Eugeniu Coseriu

1.2. Diverşi critici, între care Schuchardt şi Rogger, au semnalat contradicţii, incoerenţe, lacune şi puncte obscure chiar în concepţia lui Saussure67. Faptul că în Cursul lui Saussure există o mulţime de sugestii susceptibile de dezvoltări contradictorii ni se pare evident şi dovedit. Dar n-am îndrăzni să deducem din aceasta o incoerenţă fundamentală a doctrinei saussuriene, căci, dacă este adevărat că 'multor teze ale maestrului genevez li se pot opune antiteze deduse chiar din opera sa', la fel de adevărat este că interpretărilor unilaterale şi contradictorii li se pot opune interpretări coerente mai organice şi, în mod obiectiv, mai justificate, aşa cum a demonstrat Henri Frei, în replica sa la unele critici ale lui E. Buyssens68. Ceea ce trebuie într-adevăr să admitem este că concepţia lui Saussure prezintă dificultăţi de interpretare; că – din cauza caracterului de „notiţe luate la curs” în care a fost publicată opera sa -multe aspecte rămân în ea obscure sau insuficient elaborate, ori nu sunt bine fondate; că unele soluţii apar în cartea sa numai schiţate sau abia sugerate, iar anumite dificultăţi nu sunt rezolvate; că, în multe privinţe, Saussure, gânditor legat în parte de mentalitatea epocii sale, rămâne la jumătatea drumului deschis chiar de el. Poate că tocmai din

67 Cf. G. Nencioni, op. Cit., p. 143 ş.u. Cf., de asemenea, K. Biihler, op. Cit., p. 7-9 şi 48 ş.u., şi A. Penttilă, op. Cit., p. 157.

68 Henri Frei, Saussure contre Saussure? În CFS, 9, 1950.

Acest motiv descoperim în cartea sa – aşa cum remarcă Biihler69 – ceva nou de fiecare dată când o consultăm.

2.1. Care este opoziţia fundamentală la Saussure? Vorbirea (parole) se identifică, în mod evident, la el cu activitatea lingvistică concretă sau, cel puţin, cu o mare parte din aceasta: este „fonaţiune”, „producere de imagini acustice” şi, mai mult chiar, întreaga „activitate a subiectului vorbitor”; este „partea individuală a limbajului”, „ceea ce este accesoriu şi mai mult sau mai puţin accidental”, o realitate psihico-fizică ce se opune realităţii pur psihice a limbii; este „suma a tot ceea ce oamenii spun” şi cuprinde „combinaţii individuale, depinzând de voinţa vorbitorilor” şi „acte de fonaţiune, de asemenea voluntare, necesare pentru realizarea acestor combinaţii”. Nu există în vorbire „nimic colectiv”, „manifestările sale sunt individuale şi momentane”70.

2.2. Vom vedea că acest concept de vorbire, „ne-colectivă, individuală, accidentală şi momentană”, este, în lumina aceleiaşi doctrine saussuriene, unilateral şi insuficient. Dar să examinăm mai întâi conceptul său de limbă. În realitate, se pot distinge la Saussure nu unul, ci trei concepte de limbă: a) „avere” lingvistică; b) instituţie socială; c) sistem funcţional.

A) Limba este o realitate psihică şi cuprinde semnificaţii şi imagini acustice71, este „un sistem gramatical, existent în mod virtual în fiecare creier, sau, mai exact, în creierele unui grup de indivizi”72; este „o sumă de amprente depuse în fiecare creier, aproape ca un dicţionar, ale cărui exemplare, identice, ar fi împărţite între indivizi”73. Limba „este ansamblul de deprinderi

69 K. Biihler, op. Cit., p. 7.

70 CLG, p. 57-59 şi 63-65.

71 CLG, p. 58-59.

72 CLG, p. 57.

73 CLG, p. 65.

Lingvistice care permit individului să înţeleagă şi să se facă înţeles„74, iar „asociaţiile ratificate prin consensul colectiv, al căror ansamblu constituie limba, sunt realităţi care îşi au sediul în creier”75.

