fi fost constrînşi să scadă propriile lor preţuri. Socie­tăţile publicanilor ar fi fost şi ele atinse, mai ales că erau deja nemulţumite, văzîhd cum încasarea taxelor trece puţin cîte puţin în mîinile funcţionarilor imperiali ; şi, o dată cu .ele, ar fi fost loviţi nu numai anumiţi senatori care le finanţau şi care trăgeau profituri de pe urma lor, dar şi alte pături sociale intermediare.

Aplicarea unei asemenea reforme ar fi favorizat deci mai ales administraţia imperială şi ar fi determinat o mişcare de descentralizare economică. Desigur, comerţul ar fi profitat de pe urma acestor lucruri. Dar, dintr-un punct de vedere social, cea care ar fi cîştigat ar fi fost mai ales plebea de la oraşe. E în afara oricărei îndoieli că Nero a văzut totodată în reformă un mijloc de a consolida baza populară a regimului său^ia.

Discutat probabil timp îndelungat în anturajul princi­pelui, proiectul acestei reforme este definitivat abia în 57, pentru ca în 58 să fie prezentat senatului. Nero ţine mult la el. Din această pricină împăratul a fost consul pe toată durata anului 57. El se află încă în funcţie în 23 decembrie 57 şi de-a lungul primelor patru luni ale anului 58^u, dînd astfel de înţeles senatului că voinţa sa este de a-şi duce proiectul pînă la capăt.

130

Secvenţă romană

Dar, abia cunoscut,* proiectul produce nemulţumire generală. Simţindu-se susţinut, senatul îl respinge, însoţind gestul de toate precauţiile şi condescendenţa necesară faţă de împărat. Nero nu se lasă însă amăgit. Dă înapoi şi renunţă la proiect, mulţumindu-se să ia, prin edicte, cîteva măsuri compensatorii ; astfel, de acum încolo, textele contractelor încheiate cu publicanii vor fi făcute publice şi afişate ; activitatea lor va fi, deci, controlată cu stricteţe. Unele scutiri de impozite sînt acordate solda- • ţilor, este diminuat nivelul anumitor portoria — taxe vamale —, iar vaselor de comerţ care transportă grîu pentru Italia li se acofdă o serie de facilităţi importante (TAC, Ann., 13, 51). Mai tîrziu, în 62, se va constitui o comisie formată din trei senatori, însărcinaţi să supra­vegheze arendarea impozitelor indirecte. Dar ansamblul reformei a trebuit să fie abandonat.

Propunînd acest proiect, Nero nu voia să lovească pe nimeni în mod special. El dorea numai să-şi asigure disponibilitatea financiară de care avea nevoie, să stimu­leze comerţul, mai ales cu Orientul, să favorizeze plebea urbană printr-o scădere a preţurilor, în sfîrşit, să pună capăt manevrelor nepopulare ale publicanilor. Şi voia să realizeze toate acestea cu sprijinul unei aristocraţii sena­toriale, conservatoare pe care o considera ca şi cîştigată de partea sa, datorită politicii Contractuale inspirate de Seneca. Dar constată destul de repede că aceste speranţe erau deşarte. Se înşelase : senatul nu-1 urma. Din acest moment, ce rost mai are concordia, cînd partenerii se răscoală de îndată ce interesele le sînt compromise ? Pe scurt, în 58, Nero devine furios pe senatori.

Chiar înainte de respingerea proiectului şi cînd decizia Curiei părea previzibilă, Nero se consolează în braţele frumoasei Poppeea şi-1 îndepărtează din Roma pe soţul acesteia, Otho,,. numindu-1 guvernator al Lusitaniei. De asemenea, îl relegă la Marsilia pe Faustus Cornelius Sulla (TAC, Ann., 13, 46—47). O dată cu eşecul, iritarea lui continuă să crească. Se spune că atunci au izbucnit incendii în Germania ; se povesteşte că smochinul Ruminal. arborele din comitium, a suferit stranii metamorfoze ; şi se crede că din aceste minuni trebuie desprinse prevestiri rele privind mînia principelui (TAC, Ann., 13, *57—58).

