Gradele de intensitate ale adjectivului în limba româNĂ

LIMBA ROMÂNĂ

GRADELE DE INTENSITATE ALE ADJECTIVULUI ÎN LIMBA ROMÂNĂ. CONSIDERATII STILISTICE

Lect. univ. drd. Valerica Sporis

Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu

In Romanian the categories of comparison and of intensity know a much richer configuration than Latin, having a remarkable expressive potential. If the system of comparison is very well represented, the category of intensity is neglected by linguists. As a consequence, we will try to highlight the aesthetical and expressive values of the Romanian qualificative adjective, illustrating the different nuances of intensity: a type of overcomparison – represented by fixed constructions in which the feature is raised and lowered on a new degree, but not in comparison with the positive degree and in comparison with the comparative degree: “much more beautiful”, “ever more”, “more and more beautiful” –, the degrees of mobile intensity (the regressive and the progressive), the absolute superlative (the most suggestive degree).

Structura gramaticală este receptivă la intentiile expresiv-estetice ale limbajului. Integrate în context lingvistic si literar-artistic, elementele lexical-gramaticale sunt purtătoare de valori stilistice. Pe aceste considerente, stilistica este numită gramatică expresivă sau gramatică afectivă.

Cuvântul este maleabil, miscându-se usor în spatiul comunicării orale sau scrise, lingvistice sau artistice, dezvoltând semnificatii contextuale multiple. O clasă lexico-gramaticală poate să-si făurească propriul univers de imagini artistice. Adjectivul, gratie încărcăturii semantice autonome si gradului ridicat de abstractizare, îsi poate croi propriul drum, propria aventură, creându-si un câmp stilistic¹. Câmpul stilistic al adjectivului ilustrează comportamentul si expresivitatea acestei părti de vorbire, reunind valorile sale stilistice, reprezentate de cuvinte si structuri cu valoare expresiv-estetică, figuri de stil care solicită lexemul adjectival calificativ, participând la comunicarea artistică.

Însusirea, prin ea însăsi, poate sensibiliza. Dacă substantivul include mai multe însusiri sau note, adjectivul numeste una singură, alegerea fiind, de multe ori, subiectivă. Anumiti lingvisti au încercat să revizuiască definitia clasică a adjectivului, afirmând că acesta nu exprimă însusiri, ci atribuie însusiri obiectelor prin procesul de „epiteză adecvată” (copil inteligent) sau „neadecvată” (zăpadă viorie)².

Chiar dacă existenta sa este dependentă de substantiv, adjectivul constituie una dintre părtile de vorbire esentiale în comunicarea lingvistică, un „cuvânt « major »”³, alăturându-se substantivului si verbului. Dacă în cazul substantivelor genul si numărul reflectă aspecte ale realitătii obiective (opozitia naturală de sex sau analogia, distinctiile: animat / inanimat, un exemplar / mai multe exemplare), opozitiile formale de gen, număr si caz la adjectiv apar ca urmare a manifestării relatiei de dependentă a adjectivului fată de regentul său. Specifice substantivului însotitor, genul, numărul si cazul sunt pentru adjectiv categorii pur formale, adică se înscriu numai în planul expresiei, nu si al continutului, fapt ce se justifică prin necesitatea acordului. Legătura de dependentă unilaterală – a adjectivului fată de regentul său – este deci marcată prin redundanta mărcilor gramaticale care realizează acordul, vorbindu-se în această situatie despre un „mimetism morfologic”⁴. Singura categorie gramaticală specifică adjectivului, caracterizându-se atât prin formă, cât si prin continut (categorial), este categoria comparatiei si intensitătii.

În limba română sistemul comparatiei si intensitătii are o configuratie mult mai bogată decât în latină, detinând un potential expresiv remarcabil. Categoria gradelor de comparatie ± intensitate a dat nastere multor controverse. Divergentele privesc: metalimbajul de specialitate, utilizarea conceptelor de grad de comparatie si grad de intensitate, sistemul valorilor graduale ale adjectivelor, gruparea adjectivelor comparabile si incomparabile etc. Categoria comparatiei si intensitătii priveste adjectivele calificative, ilustrând procesul de intensificare graduală a calitătii sau fenomenul comparatiei însusirii / însusirilor obiectului / obiectelor. Această categorie specifică adjectivului este preluată de anumite subclase ale adverbului si, foarte rar, chiar accidental, de alte clase lexico-gramaticale: substantive care includ un continut calificativ, având deci marca semantică [+Însusire]: cel mai poet, cel mai artist; verbe: „Chirita: Foarte multămesc…” (Vasile Alecsandri, Chirita în provintie) – aici, adverbul foarte devine echivalent semantic al adverbului cantitativ mult; pronume: mai ceva; interjectii: „Vai de cel ce nu stie nici când să grăiască, nici când să tacă, dar cu mult mai vai de cel ce nu stie nici ce să grăiască, nici ce să tacă.”.