B) Dar această realitate psihică este totodată, pentru Saussure, o realitate socială, un „produs” sau o „instituţie socială”, cum susţinuse şi Whitney, pentru că limba nu este completă în nici un individ, „nu există perfect decât în masa vorbitorilor”76; este „în acelaşi timp, un produs social al facultăţii limbajului şi un ansamblu de convenţii necesare adoptate de corpul social pentru a permite exercitarea acestei facultăţi de către indivizi”77; este „un produs social depus în creierul fiecăruia”78, „partea socială a limbajului, exterioară individului, individ care nu poate, de unul singur, nici să o creeze, nici să o modifice; ea nu există decât în virtutea unui fel de contract stabilit între membrii comunităţii”79.

C) Dar cel mai important este faptul că această realitate este una sistematică şi funcţională. Limba – care ne apare deja în mod independent de realitatea sa psihică şi de determinarea sa socială -reprezintă pentru Saussure „un sistem de semne distincte care corespund unor idei distincte”80, este un „cod”81, un sistem în care „esenţială este numai uniunea dintre sens şi imaginea acustică”82. Limba, ca realitate psihică, este pentru Saussure „un obiect de natură concretă”83, dar acest ultim concept, eminamente

14 CLG, p. 144.

75 CLG, p. 59.

76 CLG, p. 57. 11 CLG, p. 51. (tm) CLG, p. 71.

79 CLG, p. 58.

80 CLG, p. 53.

81 CLG, p. 57.

82 CLG, p. 58-59.

83 CLG, p. 59.

Funcţional, îl conduce foarte departe de tot ceea ce se poate numi concret. Într-adevăr, concepută în acest fel, limba „este o formă, nu o substanţă”94, este un „joc de opoziţii”; 'unicul aspect esenţial în ea este că un semn nu se confundă cu altele'85; „în limbă nu există decât diferenţe”86; „un sistem lingvistic reprezintă o serie de diferenţe de sunete combinată cu o serie de diferenţe de idei”87, şi „într-un stadiu de limbă totul se bazează pe raporturi”88. Aceste trei concepte, cărora le corespund trei opoziţii (realitate psiho-fizică – realitate psihică, aspect individual – aspect social, concret – abstract sau realizare – sistem), coincid, fără îndoială, în mare parte, dar nu sunt nicidecum identice şi, mai ales, nu se stabilesc în acelaşi plan, ci în trei planuri diferite, adică evidenţiază interferenţa a trei puncte de vedere. În doctrina lui Saussure ele apar amestecate; nu au conturul clar definit şi nici nu se stabilesc între ele diferenţele necesare; totuşi, este vorba, după părerea noastră, nu de o incoerenţă reală, ci, mai degrabă, de o dezvoltare insuficientă; nu este vorba de adevărate definiţii, ci, mai curând, de încercări de caracterizare a unei intuiţii importante dar încă destul de imprecisă. În afară de aceasta, ni se pare evident faptul că, deşi cele trei concepte sunt prezentate concomitent, preferinţa lui Saussure se îndreaptă, în mod categoric, spre al treilea concept, care este cel ce se aplică atunci când se face distincţia între lingvistica internă şi cea externă89 şi, în general, când se discută problemele lingvisticii sincronice90.