Dar, dincolo de reacţiile vii şi de zvonurile care aleargă pretutindeni, un lucru rămîne sigur : acest eşec îl întăreşte pe Nero în convingerea că trebuie să-şi schimbe strategia.

Neronismul

Cîteva semne prefaţează această schimbare : de pildă, hotărârea de a se produce ca artist — chiar în ciuda părerii consilierilor săi — în valea Vaticanului. Aceasta s-a petre­cut la începutul lui 59, dacă nu chiar spre sfîrşitul lui 58

SENECA, ÎNTRE CIOCAN ŞI NICOVALA

înainte chiar ca dezbaterile asupra reformei fiscale să se încheie şi pentru că dorea să facă presiuni asupra Curiei, împăratul îl lovi, exilîndu-1, pe Suillius, unul dintre cei mai importanţi senatori claudieni şi partizani ai Agrippinei, care era şi el adversar al abolirii impozite­lor indirecte. Se constatase atunci că numeroasele critici ale lui Suillius la adresa lui Seneca stîrneau ecoul favo­rabil al multor senatori. I se reproşa filosofului că sprijină proiectul de reformă. Nu credem, totuşi, că Seneca stă la originea acestui proiect, căci el cunoştea prea bine menta­litatea senatorială. în schimb, probabil că 1-a sprijinit în consiliul imperial — unde nu lipseau unele opinii divergente — şi.că el e cel care i-a furnizat justificarea ideologică. E sigur, totodată, că Seneca se află la originea edictului care limita abuzurile publicanilor. Exemplul lui Cato şi îngrijorarea provincialilor, care sufereau ade­sea de pe urma abuzurilor comise de publicani, nu puteau decît să-1 incite la aşa ceva ¹⁵.

Seneca se simte totuşi obligat să se apere. In fond, ceea ce-i reproşează senatorii este mai ales averea, atît de repede dobîndită, ca şi sinuozităţile şi concesiile sale. Nero însuşi nu e insensibil la aceste critici ; deocam­dată, decis să schimbe tactica politică şi să aban­doneze pentru multă vreme clementia, principele este contrariat de neputinţa consilierului său de a ţine în frîu senatul. Seneca este deci de două ori obligat să se apere şi să se justifice : pe plan personal şi pe plan politic ; faţă de senatori, dar şi faţă de Nero.

Iată şi motivul pentru care, în 58, scrie De uita beata — „Despre viaţa fericită". Şi în noul dialog hotă­răşte să i se adreseze fratelui său, devenit Gallio prin adopţiune. în plin impas, nu-şi mai întoarce privirea spre un prieten, ci spre ruda cea mai apropiată, care valo­rează cel mai mult în ochii săi, o rudă pe care atacurile al eăror obiect era o alarmează, desigur. De obicei, desti-

133

Secvenţă romană

natarul dialogurilor senecane este fictiv; dar de data aceasta miza este gravă şi artificiul nu-şi mai are locul.

După o analiză teoretică a ideii de fericire, Seneca îşi propune să riposteze celor ce îi acuză pe filosofi şi pe înţelepţi că nu trăiesc după propriile lor precepte. To­nul e violent. Nu propria sa poziţie o apără, el, ci actele filosofilor în general. Cel puţin aşa afirmă Seneca. Averea poate fi dobîndită pe căi oneste ; mai mult, ea este un teren excelent pentru deprinderea virtuţii şi pentru con­solidarea ei. Polemica, o simţim, nu este retorică decît în aparenţă. Seneca nu-şi menajează vocabularul — de fapt, invectivele — împotriva indivizilor mizerabili, demni de spînzurătoare, care latră la filosofie ca nişte cîini.

Dar nu va reuşi nimic ; cauza lui e pierdută. In senat, însuşi Thrasea va trece la o opoziţie tăcută, punctată din cînd în cînd de cîteva manifestări spectaculoase de dez­aprobare. Cît despre Nero, acesta îşi elimină mama şi organizează, în 59 şi 60, noi jocuri. La curte, se adună poeţii, filosofii şi mai ales acei propagandişti culturali, aşa-numiţii Augustiani, veritabilă Academie neroniană, după expresia lui Gilbert-Charles Picard ¹⁶. ' Totul este pregătit pentru marea cotitură.