Categoria comparatiei si intensitătii marchează:

- gradele de intensitate pe care le poate atinge aceeasi însusire la două sau mai multe obiecte sau compararea aceleiasi însusiri la două sau mai multe obiecte;

- gradele de intensitate pe care le poate atinge o însusire a aceluiasi obiect în împrejurări diferite sau compararea aceleiasi însusiri a aceluiasi obiect în diferite circumstante;

- gradele de intensitate în care pot exista două însusiri ale aceluiasi obiect sau compararea a două însusiri ale aceluiasi obiect;

- gradele de intensitate în care pot exista două însusiri (simultane) la două obiecte sau compararea a două însusiri (simultane) la două obiecte.

Operatorul [± Comparatie] distinge:

• 
  termenii marcati ai opozitiilor comparatiei: gradele relative / „intensitatea obiectivă (comparativă)”⁵: comparativul, superlativul relativ;
  
• 
  termenii nemarcati: gradele absolute / gradele de intensitate „noncomparativă”⁶ / „intensitatea subiectivă (apreciativă)”⁷: superlativul absolut, căruia îi adăugăm gradele intensitătii mobile⁸ (progresivul, regresivul), gradul intensitătii insuficiente / scăzute si gradul intensitătii suficiente⁹; pozitivul este tot un termen nemarcat.
  

Termenii nemarcati sunt impropriu numiti grade de comparatie, deoarece indică însusirea ca atare sau intensitatea cu care se manifestă o însusire sau o calitate. Modalitatea lingvistică de exprimare a intensitătii este rezultatul aprecierii subiective a vorbitorului / scriitorului. În lucrarea de fată noi suntem preocupati de expresivitatea categoriei intensitătii, manifestată în subclasa adjectivelor calificative în limba română.
Fiecare modalizator de evaluare are un formant specific (inclusiv formantul zero), dar cunoaste realizări diferite, ca expresie, în primul rând. Gradul pozitiv este reperul, etalonul, termenul primar de raportare sau unitatea de referintă, fiind marcat, de regulă, prin morfem (de comparatie / de intensitate) Ø. Însusirea nu este raportată la alte obiecte, împrejurări sau însusiri. Se poate vorbi însă de puterea de nuantare a sensurilor afective ale pozitivului, decise de context. Astfel, pozitivul poate fi întrebuintat ca superlativ, mai ales în basme, povestiri fantastice sau scrieri cu iz arhaic: „Când vei ajunge si tu odată mare si tare (…).” (Ion Creangă, Povestea lui Harap-Alb); „(…) Ilie Catacozino cel tare si mare, (…).” (Ion Neculce, Letopisetul Tării Moldovei); „Să-ti răsplătească Dumnezeu, / Că-i bun si mare!” (George Cosbuc, Rugămintea din urmă). Sensul celor două adjective alăturate si intonatia exclamativă conferă grupului coordonat o notă de superlativ absolut.
Gradul comparativ este „sensul morfologic din structura adjectivului în care se reflectă relatiile ontice de egalitate si de inegalitate dintre două însusiri”¹⁰. Interferenta comparativului cu pozitivul a creat comparativul eliptic¹¹: „Tare ca piatra, / Iute ca săgeata, / Tare ca fierul, / Iute ca otelul.” (Sorcova). Aceste sintagme comparative devin echivalente semantice ale superlativului absolut.

Sub aspect semantic, exista în latină opozitia superioritate – inferioritate, însă aceasta se exprima prin antonimie. Si astăzi se manifestă în limba română tendinta de a înlocui comparativul de inferioritate prin comparativul de superioritate al antonimului adjectival: mai putin bun / mai rău. Este o modalitate de a reliefa adjectivul care contine marca semantică [+ Defect].

Există în limba română constructii fixe cu accent intensiv (asa justificăm includerea lor în categoria intensitătii), în care însusirea este ridicată sau coborâtă pe o nouă treaptă, însă nu fată de pozitiv, ci fată de comparativ. Acest tip de structuri se încadrează la gradul hipercomparativ, grad care cunoaste mai multe forme de exprimare si valente expresive remarcabile:

a. Hipercomparativul afectiv – în cazul adjectivelor care determină substantive, nume de stări afective: mai mare dragul (mila, mirarea, groaza, rusinea etc.): „Chirita: Îmi era mai mare rusînea…” (Vasile Alecsandri, Chirita în provintie); „Dintr-o păreche de boi de-a mai mare dragul să te uiti la ei am rămas c-o pungă goală.” (Ion Creangă, Dănilă Prepeleac).