84 CLG, p. 206.

85 CLG, p. 202.

86 CLG, p. 203.

87 CLG, p. 203.

88 CLG, p. 207.

89 CLG, p. 67 ş.u.

90 CLG, partea a 2-a, p. 175-230.

2.3. Insuficienţa şi imprecizia dihotomiei saussuriene apar mai evidente dacă li se aplică noua schemă propusă de Biihler91. Acest învăţat observă că, pentru a dobândi precizie şi o bază mai solidă, distincţiile în cadrul limbajului trebuie să se facă din două puncte de vedere: 1) din punctul de vedere al relaţiei cu subiectul vorbitor (I – fenomene care se raportează la subiect; II – fenomene nelegate de subiect); şi 2) din punctul de vedere al planului de abstractizare considerat (a – fenomene considerate la un grad inferior de formalizare, practic fenomene concrete, şi b – fenomene considerate la un grad superior de formalizare, entităţi abstracte). Combinând cele două puncte de vedere – individual -extraindividual (sau, mai bine, interindividual ori intersubiectiv) şi concret – abstract – se disting următoarele patru concepte:

1) acţiunea verbală (Sprechhandlung): este acţiunea însăşi de a vorbi, considerată în sine şi în momentul său de producere (individual/concret, I a);

2) actul verbal (Sprechakt): este actul prin care se atribuie o semnificaţie unui mijloc lingvistic (individual/formal, I b);

3) produsul lingvistic (Sprachwerk), rezultat al acţiunii verbale, considerat în afara producerii sale şi a relaţiei sale cu experienţele individului vorbitor (interindividual/concret, II a);

4) forma lingvistică (Sprachgebilde), acelaşi produs, considerat în mod abstract, ca species sau „clasă de clase”, adică în valoarea sa funcţională şi separat de circumstanţele situaţiei verbale concrete (interindividual/formal, II b).

Avem, prin urmare:

— Din punctul de vedere al relaţiei cu vorbitorul: 1) în plan concret: acţiune verbală, A (fenomen subiectiv) şi produs lingvistic, P (fenomen intersubiectiv); 2) în plan formal: act verbal, Ao

91 K. Biihler, op. Cit., p. 48 ş.u.

(fenomen subiectiv) şi formă lingvistică, F (fenomen inter-subiectiv):

— Din punctul de vedere al gradului de formalizare: 1) în plan individual: acţiune verbală (fenomen concret) şi act verbal (entitate formală); 2) în plan interindividual: produs lingvistic (fenomen concret) şi formă lingvistică (entitate formală).

Rezultă schema următoare:

IIIaApbFân realitate, Biihler nu depăşeşte aici dihotomia saussuriană, ci pur şi simplu o combină – şi acest fapt se dovedeşte a fi extrem de profitabil – cu cealaltă dihotomie faimoasă, stabilită de Humboldt: energeia (Tătigkeit) şi ergon (Werk).

Într-adevăr, distincţia fundamentală la Saussure se stabileşte, cum am văzut (al treilea concept de „limbă”), între concret şi abstract sau formal (ideal, funcţional), şi aceasta în ciuda afirmaţiei că şi limba ar fi „concretă” (probabil, ar trebui să traducem prin „reală”). Căci pentru Saussure este vorbire (parole) atât acţiunea individuală momentană (Sprechhandlung), cât şi produsul asistematic al unei serii de astfel de acţiuni (cf. formula saussuriană a vorbirii: 1 + 1' + 1„ + 1 '„…)92, adică ceea ce Buhler numeşte Sprachwerk; este, în schimb limbă (langue) sistemul de forme lingvistice (Sprachgebilde; cf. formula sa 1 + 1 + 1 + 1… = I)93, aşa cum ar trebui să fie fapt de limbă, prin caracterul său formal, ceea ce Buhler numeşte Sprechakt. Adică, opoziţia care apare la

92 CLG, p. 65.

93 CLG, p. 65.

Saussure se stabileşte, fundamental, pe direcţia orizontală din schema lui Buhler.

Distincţia care apare la Humboldt se stabileşte, în schimb, între individual şi interindividual, între activitate şi produs. Pentru el ar fi energeia (am spune, aici, vorbire) ceea ce Buhler numeşte Sprechhandlung şi Sprechakt; ar fi ergon (limbă) ceea ce Buhler numeşte Sprachwerk şi Sprachgebilde94. Adică, opoziţia humboldtiană se stabileşte, fundamental, pe direcţia verticală din schema lui Buhler.

