Eugen cizek istoria literaturii latine

XXXVI. DREPTUL, ERUDIŢIA Şl ORATORIA

Dreptul, Papinian şi Ulpian

Pe urmele lui Salvius lulianus şi lui Gaius, ca şi în funcţie de studierea edictului perpetuu al lui Hadrian, se dezvoltă sensibil activitatea literară a juriştilor. Reformele întreprinse de Severi şi de urmaşii lor, sistematizarea şi definitivarea normelor juridice impulsionează considerabil expansiunea dreptului. De altfel juriştii tind să domine consiliul principelui, în timpul Severilor. Unii specialişti în materie de drept acced la cele mai importante posturi ale administraţiei imperiale. Secolele III-IV d.C. echivalează cu era de aur a dreptului roman. Iar în vremea Severilor s-au distins în mod deosebit Papinian şi Ulpian. De fapt, Papinian a fost cel mai celebru jurist al antichităţii.

Aemilius Papinianus, greco-sirian de origine, rudă cu cea de-a doua soţie a lui Septimius Severus, a ajuns chiar prefect al pretoriului, sub acest împărat. Dar a fost ucis în 212 d.C, la ordinul împăratului Caracalla. N-a ilustrat acest eveniment tragic eşecul dreptului în competiţie cu dezvoltarea absolutismului imperial şi a intrigilor de palat? Papinian a fost caracterizat ca „refugiu al dreptului şi comoară a doctrinei legilor", iuris asylum et doctrinae legalis thesaurus. între 193 şi 198 d.C, Papinian a scris „Cercetări juridice", Quaestiones, în treizeci şi şapte de cărţi, iar ulterior a redactat, în nouăsprezece cărţi, „Răspunsuri", Responsa, numai parţial conservate. A mai alcătuit „Definiţii", Definitiones, în două cărţi, şi „Despre adultere", De adulteriis, într-o singură carte. în toate lucrările, Papinian tratează despre cele mai diverse cazuri: propune soluţii originale, chiar acolo unde lipsea o legislaţie anterioară limpede. El se exprima sobru, clar şi chiar elegant.

Elevul său, Domitius Ulpianus, originar din Tyr-ul cândva fenician, a devenit asesorul lui Papinian, pe vremea când acesta era prefect al pretoriului. El însuşi a parcurs o carieră ecvestră strălucită şi a devenit de asemenea prefect al pretoriului. în 228 d.C, a fost ucis de pretorieni. Ulpian a continuat opera maestrului său şi a încercat, de fapt, să cuprindă ansamblul dreptului. Dintre cele două sute optzeci şi şapte de cărţi, care i se atribuie, cele mai importante cuprindeau „Comentarii despre edictul pretorian", Commentarii de edicto praetorio, consacrate discutării edictului perpetuu al lui Hadrian, deci structurării bazelor dreptului. Alte opere abordau diferite probleme juridice. S-au păstrat numai fragmente, încât opera cea mai bine conservată este „O carte unică a normelor", Liber singularis regularum. Stilul lui Ulpian se remarcă de

728

DREPTUL, PAPINIAN Şl ULPIAN

asemenea prin claritate şi precizie. Contemporan cu Papinian şi Ulpian a fost lulius Paulus, jurisconsult fecund, ajuns şi el prefect al pretoriului sub Severus Alexander. I s-au atribuit numeroase lucrări şi cărţi, dintre care se distingeau „Sentinţe", Sententiae, în cinci cărţi, lulius Paulus se exprima simplu şi precis¹.

Dreptul în vremea Dominatului

Activitatea juriştilor a continuat să se dezvolte impetuos. în 1821, cardinalul Angelo Mai a descoperit în biblioteca Vaticanului un palimpsest, care conţinea fragmente dintr-o compilaţie juridică anonimă, provenind dintr-un manuscris ce data din secolele IV şi V d.C. Se înregistrau fragmente din operele celor trei jurişti mai sus menţionaţi, precum şi din legislaţia imperială, constituită între 205 şi 372 d.C.