Alexandru Tosa¹² consideră aceste sintagme expresii cu valoare interjectională, constituindu-se în propozitii exclamative care dau relief frazei. Noua Gramatică a limbii române le încadrează corect, credem noi, la „false comparative de superioritate (…), echivalente ale unor superlative absolute”¹³, deoarece structurile respective devin locutiuni cu nuantă intensivă.

b. Hipercomparativul ascendent / gradul progresiv / gradul intensitătii crescânde

Se afirmă despre această variantă că „seamănă, sub aspectul formării, cu comparativul, dar nu are termen de comparatie”¹⁴. Apreciem însă că este vorba despre o comparatie nonmanifestă, dar subînteleasă, însusirea fiind prezentată în devenire: „[Buzele] au devenit aproape negre… din ce în ce mai negre…” (Zaharia Stancu, Ce mult te-am iubit); „Numai capul (…) mereu mai întunecat, se făcea tot mai luminos, (…).” (Garabet Ibrăileanu, Adela); „Mereu mai mică umbra se strânge ghemuită…” (Vasile Voiculescu, Fantazie). Putem denumi fenomenul intensitate eventivă sau gradată, deoarece însusirea se transformă treptat. Această denumire a rezultat din analogia cu subclasa verbelor reflexive eventive (a se îngălbeni, a se înnegri, a se înrosi, a se înverzi etc.).

În acest context, considerăm că trebuie să se facă referire si la hipercomparativul descendent / gradul regresiv / gradul intensitătii descrescânde, a doua formă a intensitătii mobile. Acesta este omis de majoritatea lingvistilor poate si din motivul slabei sale ocurente în comunicare. Gradului regresiv i se substituie în exprimare forma progresivului adjectivului antonim: tot mai putin frumoasă / tot mai urâtă. În exemplul dat, prima formă poate detine o valoare stilistică eufemistică.

Functia stilistică de bază a categoriei intensitătii mobile este gradatia, actualizată sub forma climaxului si a anticlimaxului: „Goarna răsună tristă, mai tristă, tot mai tristă.” (Zaharia Stancu, Ce mult te-am iubit); „Ei simt c-a lor vorbire-i mai slabă, tot mai slabă” (Mihai Eminescu, Strigoii). Repetarea adjectivului la gradul comparativ de superioritate creează în exemplul următor un superlativ, redând gradarea senzatiei până la limita extremă: „Si foamea se face mai mare – mai mare” (Alexandru Macedonski, Noaptea de decemvrie).

Nestiind ce-i Absolutul, sufletul macedonskian îl caută neîncetat. Încercând să-l atingă, poetul se refugiază în universul oniric, posibilitate de eliberare din realitatea ostilă si de construire a altei realităti - imaginare, ideale: „Uit o viată amărâtă de ultragii sângeroase, / O renastere întreagă într-un vis tot mai profund.” (Stepa). Visul devine astfel metodă de substituire a prezentului si mijloc de obtinere a satisfactiei supreme, creând impresia realizării de sine.

Necuvântul, „acel laser lingvistic” stănescian, e chemat să recreeze lumea: „Visez acel laser lingvistic / (…) / Care să smulgă întruna luminii / ce e apă cu pesti în ea si s-o lase / tot mai pură si mai singură si mai pură, / până când se face din nou / întuneric.” (Necuvinte). Polisindetul realizează gradatia ascendentă, substituind adverbul de progresie tot.

Asteptarea stării de gratie, efortul travaliului artistic este ilustrat metaforic de Nichita Stănescu în versurile: „Alergând, alergând mi se-nteteau muschii, / scheletul alb ce-l tin în mine, / (…) / a început să se facă mai luminos, mai luminos” (Continuitate).

c. Hipercomparativul competitiv sau al întrecerii / comparativ intern¹⁵

Obiectele se întrec unele pe altele prin intensitatea însusirii: „(…) paseri, care de care mai frumoase, mai cucuiete si mai boghete.” (Ion Creangă, Punguta cu doi bani); „(…) glasuri care de care mai uricioase (…).” (Ion Creangă, Ivan Turbincă).

d. Hipercomparativul depăsirii – superioritatea însusirii este indiscutabilă: „(…) durerea ar fi si mai mare…” (Garabet Ibrăileanu, Adela); „Eram mult mai prost pe-atunci…” (Ion Barbu, După melci).

Prin hipercomparativele depăsirii se redau diformitatea si enormitatea fizică a personajelor din Povestea lui Harap-Alb: „(…) Harap-Alb vede altă drăcărie si mai mare (…).” (Flămânzilă); „(…) numai iaca Harap-Alb vede altă minunătie si mai mare;” (Setilă); „(…) numai iaca ce vede Harap-Alb altă minunătie si mai minunată (…).” (Ochilă).

e. Hipercomparativul substitutiv

Variantă mult mai expresivă a hipercomparativului depăsirii, hipercomparativul substitutiv este marcat prin: adverbul de intensificare si (aduce un spor de informatie, marchează o nouă treaptă a însusirii) + mai (marca unui comparativ de superioritate considerat plan de referintă) + si (marchează o altă treaptă a însusirii, superioară, fiind substitut al adjectivului): „Si mai mergând ei o bucată, numai iaca ce vede Harap-Alb altă bâzdâganie si mai si (…).” (Ion Creangă, Povestea lui Harap-Alb). Este o exprimare trunchiată prin care este introdus în poveste unul dintre personaje (Păsărilă).