Cele două opoziţii se situează, deci, în felul următor: concret formal individual subiectiv acţiune verbală act verbal

ENERGEIA | ERGON Humboldt „extraindividual” intersubiectiv produs lingvistic formă lingvistică

PAROLE

LANGUE

Saussure

Buhler pare să considere că, după Saussure, parole ar corespunde numai acţiunii verbale (cf. interpretarea lui Jespersen); dar formula însăşi pentru parole dată de maestrul genevez indică

94 Faptul că Buhler foloseşte pe Sprech- (de la sprechen „a vorbi”) pentru termenii care se referă la aspectul subiectiv şi utilizează, în schimb, pe Sprach-(Sprache „limbă”) pentru termenii care se referă la aspectul intersubiectiv pare să indice o acceptare implicită a opoziţiei stabilite de Humboldt, în ciuda faptului că conceptul său de „limbă” coincide cu cel al lui Saussure (sistem de norme lingvistice). În termeni saussurieni, ar trebui să spunem, mai bine, Sprechakt (act de vorbire) şi Sprechwerk (produs al vorbirii), Sprachakt (act de limbă) şi Sprachgebilde (formă lingvistică) ^ ^B! _.

F: faptul că ea conţine şi produsul lingvistic. Schema opoziţiei saussuriene ar trebui să fie, aşadar, următoarea:

PAROLE acţiune verbalăprodus lingvisticact verbalformă lingvisticăLANGUE

Dar Saussure adaugă la opoziţia sa fundamentală (concret-abstract) o distincţie secundară individual-social (adică, indi-vidual-interindividual), eliminând din „limbă” tot ceea ce nu este „formă lingvistică” (entitate abstractă, funcţională, intersubiec-tivă), adică atât ceea ce este acţiune individuală concretă şi momentană (acţiune verbală) şi respectivul rezultat asistematic (produs lingvistic), cât şi ceea ce este formal, dar în acelaşi timp, subiectiv (act verbal). Cu aceasta, shema sa devine:

PAROLE acţiune verbală produs lingvistic act verbal formă lingvistică

LANGUE în afară de aceasta, Saussure ignoră, în mod aproape constant, tot ceea ce este formal (act verbal), opunând, astfel, acţiunea verbală – produsul lingvistic {vorbire) sistemului de forme lingvistice {limbă):

PAROLE acţiune verbală | produs lingvistic formă lingvistică

LANGUE în sfârşit, după ce a dat formula vorbirii, lasă de o parte parole ca produs lingvistic şi opune, în mod normal, forma lingvistică numai acţiunii verbale. Prin urmare, concepţia sa ar putea fi reprezentată schematic astfel:

PAROLE c

B acţiune verbalăformă lingvisticăD

LANGUE

Este evident că, în această ultimă schemă, distincţia poate să se stabilească atât pe direcţia liniei fundamentale A-B (concret-abstract), cât şi pe direcţia liniei secundare C-D (individual-social, energeia-ergon). Acest fapt ne explică de ce, în concepţia saussuriană, „limba” apare aşa de separată de „vorbire”, în ciuda afirmaţiei privind interdependenţa dintre ele95 (relaţia se stabileşte prin „actul verbal”, care lipseşte din schemă), şi de ce Saussure identifică concretul şi asistematicul cu individualul, iar formalul şi sistematicul cu socialul, şi, de asemenea, de ce mulţi învăţaţi au considerat opoziţia saussuriană ca fiind identică cu cea stabilită de Humboldt (în realitate, identitatea apare numai pe direcţia liniei C-D)96.