STRATEGIA ÎNĂSPRIRII : O NOUA DIRECŢIE

Pînă atunci, după cum am văzut, clementia fusese ţinută la mare stimă. Propaganda senatorială o va mai invoca din cînd în cînd, dar de acum înainte ea aparţine trecutului. Acum, doar seueritas — severitatea — va mai avea trecere în ochii principelui. A venit vremea ei. Nero vrea să accelereze transformarea principatului în monar­hie elenistică. Romanii nu l-au urmat însă. Pentru ei va urma subjugarea, apoi reprimarea. Rude îndepărtate, can­didaţi potenţiali la tron, senatori conservatori, opozanţi reali sau virtuali — împăratul îi va lovi pe toţi şi pretu­tindeni unde simte primejdia. Asasinatele se succed, se complotează împotriva vieţii principelui ; dar aceasta nu va face decît. să sporească represiunea. De fapt, urmează escaladarea violenţei.

Să precizăm însă că această „precipitare" politică nu a avut numai cauze interne. Roma întîmpină dificultăţi in Orient şi răscoala care a izbucnit în Britannia, în 60,

Neronismul

133

repede amploare. Desigur, şi situaţia aceasta îl deter-îină pe Nero să acţioneze.

Anul 61 a marcat, după cum am văzut, o modificare 3tărîtă a modului de recrutare a consulilor. Tot acum schimbă şi iconografia monetară. înainte de 61, ea se vădeşte încă a fi rezultatul unei propagande în ultimă instanţă tradiţionaliste ; pe aversul monedelor este, în

(general, bătută efigia unui Nero cu capul gol, însoţit de titlurile sale ; pe reversul monedelor însă, apare cununa civică, distincţie pe care numai senatul este îndrituit să o decerneze. Se subliniază în acest mod autoritatea sena­torilor, colaborarea principelui cu Curia, ca şi aşa-nu-mita ciuilitas, calitatea lui de cetăţean. Or, cu începere din 61, cununa civică dispare. Ea este înlocuită de figuri alegorice precum cele ale virtuţii şi Romei sau a zeiţei Ceres. Titlurile imperiale sînt prezentate cu mai puţină austeritate. Pe scurt, absolutismul se consolidează, iar iconografia monedelor este datoare să îl exprime ¹⁷.

Tot în 61, Nero trece la o nouă etapă a acţiunii sale de reformă culturală şi educativă. în acelaşi an, cum preci­zează Tacit, dispune construirea unui gimnaziu şi furni­zează — gratuitate pur grecească — uleiul necesar cava­lerilor şi senatorilor (Ann., 14, 47, 4). în zonele şi ora­şele greceşti din Egipt, populaţia este reorganizată : divi­zată în unităţi noi, aceasta primeşte nume referitoare la dinastia imperială, nume care au totodată o semnificaţie cvasi-religioasă. Elocventă din acest punct de vedere este o inscripţie în onoarea lui Nero, datînd, şi ea, tot din anul 61 (OGIS, 668 : IGRR, 1302)¹⁸. în sfîrşit, comportamentul însuşi al împăratului se schimbă. Nu-i mai place să iasă şi nu se mai arată de acum înainte în public decît cu pri­lejul marilor spectacole şi pentru a-şi asigura simpatia mulţimilor capitalei (TAC, Ann., 15, 53, 1).

Moartea lui Burrus, intervenită în anul următor, ac­celerează această evoluţie. Deşi Nero nu este răspunzător de ea, această moarte îi serveşte şi-i uşurează acţiunile. Chiar înaintea morţii lui Burrus, are loc primul proces de lezmaiestate din timpul domniei lui Nero. Acuzatul, Antistius Sosianus, îşi salvează totuşi viaţa şi este con­damnat numai la exil, datorită pledoariei lui Thrasea (TAC, Ann., 14, 48—49).