Gradul intensitătii insuficiente / scăzute are ca formanti adverbele si constructiile adverbiale cantitative: putin…, insuficient (de)…, nu suficient (de)…, nesatisfăcător (de)…, nu satisfăcător (de)…, nu (în)deajuns (de)…, nu destul (de)… etc.

Gradul intensitătii suficiente se construieste cu morfemele: suficient (de)…, satisfăcător (de)…, (în)deajuns (de)…, destul (de)…etc.: „Dar sunt destul de trainice si grele.” (Al. Philippide, Izgonirea lui Prometeu).

Însusirea se poate prezenta într-un grad relativ ridicat / scăzut de intensitate: destul de trist, cam trist, putin trist, usor trist etc. Dumitru Irimia¹⁶ include aceste structuri la intensitatea relativă, în timp ce superlativul [absolut] reprezintă intensitatea superlativă.

Superlativul este gradul la care ajunge potentarea maximă a calitătii. Ca urmare, acesta are numeroase si variate valori expresiv-estetice, derivând dintr-o exprimare sublimată.

Unii lingvisti consideră că denumirea de superlativ (relativ, absolut) de superioritate se constituie într-o sintagmă pleonastică, iar sintagma superlativ de inferioritate este un exemplu de contradictie semantică. De aceea, s-a încercat impunerea termenilor superlativ si inferlativ¹⁷, însă în morfologia limbii noastre acest fapt nu a avut ecou.

Superlativul absolut exprimă intensitatea absolută a însusirii, fiind o subcategorie productivă a clasei adjectivelor în limba română. Structura sa include mijloace sintetice si analitice diverse, ale căror virtualităti expresive le vom exploata în continuare.

a. Superlativul absolut de inferioritate / gradul intensitătii minime¹⁸ / inferlativul [absolut] / superlativul [absolut] negativ¹⁹ se pretează unei exprimări eufemistice, asemenea celorlalte variante ale „inferioritătii”: Maria este foarte putin frumoasă. (~ Maria este urâtă.).
b. Superlativul absolut de superioritate / superlativul [absolut] pozitiv²⁰

Variantele principale²¹ ale acestui tip de superlativ absolut sunt gradul intensitătii maxime, marcat prin mijloace diverse (sufixul -isim(ă), foarte…, extrem (de)… etc.) si gradul intensitătii maxime depăsite (excesive), marcat prin prefixe sau anumite adverbe si locutiuni adverbiale urmate de prepozitia de (ultra-, extra-, arhi-, excesiv (de)…, exagerat (de)…, peste măsură (de)…, peste poate (de)… etc.).

Superlativul excesiv²² propus de Dumitru Irimia este considerat o variantă emfatică în cel mai înalt grad: urechi prea lungi, ochi prea mari. Bibliografia de specialitate înregistrează si un superlativ absolut corelat²³: Maria este foarte frumoasă în comparatie cu Elena.
Mijloacele variate si expresive de redare a superlativului absolut demonstrează interferenta nivelurilor lingvistice si sporesc tezaurul limbii noastre.

1. 
   Mijloace fonetice-fonologice:
   

• 
  lungirea sau repetarea sunetelor din structura semnificantului adjectival: „Bu…nă treabă!” (Ion Creangă, Povestea lui Harap-Alb).
  
• 
  mijloace suprasegmentale - intonatia si accentul în enunturi exclamative, ironice sau emfatice: Frumos (mai) este copilul!; Bu^ună intentie!; „Mare nătărău mai esti Dănilă Prepeleac!” (Ion Creangă, Dănilă Prepeleac).
  

b. Mijloace lexicale:

• 
  prefixe „superlative”²⁴, prefixoide:
  

- prefixe vechi (stră-, prea-, răs-) în constructii aglutinate, conservate în limbajul bisericesc: preacinstit, preacucernic, preafericit etc. sau valorificate de artistii cuvântului: „Dar n-am găsit decât străvechi suspine.” (Al. Philippide, Cântecul nimănui); „Străvechiul răcnet încă n-a ajuns?” (Al. Philippide, Izgonirea lui Prometeu); „preavitiazul mieu suflet”, „preabogata dumnădzăiasca milă”, „preacredincioase mărturii”, „putere preaînaltă”, „[Dumnădzău] preasvint, preadrept”, „preabuna (…) cinste”, „preaînalt Dumnădzău”, „preacinstită (…) cunună” (Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava înteleptului cu lumea); „Îmbracă-te-n alb, preafrumoasă mireasă” (Adrian Păunescu, Imposibila nuntă); „Vuiri de valuri. Voi lega strălimpezi / Comori de matostate si smaralde” (Ion Pillat, Poetul).