95 CLG, p. 64.

96 în ciuda tuturor acestor fapte, distincţia a fost, după cum se ştie, extrem de fructuoasă. Însemnătatea sa, chiar atunci când nu a avut solide fundamente teoretice, s-ar putea demonstra sub aspect pragmatic, prin importanţa rezultatelor obţinute de ştiinţa lingvistică. În general, doctrina lui Saussure a dat un nou şi extraordinar impuls studiilor sincronice. Iar, în particular, au apărut orientări dintre cele mai semnificative în lingvistica actuală. Şcoala geneveză, plecând de la distincţia langue-parole, a dezvoltat, tocmai, acea lingvistică a vorbirii a cărei constituire maestrul o indicase numai ca posibilă (Bally, Sechehaye, Frei). Şcoala de la Paris, urmând şi sugestii anterioare, îndeosebi pe cele ale lui Breal, a luat ca bază opoziţia individual-social, ocupându-se de limbă ca instituţie socială (Meillet). În sfârşit, lingviştii în sensul cel mai strict saussurieni, anume fonologii de la Praga şi Şcoala de la Copenhaga, au luat ca bază distincţia fundamentală între concret şi formal, dezvoltând noua lingvistică structurală şi funcţională. De asemenea, în fonologie s-a realizat, prin N. S. Trubetzkoy, întâlnirea între doctrina saussuriană şi cea psihologistă a lui J. Baudouin de Courtenay. Dar este simptomatic, în ceea ce priveşte valorificarea adevăratei originalităţi a lui F. de Saussure, că nici Şcoala de la Praga-Viena, nici cea de la Copenhaga nu păstrează nimic din psihologismul lui Saussure (cum nu se păstrează acest aspect nici de la Baudouin de Courtenay) şi că, în ceea ce priveşte opoziţia social-individual, structuraliştii şi funcţionaliştii se limitează să o menţioneze ca principiu în enunţarea tezelor lor iniţiale, dedicându-se apoi în întregime cercetării limbii ca sistem.

Totodată, dacă unele ştiinţe lingvistice nu s-au dezvoltat în lingvistica post-ssausuriană, acest fapt nu este, fără îndoială, independent de insuficienţele schemei lui Saussure. Astfel, de exemplu, dacă nu există încă o semantică a vorbirii cu un obiect şi cu metode lingvistice riguroase, această situaţie este determinată, după părerea noastră, de absenţa unei teorii organice a „actului verbal”. Pe baza aceluiaşi concept al „actului verbal” s-ar fi constituit o

2.4. Ultima schemă demonstrează coerenţa ideilor celor mai constante la Saussure: evident, unei langue concepută ca entitate generală, ideală, abstractă, extraindividuală i se poate opune, în mod diametral, numai o parole concepută ca momentană şi ocazională, materială, concretă, individuală. Dar aceeaşi schemă indică totodată şi carenţele unei dihotomii atât de nete şi de rigide, care este departe de a cuprinde şi de a epuiza întreaga realitate a limbajului.

3.1. Prima insuficienţă constă în identificarea iniţială între individual şi concret, între social şi formal (funcţional), într-adevăr, schema mai cuprinzătoare imaginată de Biihler pune în evidenţă faptul că opoziţia nu este atât de netă, dat fiind faptul că, pe de o parte, fenomenele concrete pot să fie luate în consideraţie ca separate de subiect sau ca intersubiective, adică „sociale”, în terminologia saussuriană (produs lingvistic), după cum, pe de altă parte, fenomenele subiective pot să fie luate în consideraţie într-un plan superior de formalizare (acte verbale).

De aceea, dacă se afirmă că este „limbă” ceea ce se consideră ca fiind separat de subiect, trebuie să admitem că „produsul lingvistic” este la fel de „extraindividual” ca „forma lingvistică”, într-adevăr, 1 + 1 + 1… Continuă să însemne act individual + act individual + act individual…, adică nu reprezintă ceva „mai social” decât simplul produs lingvistic (1 + 1' + 1„), numai că, în loc să fie fapt concret + fapt concret + fapt concret, este formă + formă + formă, sau aspect comun + aspect comun + aspect stilistică precum cea a lui Grober (şi a lui Vossler, la începuturile sale), având ca obiectiv să distingă, într-un text, ceea ce este originalitate, noutate, element cu adevărat inedit, de ceea ce este repetiţie, uz lingvistic al comunităţii etc. În schimb, nici o ştiinţă nu se poate întemeia pe conceptul de „produs lingvistic”, luat în consideraţie în mod nesistematic, al cărui domeniu aparţine, mai degrabă, operaţiei prealabile de culegere a materialului.