După moartea lui Burrus, Nero îşi reînnoieşte per­sonalul politic, făcînd apel de acum înainte la claudieni §î la oameni dispuşi să susţină un absolutism lipsit de

124 Secvenţă romană

orice scrupul : Tigellinus, Petronius Turpilianus, Cocceius Nerva, Epaphroditus şi mulţi alţii, printre care şi acei tehnicieni menţionaţi mai sus. Cît despre senecani, unii îşi vor mai păstra cîtva timp influenţa şi poziţiile politice. Mela, fratele lui Seneca, va rămîne procurator, iar Luci-lius, vechi prieten al filosofului, va obţine în 62 o procu-ratelă în Sicilia — în 64, se mai află încă aici, aşteptînd ca Roma să-i comunice alte eventuale funcţii. Mai mult, unii senecani fac acum carieră : este cazul tînărului Pom-peius Paulinus, rudă prin alianţă a lui Seneca, sau al unui Trebellius Maximus, consul, apoi guvernator al Bri-tanniei în 63, sau chiar al lui Galerius Trachalus, posibil descendent din Gaius Galerius, fostul prefect al Egiptului şi soţul mătuşii lui Seneca. Să amintim totuşi că ultimii doi şi-au schimbat părerile : hotărîţi să-1 slujească pe Nero, au abandonat complet cauza Annaeilor.

începînd cu 62, Nero face un nou pas ; de acum înainte, va recurge la eliminarea fizică sistematică. Nume­roşi sînt cei ce vor dispărea astfel: membri ai familiei imperiale, precum Cornelius Sulla, Rubellius Plautus şi Octavia, dar, deopotrivă, liberţi ca Pallas şi Doryphorus, fostul secretar a libellis al împăratului. Roma devine ca­pitala unui stat poliţienesc. Oraşul e un furnicar de spioni puşi să pîndească, sub ordinele lui Tigellinus, noul prefect al pretoriului, cea mai mică manifestare de ne­mulţumire. Desigur, în senat se deliberează încă asupra unor probleme mai importante, dar aceasta nu e decît aparenţă. Reforma morală continuă să înregistreze noi succese : în 63, senatorii şi matroanele participă la luptele de circ şi, în ciuda unei revolte a gladiatorilor din Praeneste, care ameninţă pentru o clipă cu spectrul lui Spartacus, Nero dispune înmulţirea spectacolelor şi a jocurilor.

După represaliile din aprilie 65, ne spune Pierre Gri-mal, „regimul alunecă în tiranie iar principele, mai izo­lat ca oricînd, se afundă în visările sale" ¹⁹. In 66, odată cu lichidarea lui Thrasea, la Roma domneşte teroarea. Helius şi Polyclitus, care deţineau puterea supremă în absenţa împăratului, fac adevărate ravagii. După conspi­raţia lui Vinicianus, îndeosebi în 68, circulă zvonul că Nero ar intenţiona să-i execute pe toţi senatorii (SUET., Ner., 43, 1 ; DIO, 63, 27, 2 ; AUR, VICT., Caes., 5, 14). în realitate, Nero nu avea o asemenea intenţie. Ceea ce doreşte împăratul înainte de toate este să paralizeze pu-

Neronismul

135

terea senatorială şi să o împiedice astfel să mai facă presiuni asupra regimului. Aşadar, cînd întreprinde con­strucţia canalului din Corint, Nero are grijă să nu men­ţioneze numele senatului (SUET., Ner., 37, 6). Mai mult: anumite izvoare antice pun pe seama lui proiectul de a lua senatorilor dreptul de guvernare asupra provin­ciilor — un avantaj considerabil, ştiut fiind că pe unele teritorii sînt cantonate o serie de legiuni —, pentru a-1 încredinţa cavalerilor şi liberţilor (SUET., Ner., 37, 5 ; PIO, 63, 23, 3 ; 27, 2). Este, evident, o exagerare. In orice caz, nu poate fi vorba de provinciile senatoriale. în schimb, e posibil ca Nero să fi proiectat sustragerea anu­mitor provincii imperiale de sub controlul Curiei, înlo­cuind legaţii senatoriali prin procuratori ecveştri şi anti-cipînd în acest domeniu un fenomen ce se va petrece în perioada Imperiului Tîrziu. Aceasta înseamnă, evident, atacarea puterii senatoriale chiar la temelia ei. Cu toate acestea, aplicarea unei asemenea mutaţii constituţionale nu putea fi făcută de pe o zi pe alta.