Atras irezistibil de cetatea - himeră, „nălucă sublimă”, eroul din Noaptea de decemvrie se aruncă într-o expeditie delirantă: „Cetatea preasfântă îl cheamă în ea”; „Si tot nu s-arată orasul preasfânt -” (Alexandru Macedonski). Superlativele sunt simbolul mirajului gloriei.

- prefixe neologice (arhi-, extra-, ultra-, supra-, hiper-, super- etc.): „Catavencu: (…) că sunt ultraprogresist…” (I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută); „Ics, scolarul cel cu plete, / Scos la tablă să-l asculte / Despre ultra-violete… / Dă răspunsuri ultra-scurte!” (Unui scolar la ora de fizică²⁵). Despărtirea aparentă a prefixului de adjectiv impune un anumit ritm si evidentiază poanta ironică.

O tendintă actuală o constituie formarea superlativului absolut prin derivare cu super- (superdestept, superelegant), fenomen ce s-a extins si la alte clase lexico-gramaticale care nu cunosc decât accidental categoria comparatiei si intensitătii: superbăiat, supermasină, superocazie, superofertă etc.

Unele prefixe neologice si elemente de compunere si-au câstigat, cu timpul, autonomia în limbajul familiar, ca adjective invariabile: o bluză super, un CD extra, o masină ultra, o fustă mini / maxi; „Costume de stradă, (…) pantofi extra, preturi ieftine…” (Eugen Barbu, Groapa) etc. Mini si maxi sunt elemente antitetice satirice în epigrama Unei eleve în pas cu moda²⁶: „Nu gânditi că-i vreo bârfeală! / Stiu colegii si vecinii! / Că e maxi la chiuleală, / Iar la-nvătătură mini!”.

Dublarea prefixului accentuează caracterul intensiv al însusirii: ultraultrasensibil, supersuperinteligent, extraextrafin etc.

• 
  sufixul -isim(ă): rarisim(ă), clarisim(ă), simplisim(ă) etc.
  

În comedia D-ale carnavalului personajul lui I. L. Caragiale se lasă influentat de limba italiană: „Crăcănel: Si cel putin dacă am fi siguri, sigurisimi [= foarte siguri] că-i aici!...”.

Adjectivul simplisim este echivalentul semantic al adjectivului ultrasimplu: „Sătul de istorie, totusi, / Mi-e dor de-o simplissimă viată” (Adrian Păunescu, Simplissima viată).

Limbajul publicistic este recunoscut pentru inovatiile lexicale: „Gina Pătrascu despre vedete „verissime” (subiectul unei dezbateri televizate, în cadrul emisiunii „Dan Diaconescu în direct”, OTV, 22 martie 2006).

• 
  sufixe diminutivale sau augmentative: tinerel (=foarte tânăr), mâncău (=foarte lacom).
  

Cuvântul tinerel poate avea mai multe nuante semantice si afective, de la întelesul dat de sufixul diminutival până la valoarea eufemistică. Adjectivul mâncău este des întrebuintat cu valoare depreciativă, în formă substantivată.

• 
  forme adjectivale compuse (literare sau neliterare): „dumnădzăirea atoatăputernică”, „Dumnădzău atotputernic” (Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava înteleptului cu lumea).
  

c. Mijloace morfologice:

• 
  adverbul foarte
  

Cu timpul, acest adverb s-a gramaticalizat, rămânând un instrument banal de redare a superlativului absolut.

În cronica lui Ion Neculce adverbul foarte apare uneori ca termen autonom, nu ca morfem al superlativului: „foarte un lucru putin”. Alteori, este dublat de alt adverb de intensitate: „foarte prè putini”; „Si era un om foarte învătat bine la carte.”.

Postpunerea adverbului foarte este caracteristică unor constructii învechite sau populare: „[Adam Sinavschie] Era om mic de stat, dar întreg la minte, (…) si-nvătat foarte (…).” (Ion Neculce, Letopisetul Tării Moldovei); „Un dor adânc si îndărătnic foarte” (Mihai Eminescu, Musat si ursitorile). Tot o problemă de topică arhaică sunt si constructiile: „Că Ion-vodă era minunat de om bun (…).”; „foarte omŭ harnic”, „foarti oaste bună aleasă” (Ion Neculce, Letopisetul Tării Moldovei).

• 
  adverbe grupate în seria semantică: mult, prea, tare, rău, grozav, deplin etc.
  