De fapt, sub Diocleţian, juristul Gregohus a întocmit o culegere a „constituţiilor", constiiutiones, deci a legilor imperiale şi cunoscută sub titlul de „Codicele Gregorian", Codex Gregorianus. O altă culegere de asemenea legiferări imperiale, eşalonate între 291 şi 365 d.C, a alcătuit, la sfârşitul secolului al IV-lea e.n., Hermogenianus.

Mai importante, mai relevante pentru dreptul roman, pentru conexiunea lui cu vechile tradiţii juridice şi cu etnostilul roman, cu mentalităţile tardive, au fost demersurile juridice prezidate de împăraţi din Orient, ca Theodosius al ll-lea (secolul al V-lea d.C.) şi lustinian. Ne referim mai ales la Codicele Theodosian şi ia Digestele lui lustinian. în anul 438 d.C, din ordinul lui Theodosius al H-lea, a apărut „Codicele Theodosian", Codex Theodosianus, alcătuit între 435 şi 438 d.C.

A fost redactat de către o comisie de 16 jurişti şi în şaisprezece cărţi, păstrate cu unele lacune. Pe sectoare şi în ordine cronologică, se succed constituţiile imperiale referitoare !a dreptul privat, criminal, financiar, administrativ (al oraşelor şi corporaţiilor), eclesiastic. Opera de sistematizare şi de reformare, de adaptare a dreptului la noile discursuri mentale, pe care o iniţiaseră juriştii lui Theodosius al ll-lea, a fost continuată în secolul următor la iniţiativa celui care de fapt, fără să ştie, a desfiinţat antichitatea, adică a împăratului lustinian. El a încredinţat restructurarea legislaţiei unei comisii prezidate de juristul Trebonianus din Pamphyîia, cu scopul de a concentra esenţa tuturor legilor romane, de la Legea celor douăsprezece Table până la ultimele ordonanţe imperiale. Pe etape, s-a constituit astfel un „Corp al dreptului", Corpus iuris. în această structură, intenţionai articulată, figurau „Instituţiile", Insiitutiones - lucrare didactică, compusă din extrase provenite din jurisconsulţii clasici şi urmând pianu! operei lui Gaius cu acelaşi titlu - şi „Digeste", Digestae, sau „Pandecte", Pandectae, în cincizeci de cărţi, chintesenţă a dreptului roman. S-au adăugat „Novelele", Nouellae, parţial redactate în greceşte sau bilingv, pentru a trata dreptul religios, public şi privat. Din întregul corpus, evui mediu bizantin, dar şi occidental, a reţinut esenţialul², intacte s-au păstrat Instituţiile.

Important este însă mai ales faptul că întreg dreptul modern s-a hrănit din experienţa acumulată de juriştii antichităţii: Papinian, USpian, dar şi sintezele datorate împăraţilor.

770 —

DREPTUL, ERUDIŢIA Şl ORATORIA

Erudiţia filologică şi Donatus

Preocupările din ce în ce mai pregnante pentru dezvoltarea erudiţiei, literaturii didascalice, analizei filologice a mărturiilor trecutului, limpede manifestate în secolul al ll-lea d.C, se continuă şi în veacul următor. Poeziei didascalice îi corespunde proza didactică a lui lulius Romanus şj Plotius Sacerdos, autorii unor lucrări de gramatică şi de metrică. Tot în acelaşi secol, alcătuiesc opere de erudiţie, pline de curiozităţi, Salmonicus Serenus şi Cornelius Labeo. Acesta din urmă militează cu fervoare pentru vechea religie romană. Iar Censorinus publicase, în 238 d.C, „Despre ziua de naştere", De die natali (a unui cavaler roman necunoscut). Acest opuscul comportă o stranie mărturie de religiozitate, impregnată de neopitagoreism. Cum de fapt am arătat în capitolul introductiv asupra literaturii secolelor III-VI d.C, renaşterea constantino-theodosiană s-a decantat cu prioritate în dezvoltarea umanismului, într-o prolifică mişcare culturală de cunoaştere a celor mai valoroase mărturii ale trecutului literar roman. Secolul al IV-lea d.C. echivalează cu vârsta de aur a filologiei latine, care legitimează pe plan teoretic renaşterea constantino-theodosiană. Noile mentalităţi, o axiologie care prescria respectul şi sanctificarea nu numai ale structurilor societăţii vremii, ci şi ale trecutului, chiar lupta împotriva creştinismului şi încercarea de a integra infiltrările practicate de Barbari, stimulau toate scrierile de erudiţie didascalică şi de gramatică.