în 67, Nero se mulţumeşte deci să elimine principalii comandanţi ai Imperiului, prea legaţi de vechea politică de clemenţă şi amestecaţi poate în unele conspiraţii. Sînt eliminaţi astfel Corbulo^ comandantul forţelor romane în Orient, şi fraţii Scribonii, legaţi în Germania Inferioară şi Superioară. Aceştia sînt înlocuiţi, pe Rhin, cu doi se­natori credincioşi lui Nero şi de origine mai modestă, Fonteius Capito şi Verginius Rufus, iar Vespasian, mai puţin sigur — fusese prieten cu Thrasea şi Soranus — ia comanda forţelor imperiale care luptă împotriva iudei­lor. „Meritul" lui Vespasian este acela că nu descinde dintr-o mare familie aristocratică ; la fel se întîmplă cu Mucianus, care devine guvernator al Siriei după moartea lui Cestius Gallus, în 66. Această îndepărtare de la putere a marilor dinastii senatoriale este o constantă a neronis-naului. De data aceasta, mişcarea afectează marile posturi militare şi de frontieră ale Imperiului²⁰.

STOICUL SE RETRAGE

In momentul acela, Seneca era — din punct de vedere Politic — un om mort. Cotitura din 61, apoi dispariţia Prietenului său Burrus, unul din cei mai siguri susţină­tori ai săi, îl determină să iasă de pe cîmpul de luptă.

13G

Secvenţă romană

înăsprirea unui regim care se afundă în violenţă îl va constrînge să-şi recunoască eşecul.

Lui Seneca nu-i place să se opună lui Nero. De aceea îşi şi pregăteşte retragerea, treptat, încă din anul 62. Folosindu-se de pretextul morţii lui Burrus, cere princi­pelui învoirea de a părăsi curtea şi senatul şi de a se re­trage din viaţa politică. Ca urmare a acestui fapt, suportă criticile pe care Tigellinus şi noii consilieri ai împăratului le formulează împotriva lui, critici care reiau acuzaţiile formulate odinioară de Suillius : i se reproşează orgoliul şi bogăţia excesivă. Tacit a imaginat această întîlnire dintre primul „prieten al principelui" şi stăpînul său : în discuţia dintre ei, împăratul refuză retragerea consilie­rului său, care se» va arăta însă din ce în ce mai dez­interesat de viaţa politică (Ann., 14, 53—56)²ⁱ. Pînă la urmă, cînd, în 64, după incendiul Romei, se va retrage definitiv, Seneca va fi în totul un om dezabuzat.

Lucrările scrise în această epocă reflectă dezamăgirea filosofului. E cazul, mai întîi, al lucrării De otio. Acest dia­log asupra tihnei dezvăluia preţuirea pe care filosoful o acordă unei contemplări a universului şi unei acţiuni morale pe care numai retragerea le poate permite. Inte-rogîndu-se fără încetare asupra condiţiilor vieţii lăuntrice şi asupra posibilităţilor unui univers spiritual autonom, el descoperă, în cercetarea sa curajoasă, profunzimi ascunse, a căror forţă nimeni nu o putea bănui. Acelaşi este sensul capodoperei lui : Scrisori către Lucilius. Această corespondenţă, care, la început, a existat cu ade­vărat, filosoful a adaptat-o mai tîrziu în vederea publi­cării, în această operă fundamentală îşi apără, uneori cu îndîrjire, dreptul la izolare, argumentînd — în a 74-a epistulă, de exemplu — că ea nu vatămă nici pe cezar, nici pe altcineva. La urma urmei, Nero nu e chiar nemulţumit că a scăpat de tutela lui Seneca, ultima care-i mai frîna megalomania. Cu toate acestea, el bănuieşte unele intrigi în umbra acestei retrageri voluntare a fostului său pre­ceptor. Ca atare, îl va ucide — asasinat inutil, desigur, în anul următor, 66, domnia sa atingea apogeul.

VIZITA LUI TIRIDATE, APOGEU AL DOMNIEI

Reforma morală şi axiologică pare, în adevăr, să-şi arate roadele şi neronismul triumfă. Manifestările artisr

Keronlsmul

137