Comun, adică isoglosă. Apare aici un conflict între punctul de vedere social şi punctul de vedere formal, căci, dacă ceea ce este „social” este langue, atunci „produsul lingvistic” nu poate încăpea în parole, iar dacă, în schimb, „produsul lingvistic” este parole, atunci parole nu se identifică cu aspectul exclusiv individual al limbajului. Într-adevăr, opoziţia între „produs lingvistic” şi „formă lingvistică” se întemeiază nu pe antiteza individual-so-cial, ci pe antiteza asistematic-sistematic, concret-abstract.

Totodată, dacă langue reprezintă ceea ce este formal, atunci nu se poate exclude din acest concept „actul verbal”, care înseamnă formalizare a acţiunii verbale concrete, şi dacă, în schimb, „actul verbal” este parole, atunci această parole nu este în întregime concretă, ci conţine şi elemente formale. Adică, ne aflăm din nou în faţa aceluiaşi conflict menţionat anterior, pentru că aici Saussure nu mai face distincţia în raport cu opoziţia concret-abstract, ci în raport cu opoziţia individual-social.

Prin urmare, în timp ce, ca punct de plecare, avem la F. de Saussure o opoziţie bilaterală între concret şi abstract, asistematic şi sistematic, se ajunge, prin elaborarea conceptului de sistem, la o opozoţie multiplă între „individual asistematic + social asistematic + individual formal” (parole), pe de o parte, şi „so-cial-formal” (langue), pe de altă parte, deşi aspectele social-asis-tematic şi individual-formal din parole rămân în penumbră. Dar, dacă langue reprezintă numai ceea ce este social şi, în acelaşi timp, formal, acest fapt vrea să spună că, după acelaşi Saussure, există în limbaj elemente sociale şi elemente formale care nu sunt langue, nu sunt sistem (sistem funcţional). Asta înseamnă că ori se respinge opoziţia fundamentală dintre concret şi abstract, ori trebuie abandonată identificarea socialului cu formalul.

3.2. A doua insuficienţă a dihotomiei saussuriene în forma sa ultimă constă în faptul că este prea rigidă, în sensul că ignoră punctul în care „limba” şi „vorbirea” se întâlnesc şi se îmbină, anume „actul verbal”. Aceasta provine din faptul că Saussure nu s-a situat în domeniul concret al limbajului, adică în prima secţiune a dihotoniei lui Humboldt, în energeia, sau actul lingvistic, într-adevăr, numai situându-ne în planul actului lingvistic, vom putea distinge ceea ce, în vorbitul însuşi, este „acţiune verbală” de ceea ce este, în schimb, „act verbal”, formă, adică, într-un fel, fapt de limbă. Îi revine lui Gardiner meritul de a fi observat, pe bună dreptate, că în vorbitul concret trebuie să vedem nu numai fapte de vorbire, facts of speech, ci şi fapte de limbă, facts of language, fapte care aparţin sistemului (cf. şi W. von Wartburg, Bally); iar Gardiner adoptă, tocmai, punctul de vedere al actului lingvistic. Abstractizarea ne va conduce, fără îndoială, la „forma lingvistică”, dar să nu uităm că aceasta reprezintă chiar „actul verbal” considerat ca fiind separat de subiect. Iar faptul că deja unii interpreţi ai lui Saussure au văzut în vorbire (vorbit) ceva care aparţine limbii (sistemului) ni se pare foarte important, pentru că reprezintă terenul unde se întâlnesc concepţiile dualiste şi cele moniste (cf. Jespersen). Punctul de plecare pentru o concepţie unitară şi coerentă va trebui să fie, aşadar, acest aspect din langue care există în parole, în actul lingvistic, care este în acelaşi timp Sprechhndlung şi Sprechakt sau, mai bine, Sprachakt.