în vremea lui Constantin, comentează vechea literatură latină Nonius Marcellus, autorul unui lexicon, „Scurtă învăţătură", Compendiosa doctrina. Marius Victorinus, ilustru retor şi gramatic, a fost cinstit cu o statuie care i s-a ridicat în Forul lui Traian. Adept al neoplatonismului, Victorinus a început prin a combate vehement creştinismul şi a traduce şi comenta operele lui Platon şi Aristotel. La o vârstă înaintată, s-a convertit la creştinism şi, printre altele, a combătut erezia ariană. A elaborat şi o „Artă gramatică", Ars grammatica, în patru cărţi, în care a sintetizat cuceririle filologiei anterioare. S-a ocupat de ortografie, pronunţie, îndeosebi de metrică, încât tratatul său a devenit repede manual de şcoală. Evanthius a realizat exegeza operelor lui Terenţiu şi Horaţiu. El a predat la noua universitate din Constantinopol, unde l-a înlocuit ca profesor retorul africano-roman Flavius Sosipater Charisius. Acesta din urmă a alcătuit o „Arta gramatică", Ars grammatica, tratat în cinci cărţi, care valorifică exegezele unor filologi anteriori, inclusiv Palaemon. Această compilaţie conţine informaţii bogate şi fragmente din diverşi autori romani mai vechi. în corelaţie cu activitatea filologică a lui Charisius trebuie menţionat numele lui Diomedes. A scris Diomedes înainte sau după Charisius? Oricum, scrierile lor filologice prezintă numeroase afinităţi. „Arta gramatică", Ars grammatica, a acestui filolog, structurată în trei cărţi, abordează succesiv părţile de vorbire, trăsături gramaticale şi construcţia frazei, versificaţia. Abundă citatele din Vergiliu, Horaţiu, Quintilian, din cultura tradiţională îndeobşte³.

Dar foarte relevantă pentru filologia latină tardivă, pentru umanismul „primei renaşteri", pentru comentarea şi valorizarea tradiţiei culturale antice, a fost opera lui Donatus. Acest autor a oferit cu pasiune modele pertinente de exegeză a textelor literare. Dezvoltarea masivă a studiilor filologice în secolele IV-VI d.C. datorează enorm lui Donatus.

Aelius Donatus trebuie să fi trăit cam între 320 şi 400 d.C, deoarece îi cunoaştem foarte slab biografia⁴. A alcătuit mai ales o „Arta gramatică", Ars grammatica, în două părţi. Prima parte {minor) constituie un manual elementar consacrat gramaticii în sens modern, căci se referă la părţile vorbirii, îndeosebi la nume şi la verb. Partea a doua (maior) echivalează cu un îndreptar de educaţie literară şi se referă la fonetică, la metrică, la structurarea discursului, la erorile de exprimare şi la figurile de stil. Pentru ilustrarea ideilor sale, Donatus recurge la

730

ERUDIŢIA FILOLOGICĂ Şl DONATUS
abundente citate din marii autori latini, în special din Vergiiiu. Cum Donatus a utilizat pe larg experienţa acumulată de Charisius şi de Diomedes, în legătură cu manualele lor şi cu tratatul său, exegeţii vorbesc de „grupul Donatus". Până în vremea Renaşterii propriu-zise, gramatica lui Donatus, consemnată de 300 de manuscrise, a fost utilizată ca îndreptar pentru cunoaşterea limbii latine. Pe de altă parte, Donatus a întocmit şi comentariul la cinci dintre cele şase comedii ale lui Terenţiu. El informează asupra biografiei comediografului şi oferă minuţioase consideraţii asupra structurii pieselor de teatru terenţiene. Donatus este şi autorul unui interesant comentariu asupra lui Vergiiiu, scris aproximativ în 370 d.C. S-au conservat din acest comentariu numai câteva fragmente, adică prefaţa, biografia poetului - inspirată, ca şi cea a lui Terenţiu, de lucrarea De poetis a lui Suetoniu - o introducere la Bucolice etc. Se pare că Donatus analiza succesiv Bucolicele, Georgicele şi Eneida într-o adevărată sinteză a întregii exegeze a operelor vergiliene anterioare lui. Comentariul donaţian a devenit repede baza explicării lui Vergiiiu în şcoli⁵.