În latina vorbită (populară) circulau forme analitice, perifrastice variate, construite cu ajutorul semiadverbelor: maxime, multus, bene, forte, valde (pentru superlativ), constructii mult mai concrete, mai clare, dar si mai plastice. Aceste structuri s-au impus în spatiul lingvistic neolatin, unele dintre ele fiind mostenite si de limba română. Ca urmare, în limba română veche superlativul se forma uneori cu morfemele mult, prè / prea sau îndelung: „Numai Dumnedzeu este mult milostiv (…).”; „prè harnic”, „prè lascav”, „prè mic” (Ion Neculce, Letopisetul Tării Moldovei); „Ce cu aciasta pre a sa prea bogată milă si îndelungă răbdare sviteste.”; „(…) prea vârtoasă mângăiare să avem, (…).”; „«Îndelung răbdătoriu, mult milostiv, nice după fărădelegile noastre face noao.»” (Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava înteleptului cu lumea). Pentru stilul poetic al lui Mihai Eminescu aceste mijloace arhaice devin surse de expresivitate: „O prea frumoasă fată.” (Luceafărul); „Frumoasă esti…o prea frumoasă fată.” (Dormi!); „Mult bogat ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac!” (Călin (file din poveste).

În limba actuală, adverbul prea însotind un adjectiv exprimă exagerarea (prea bună), iar mult si îndelung se utilizează îndeosebi ca determinanti adverbiali (mănâncă mult; rabdă îndelung).

Constructii de circulatie popular-familiară, valorificate de limbajul beletristic:

- adverbul rău - poate avea un continut defavorabil (prost rău) sau favorabil, pierzându-si astfel semantismul negativ (frumoasă rău); obligatoriu în pozitie postadjectivală, devine mijloc de expresivitate artistică, subliniind aspectul superlativ al însusirii: „Ipingescu: Era afumat rău nenea Ghită.” (I. L. Caragiale, O noapte furtunoasă);

- adverbul grozav - întâlnit cu precădere în vorbirea populară, dar si în stilul literar-artistic: „Zita [către Veta]: Îti sunt ochii turburi grozav…”; „Veta: (…) zău, sunt obosită grozav.” (I. L. Caragiale, O noapte furtunoasă);

- adverbul deplin: „Se vede trupul ei cel alb deplin.” (Mihai Eminescu, Fiind băiet păduri cutreieram).

• 
  adverbul hăt poate deveni morfem de redare a superlativului absolut, chiar dacă în exprimarea orală, populară sau familiară, apare pe lângă adverb (hăt departe), mai rar pe lângă adjectiv: Este hăt frumos băiatul!.
  
• 
  adverbe urmate de prepozitia de, grupate în seria semantică: extraordinar (de), excesiv (de), extrem (de), putred (de), obositor (de), îngrijorător (de), nemilos (de), fript (de), uluitor (de), usturător (de), fenomenal (de), nemaiîntâlnit (de), nemaiauzit (de), colosal (de), teribil (de)²⁷ etc.
  

În stilul beletristic, aceste structuri au functie de intensificare exagerată a însusirii: „Si negrăit de dulce” (Mihai Eminescu, Luceafărul); „-«Spun că esti grozav de tare / De ti-a mers cuvânt prin lume, / (…)!»” (George Cosbuc, Lordul John).

Constructiile superlative: zăpăcitor (de)…, fript (de)…, demential (de)…, mortal (de)… se pretează exprimării argotice sau familiare. Nepermis (de)…, inadmisibil (de)… marchează încălcarea unor conventii sociale, morale.

În vorbirea neliterară se face acordul prin atractie: teribili de frumosi. Fenomenul este cunoscut sub denumirea de „pseudoadjectivare a adverbului”²⁸.

Adverbe ca: amarnic, înfricosător, groaznic, cumplit pot exprima fie un continut favorabil, fie unul defavorabil, în functie de contextul în care se actualizează. Acestea pot fi expresia unei reactii emotive, admirative, a unei stări de groază sau de uimire (superlative hiperbolice²⁹): „cumplit otrăvită băutură” (Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava înteleptului cu lumea); „(…) cumplit, amarnic sfâsiată ca o iie” (Lucian Blaga, Oedip în fata Sfinxului); „vorba visează - trupul meu vâlceaua / unde un înger plictisit de cer / îsi va scuipa cumplit de singur steaua.” (Mircea Dinescu, Mai galben).

Există situatii în care trebuie discernământ în selectia morfemului superlativului: *admirabil de prost / *exceptional de prost. Aceste adverbe nu sunt compatibile cu adjectivul prost, desi sunt sinonime cu: extraordinar (de), extrem (de) - morfeme adverbiale care se potrivesc acestui context lingvistic.