Totodată, situându-ne în domeniul fenomenului lingvistic considerat independent de subiect (produs lingvistic + formă lingvistică), vom descoperi că există elemente care nu sunt unice sau ocazionale, ci sunt sociale, adică normale şi repetate în vorbitul unei comunităţi, şi care, totuşi, nu aparţin sistemului funcţional al formelor lingvistice, ceea ce înseamnă că, pe baza aşa-numitului „produs lingvistic”, se poate stabili un sistem normal, diferit de sistemul funcţional care se stabileşte în planul superior de abstractizare, cel al „formelor lingvistice”.

3.3. În al treilea rând, dihotomia saussuriană se dovedeşte a fi prea rigidă şi prin concepţia despre individ pe care o are

Saussure, un individ complet separat de societate şi care nu ar fi el însuşi „colectivitate” (cf. Gardiner, Jespersen, Otto, Pagliaro): în acea parole individuală nu ar exista, după Saussure, nimic „colectiv”. Dar dacă ar fi aşa, dacă ar exista în mod real această prăpastie între societate şi individ, atunci cum ar putea subzista acea intimă interdependenţă între langue şi parole pe care Saussure însuşi o recunoaşte? Cum s-ar putea realiza sistemul social prin individ? Dacă, în schimb, este evident că sistemul social se realizează în activitatea individuală, să nu existe, atunci, nimic social, nimic intersubiectiv în această activitate? Saussure face o distincţie prea rigidă între „individual” şi „social” sau, mai bine spus, identifică conceptul de „social” cu cel de „interindividual”, de „intersubiectiv”, în timp ce, dacă se ia în consideraţie un individ real, care este totdeauna social, atunci conceptul de „social” este mai larg şi cuprinde atât individualul cât şi interindividualul.

Trebuie să constatăm, aşadar, socialul în individual, în actele lingvistice ale subiectului. Şi, dat fiind că socialul este, cum am văzut deja, sistem normal şi sistem funcţional, cele două aspecte vor putea să fie constatate în actele individuale, pe lângă aspectul care aparţine exclusiv individului.

3.4. Această observaţie nu apare nici la Biihler. Într-adevăr, putem fi de acord cu el că „limba” {Sprachwerk şi Sprachgebilde) este tot ceea ce se consideră a fi în afara subiectului vorbitor, deşi „produsele” reprezintă, în sinea lor, numai materialul asistematic pe baza căruia se constituie „limba”, ca normă şi sistem. Nu putem însă accepta că ar fi vorba de fenomene „extraindividuale” sau independente de indivizii vorbitori: trebuie să reamintim faptul că un asemenea punct de vedere este o convenţie; că „produsele” şi „formele” nu există ca atare, ci reprezintă abstracţiuni ale observatorului, elaborate pe baza realităţii lingvistice concrete şi, în special, pe baza a ceea ce, în această realitate concretă, este re-creaţie, repetiţie a unui model anterior; că fiecare „acţiune verbală” (Sprechhandlung) este, în acelaşi timp, Sprechakt (act verbal) şi Sprachakt (act de limbă), deoarece conţine o „formă lingvistică” ce se concretizează în ea (cf. Wartburg); sau că în actul lingvistic se evidenţiază aşa-numitele „fapte de limbă” (Gardiner: facts oflanguage), adică isoglosele între actul considerat şi actele lingvistice anterioare, ale aceluiaşi individ sau ale altor indivizi, care au fost luaţi drept model. Totodată, nu trebuie să uităm că, în aceste modele anterioare fiecărui act lingvistic, nu totul este „formă lingvistică”, nu totul este funcţiune: modelele conţin şi ceva care este normal, repetat într-o comunitate, şi care, fără îndoială, nu încape în respectivul sistem funcţional, nu priveşte „structura” respectivei limbi.