Servi us

încă mai semnificativă şi mai bine cunoscută se prezintă activitatea filologică şi didascalică a lui Servius, ca testimoniu revelator al umanismului latinităţii târzii, ca excelent mijloc de cunoaştere a literaturii şi civilizaţiei latine, din marile secole ale Republicii şi începutului Imperiului. O mină nepreţuită de informaţii se constituie în opera lui Servius, legată prin mii de fire de cea a lui Donatus. Contribuţia serviană constituie un izvor important de cunoaştere a antichităţilor romane şi o sursă comună pentru toate ediţiile moderne ale Eneidei. Nu se poate insista îndeajuns asupra valorii sale documentare.

Macrobius oferă puţine date cu privire la biografia scriitorului, numit de manuscrisele secolului al XV-lea Maurus Servius Honoratus. Se pare că n-a fost creştin şi că s-a remarcat la Roma ca un foarte erudit dascăl, adept îndeosebi al neoplatonismului. Trebuie să se fi născut prin 370-380 d.C. şi să fi publicat opera fundamentală prin 430-435 d.C. S-au pierdut unele lucrări serviene, ca „Despre metrii horaţieni", De metris Horatianis. S-a conservat în schimb opus maius al lui Servius, în speţă „Comentariul lui Vergiiiu", Commentum Vergilii. Servius a analizat succesiv Eneida, Bucolicele, Georgicele, dar a stăruit asupra eposului vergilian, mai ales asupra primelor lui şase cărţi. Figura lui Enea ca simbol al pietăţii, ca pontif, prevalează şi traduce sanctificarea trecutului Romei. Utilizat ca manual şcolar, comentariul servian transcende simţitor exegeza propriu-zisă a discursului epic vergilian şi, în legătură cu diverse versuri explicate, abundă în informaţii arheologice, istorice, geografice, religioase. Sunt înfăţişate antichităţile romane, monumente, arme, veşminte, obiceiuri, tradiţii. Foarte interesante se relevă informaţiile lingvistice, care depăşesc considerabil simpla explicare a textului vergilian şi abordează probleme de teorie generală, când se referă la declinările şi conjugările latine, la etimologie, accent şi versificaţie. Servius se exprimă într-o limbă clasicizantă şi enunţă observaţii care excelează prin fineţea şi sagacitatea lor. Comentariul servian a format obiectul a numeroase manuscrise, scolii, ediţii ulterioare, care au culminat cu un amplu comentariu din 1600, sub numele lui Servius Danielis⁶.

DREPTUL, ERUDIŢIA Şl ORATORIA

Macrohius. Viaţa şi opera

Activitatea lui Donatus şi Servius de revalorizare a clasicismului şi umanismului latin, care a întreţinut de-a lungul secolelor respectul pentru antichitatea romană, a fost sprijinit de alţi erudiţi, îndeosebi de Macrobius.

Ambrosius Macrobius Theodosius s-a născut în a doua jumătate a secolului al IV-lea e.n,, probabil în Africa romană. Informaţiile relative la biografia sa sunt sărace. Aparţinea însă clarissimatului şi a frecventat asiduu cercul Nicomachilor: a cunoscut pe Symmachus şi pe Praetextatus, doctrinarul principal ai acestui cerc, aproape un „papă" laic ai păgânismului. Este de crezut că, după eşecul politico-miiitar ai Nicomachilor, a încercat să continue activitatea celebrului lor cerc cultural-politic. în 399 d.C, a ajuns prefect ai pretoriului pentru zona hispanică şi, în 410 d.C, proconsul al Africii. Trebuie să fi decedat în ai doilea sfert al secolului al V-tea⁷.