• 
  locutiuni adverbiale: din cale-afară, cu totul si cu totul, de tot, de mama focului, de para focului, de pomină, de mai mare dragul, la culme, peste măsură, peste orice limită, peste poate, de-a binelea, cu vârf si îndesat, fără tăgadă, la culme, cum nu s-a mai văzut (întâlnit, aflat, pomenit), cum (cât) nu se mai poate, ca vai de … etc.: „Care Dumnădzău (…) de tot bun (…).” (Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava înteleptului cu lumea); „Era un vis misterios / Si blând din cale-afară” (Mihai Eminescu, S-a dus amorul); „Dar mai usor de-un lucru / Frumos de-adevărat.” (George Cosbuc, Legenda rândunelei); „(…) o cătelusă, bolnavă ca vai de capul ei (…);” (Ion Creangă, Fata babei si fata mosneagului); „Asa zicând, oftă din greu, iesi din casă, fără să-si ieie ziua bună, si plecă supărat si amărât ca vai de om!”; „flămând si năcăjit ca vai de el” (Ion Creangă, Poveste).
  

Morfemele de realizare a acestui grad pot fi pozitionate după adjectiv, ca în exemplele: viteaz peste fire / peste măsură, sărac nevoie mare.

• 
  locutiuni adjectivale la superlativ: „Leonida: Hehei! unul e Galibardi: om, o dată si jumătate!” (I. L. Caragiale, Conul Leonida fată cu reactiunea); Era bărbat să-l pui la rană! (=foarte bun).
  
• 
  cumul de mijloace: „Spiridon: (…) era turbat rău de tot.” (I. L. Caragiale, O noapte furtunoasă); „Brânzovenescu: E tare…tare de tot…”; „Zoe: (…) e ametit rău de tot.” (I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută); „Ce seducător de frumoasă era (…).” (Garabet Ibrăileanu, Adela).
  

d. Mijloace morfosintactice:

• 
  repetarea adjectivului: „Dar diseară trebuie să facem o plimbare, de adio, lungă, lungă, lungă…” (Garabet Ibrăileanu, Adela); „(…) bătrân, bătrân în imperiul meu / bradul bărbos străjuieste mereu.” (Lucian Blaga, Cântecul bradului); „Zoe: (…) sunt sigură… sigură…(…).”; „Trahanache: (…) suntem tari, stimabile… tari…” (I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută).
  
• 
  repetarea adjectivului diminutival: „Peste patru ani, Petre Rădoi o să rămână singurel-singurel în casă.” (Zaharia Stancu, Descult); „Era tinerel-tinerel si-o zăpăceau ochii lui veninosi si plini de poftă.” (Eugen Barbu, Groapa).
  
• 
  repetarea adjectivului în formă diminutivală: „singură-singurică” (Ion Creangă, Amintiri).
  
• 
  repetarea, în formă genitivală sau de acuzativ, a adjectivului substantivat (superlativ ebraic³⁰ - procesul de superlativizare se face după model oriental): istet între isteti³¹, voinicul voinicilor, frumoasa frumoaselor.
  
• 
  repetarea substantivului: stoluri, stoluri (implică ideea de cantitate sporită), bătaie-bătaie (=adevărată, zdravănă), băiat de băiat (=adevărat).
  

Sublinierea calitătii obiectului prin repetarea, cu valoare adjectivală, a substantivului constituie o tendintă lingvistică actuală, procedeu întâlnit frecvent în limbajul argotic si familiar. Aceeasi valoare stilistică o au si alte substantive golite de semnificatia originară, implicând însusirea prezentată la un grad maxim de intensitate: Masina este marfă / beton! (=de calitate foarte bună, impresionantă, de invidiat).

• 
  înlocuirea adjectivului cu un substantiv având acelasi radical (superlativ epitetic³²: o minunătie de fată, o bunătate de băiat, o grozăvie de vreme; „Bîrzoi: (…) Cum o să-mi dau eu băietu…bunătate de odor, în mânile ei?” (Vasile Alecsandri, Chirita în provintie).
  

e. Mijloace sintactice:

• 
  constructii exclamative (marcate suprasegmental), formate din adverbe (intensive) ± prepozitii + forma de pozitiv a adjectivului: „De vreme ce faptele cuvântului său sint asé de frumoase, asé de ghizdave, asé de luminoase, cu cât cel mai frumos, mai ghizdav, mai luminos va fi?!”; „«O, moarte ! cât de amară iaste pomenirea ta (…).»”; „(…) o, cât de frumoasă fată!” (Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava înteleptului cu lumea); „Veta: (…) Să mă culc…ce obosită sunt!” (I. L. Caragiale, O noapte furtunoasă).
  
• 
  consecutive superlative³³ - macrostructuri sintactice implicând ideea de superlativ: regenta consecutivei (+consecutiva): „ (…) e atât de lung, încât mai n-ajungi cu mâna la umărul său.” (Ion Creangă, Pîcală).
  

Consecutiva nu exprimă doar rezultatul unei actiuni sau calităti, ci urmarea unei însusiri deosebite, subliniind caracterul ei superlativ.