Macrobius a scris un tratat de gramatică comparată referitor la verbul grec şi latin, intitulat „Despre deosebirile şi trăsăturile comune ale verbului grec şi fatin", De differentiis et societatibus Graeci Latinique uerbi, din care s-au păstrat numai două fragmente, un comentariu asupra visului lui Scipio al lui Cicero, Coinmentarii in Somnium Scipionis, păstrat integral, şi îndeosebi, ca operă fundamentală, „Saturnaliile'', Saturnalsa. Această ultimă lucrare, în şapte cărţi, s-a conservat cu unele lacune. Ea trebuie să fi fost redactată înainte de 399 o.C. şi în legătură cu discuţiile desfăşurate în cercul Nicomachilor. Ca şi comentariul la visul lui Scipio, Saiurnaiiile sunt dedicate lui Eustachius, fiul iui Macrobius. Comentariul expiică un episod celebru, consacrat de Cicero visului atribuit fiului lui Scipio Africanuî, căruia tată! lui îi dezvăluise unele dintre tainele morţii. în această lucrare, Macrobius îmbină tehnica fiioiogică şi idei neopiatoniciene, chiar pitagoreice şi stoice. Abundă citatele din poeţi latini, ca Vergiliu, Lucan şi luvenal, şi digresiuni de astronomie, astrologie, matematică, geografie, când se comentează textul ciceronian. De fapt Macrobius pledează cu ardoare pentru neoplatonism.

Saturnaliile vor să pună la dispoziţie lui Eustechius şi, desigur, publicului roman o culegere de curiozităţi filologice, gramaticale, je antichităţi, vorbe de spirit ale unor personaiităţi ilustre, discuţii asupra comportamentului social. Scrierea lui Macrobius asumă tiparul unu; dialog, presupus a se fi desfăşurat în 384, cu ptiieju! Saturnaleior, adică sărbătorilor de Crăciun - de unde şi titlul acestei opere - între câteva personaje, care frecventau cercui Nicomachibr: Praetextatus Nicomac^lus Ravianus, Symmachus, Servius, retorul Eusebius, un anurne Avienus (poate mai degrabă fabulistul Avianus, care, cum am arătat, îi dedicase lui MaCfobius poamele saie), rffedicul Diarius, un oarecare Evanghelos, specialiştii în ânSâffltSţi Furius şi Caecma Atbimis etc. După ce, în primele cârti, personajele discută despre sărbătoarea Saturnaleior, raiendaru! roman, d'verso curiozităţi şi arhaisme lingvistice, se trece ia analiza plurivalentă, în cârtite trei-şase, a operei iui Vergiiiu, studiat ca filosof, cunoscâior al dreptului augural şi pontifical, al anticiirtăţiior tomane, ca retor, versificator şi stilist remarcabil. Vergiliu este declarat urmaş al lui Homer şi Macrobius demonstrează că planul Eneidei este inspirat de IHada şi de Odiseea. Gloria rnanîuanului este celebraîă vibrant: el ar fi fost poet multilatra! superior lui Cice-o (Saturn, 5,1,l-4). în arfumite privinţe, !-ar fi depăşit chiar pe Homer {Saturn., 5, 2, 4-22}

Macrobius atestă m\ autentic simţ al poeziei, un excelent talent de comentatei şi o erudiţie excepţională. Opera sa posedă o valoare docrmentcră deosebită, căci excelează şi prin preţioase informaţii referitoare nu numai la poezie şi antichităţi, o şi la gramatică Iaîină'. Făre să fi copia* servil opera lui Aukss

" Interesantă se reiiefeaiă diviziunea Bt»tof, genera dicendi, in patru categorii, Reptorjucem p respectiv: „patru sunt, spune fcusebius, stiiuriie vorbirii: îmbelşugat (copiosurr,), In cae domină Cicero concis ibrene), în care domneşte Sa'ustiu. uscat, care este atribuit Sui Frontq, abundent şi înflora? tiilngue et flofidum), în care au exceiaî cândva Piinht ce! Tânăr şi acum SyrfirfiEchj¹; al nosttu, p+i niniii celor vechi".

732 i

MACROBIUS. VIAŢA Şl OPERA

Gellius, Macrobius s-a slujit de informaţiile oferite de ea. L-a utilizat pe Danatus, precum şi alte numeroase izvoare ca Athenaios, lamblichos, Porphyrios etc. Pentru structurarea literară a discursului, a folosit şi modelul oferit de Platon sau de adepţii diverselor Academii. Când pledează pentru originea egală a oamenilor, pentru ameliorarea condiţiei sclavilor {Saturn., 1,11,2-50), Macrobius se înscrie într-o tradiţie umanistică şi umanitară, cândva ilustrată de Seneca. El adoptă idei religioase anticreştine, pe linia păgânismului crepuscular, alegorizant şi mistic. Abundă idei mithraice şi neoplatoniciene, descinse din gândirea lui Porphyrios. în ultimă instanţă, prin intermediul lui Praetextatus, Macrobius propovăduieşte monoteismul solar, credinţa în Soare ca zeu suprem. Celelalte zeităţi ar fi încarnări ale Soarelui (Saturn., 1, 17-23).

Dialogul se desfăşoară alegru şi este elegant structurat: replicile se schimbă natural şi sprinten. Scriitura este clasicizantă, dar textul este presărat cu citate din autorii greci şi latini; de asemenea, nu lipsesc cuvintele împrumutate din lexicul vechilor autori romani. Saturnaliile au fost considerate întotdeauna ca o mină de informaţii foarte utile. Chretien de Troyes şi Dante s-au inspirat din comentariul la visul lui Scipio. în {ara noastră, Gheorghe Tohăneanu a publicat în 1961 prima traducere integrală a Saturnaliilor, precedată de un interesant studiu introductiv⁸.

Martianus CapeSia şi Fuigentius. Alţi erudiţi

Ultimul erudit păgân, fervent ataşat tradiţiilor culturale şi neoplatonismului, a fost Martianus Capelia. Lui îi aparţine cântecul de lebădă, dacă nu al filologiei şi erudiţiei romane, cel puţin al variantei lor păgâne.

Martianus Minneus Felix Capeila s-a născut în Africa romană, de fapt la Madaura, patria lui Apuleius. A trăit la Cartagina, unde a fost avocat. Propria sa operă ne oferă puţinele informaţii de care dispunem cu privire la viaţa sa. Enciclopedia romanescă a lui Martianus Capeila se intitulează „Despre căsătoria dintre Mercur şi Filologie", De nuptiis Mercurii et Philologiae. Cuprinde nouă cărţi şi trebuie să fi apărut înainte de 439 d.C, data cuceririi Cartaginei de către vandali, prezentată de autor ca o cetate romană încă prosperă (6, 669). Discursul alegoric al lui Martianus Capeila înfăţişează, în primele două cărţi, căsătoria zeului Mercur. La îndemnul Virtuţii şi al zeului Apollo, el se căsătoreşte cu o tânără şi înţeleaptă fată, adică Filologia. în cărţile trei-nouă, cele 7 sclave, dăruite lui Mercur cu prilejul căsătoriei de către Apollo, expun în faţa sfatului zeilor şi unor intelectuali principalele învăţături patronate de ele. Aceste 7 sclave personifică artele liberale. Sclavele vorbesc despre gramatică, dialectică, retorică, geometrie, aritmetică, astronomie, armonie. Martianus Capeila declară că se referă la discipline serioase şi pe un registru erudit, dar într-o formă plăcută (2, 220; 3, 222). Această formă plăcută implică fantasticul şi ficţiunea, planul alegoric, în cadrul oferit de un veritabil preroman antic (din punct de vedere structural, şi nu cronologic). Tiparele saturice, experienţele acumulate de Petroniu şi Apuleius sunt abil valorificate. Totuşi planul alegoric apare la Capeila mult mai intens semnalizat decât în romanul apuleian. Mercur, zeul ştiinţelor, este logos-ul neoplatonician, îngemănat cu Philologia, care întruchipează erudiţia. în privinţa artelor liberale, Capeila nu enunţă opinii originale, însă vehiculează idei şi chiar citate din operele marilor poeţi şi prozatori latini, ca şi din cele ale lui Varro şi Pliniu cel Bătrân. Anumite pasaje din acest manual didascalic sunt

733

DREPTUL, ERUDIŢIA Şl ORATORIA

■ ;

elaborate în versuri, fiind construite într-o metrică foarte variată. Proza este realizată într-o limbă stranie, în care scriitura clasicizantă este îmbinată cu elemente din latina populară a vremii, inclusiv din cea vorbită în Africa romană. Enciclopedia lui Martianus Capella a slujit ca manual didactic în evul mediu. Ea oferă o documentare preţioasă asupra gramaticii, mitologiei, disciplinelor liberale, erudiţiei antice în general⁹.

Demersul lui Martianus Capella a fost continuat de cel al lui Fabius Fulgentius Planciades, care a trăit probabil între 467 şi 533 d.C. înainte de a deveni călugăr creştin şi episcop, Fulgentius a desfăşurat o activitate didascalică, legată de tradiţiile culturii păgâne, pe urmele discursului erudit, alegorizant şi fantastic, al lui Martianus Capella. Dintre cele câteva lucrări ale acestui erudit, putem degaja „Cărţi de mitologie", Mythologiarum libri, operă în trei cărţi, unde predomină un bizar amalgam de interpretări alegorice şi etimologice ale naraţiilor mitologice. De asemenea, putem consemna „Explicarea exprimărilor vechi", Expositio sermonum antiquorum, unic şi straniu tratat de exegeză lingvistică. Unele conotaţii creştine pot fi totuşi decelate în consideraţiile mai ales filologice ale lui Fulgentius.

însă erudiţia latinităţii târzii nu se reduce numai la discursuri didascalice, care erau centrate pe preocupări filologice. Desigur, în secolele al IV-lea, al V-lea şi al Vl-lea au militat, pentru cultivarea filologiei şi gramaticii, alţi erudiţi, pe care nu-i menţionăm. Totuşi câmpul de activitate didascalică în proză a fost mult mai bogat. Astfel, dacă Vibius Sequester şi-a structurat enciclopedia sa pentru a facilita citirea poeţilor, Palladius Rutilius Taurus Aemilianus a alcătuit, în cincisprezece cărţi, o „Operă de agricultură", Opus agriculturae, pe urmele lui Columella. Primele douăsprezece cărţi constituie un fel de calendar agricol, deoarece fiecare carte este consacrată unei luni a anului. Ultima carte este scrisă în versuri. Palladius oferă, într-o formă concentrată şi într-o scriitură clasicizantă şi simplă, preţioase informaţii de agronomie, pe care evul mediu le va exploata masiv. Marcellus Empiricus a alcătuit lucrarea „Despre medicamente", De medicamentis, iar alţi prozatori şi-au dedicat eforturile medicinei veterinare. Mai interesant este unicul tratat de palemologie, de artă militară, din antichitatea romană, care ne-a parvenit aproape integral. Este vorba de un compendiu „Epitoma organizării faptului militar", Epitoma institutorum rei militaris, publicat în cinci cărţi, între 380 şi 400 d.C, de un înalt funcţionar numit Flavius Vegetius Renatus. Datorită lui Vegetius, cunoaştem articulaţiile artei militare romane: recrutarea şi pregătirea soldaţilor, organizarea legiunii, inclusiv a corpului ofiţeresc, intendenţa, tehnica luptelor terestre şi navale, fortificaţiile. Compendiul lui Vegetius este o compilaţie, care însă dezvăluie componentele militare ale Imperiului, prudenţa care caracteriza tactica şi strategia comandanţilor. Până la începutul secolului al XlX-lea, compendiul lui Vegetius a slujit ca lucrare de bază a învăţământului militar¹⁰.