• 
  „superlativul ascuns”³⁴: „De lenes ce era, nici bucătura din gură nu si-o mesteca.” (Ion Creangă, Povestea unui om lenes). Enuntul rezultă din alăturarea unui comparativ de egalitate unui predicat negativ, cu omisiunea adverbului: „Atât de lenes era încât nici bucătura din gură nu si-o mesteca.”.
  

f. Mijloace retorice³⁵:

• 
  adverbe obtinute prin conversiunea substantivului: (pricepută) foc, (beat) turtă / crită / cui, (răcit) cobză, (înghetat) bocnă / tun, (singur) cuc, (bătut) măr, (curat) luciu, (îndrăgostit) lulea, (prost) tufă, (adormit) bustean, (strâns) grămadă, (gol) puscă, (adunate) mănunchi, (slab) scândură etc.; topică inversă: foc (de pricepută).
  

Aceste forme au la bază un transfer semantic de tip metaforic: „Că-s proastă foc si gură rea!” (George Cosbuc, Dusmancele); „S-a culcat în urmă supărată foc” (George Cosbuc, Dragoste învrăjbită); „(…) e sănătoasă tun.” (Zaharia Stancu, Ce mult te-am iubit); „De la buric în jos e gol puscă.”; „E sănătos tun…” (Nicută Tănase, Derbedeii) etc.

• 
  figuri de stil:
  

- metafore: „A luat în urmă cusătura ei / Cea cu flori – cămasă, soare de frumoasă -” (George Cosbuc, Dragoste învrăjbită);

- comparatii (comparatia cu obiecte de referintă, întruchipări ale însusirilor respective): dulce ca mierea (= foarte dulce), amar ca fierea (= foarte amar), rece ca gheata (= foarte rece) etc.

În operele scriitorilor români ne întâmpină multe comparatii care contin un termen prototip al calitătii: alb ca varul / marmura, creta, zăpada, laptele. Aceleasi structuri însă pot exprima ideea de comparatie propriu-zisă sau se pot transforma în mărci emfatice sau eufemistice: alb ca untul [=nu tocmai alb].

Comparatii paradoxale ironice³⁶ pot fi considerate următoarele citate: „Fetele împăratului însă priveau la verisor… cum priveste cânele pe mâtă si li era drag ca sarea-n ochi (…).” (Ion Creangă, Povestea lui Harap-Alb); „Destept ca oaia si viclean ca măgarul.”. Primul exemplu este o variantă ironică a structurii „drag ca sarea-n bucate”, în care comparantul este concret.

* * *
În concluzie, oricât am dori să epuizăm gama de valori expresive ale categoriei intensitătii la adjectivele calificative românesti, nu am reusi. Inventarul echivalentelor semantice ale comparatiei si ale intensitătii este atât de cuprinzător.

Prin studiul valorilor expresive (care trădează afecte, emotii, sentimente, dorinte, temperament etc.) si al valorilor estetice / impresive³⁷ (care traduc intentii deliberate) ale adjectivului, lucrarea de fată oferă un exemplu edificator pentru ceea ce înseamnă relatia armonioasă existentă între stilistică si gramatică. Fiind dotat cu autonomie semantico-functională, adjectivul este instrument important al comunicării lingvistice si artistice.

1 Notiunea de champ stylistique apare la Pierre Guiraud (La stylistique, Paris, P.U.F., 1979, p.112-117), Georges Molinié (Éléments de stylistique française, Paris, P.U.F., 1986, p.13) s.a. Sintagma câmp stilistic devine sinonimă (în sens restrâns) cu spatiul stilistic (Paul Magheru, Spatiul stilistic, Resita, Editura Modus, 1998), fiind creată prin analogie cu sintagmele: câmp lexical, câmp semantic sau câmp sinonimic.

2 Mihaela Găitănaru, Adjectivul în limba română, Pitesti, Editura Universitătii, 2002, p.6-7.

3 Oswald Ducrot, Jean-Marie Schaeffer, Noul dictionar enciclopedic al stiintelor limbajului, Bucuresti, Editura Babel, 1996, p.288.

4 Mihaela Găitănaru, op. cit., p.77.

5 Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, Iasi, Editura Polirom, 1997, p.89.

6 Iorgu Iordan, Vladimir Robu, Limba română contemporană, Bucuresti, Editura Didactică si Pedagogică, 1978, p.404. 

7 Dumitru Irimia, op. cit., p.89.

8 Iorgu Iordan, Vladimir Robu, op. cit., p.407-408.

9 Ibidem, p.407.

10 Alexandru Tosa, Elemente de morfologie, Bucuresti, Editura Stiintifică si Enciclopedică, 1983, p.184.

11 Stefan Găitănaru, Gramatica actuală a limbii române. Morfologia, [Pitesti], Editura Tempora, 1998, p.94-95, 98; Studii si articole de gramatică, Pitesti, Editura Universitătii, 2002, p.59.

12 Alexandru Tosa, op. cit., p.186.

13 Gramatica limbii române, I, Bucuresti, Editura Academiei Române, 2005, p.159.

14 Stefan Găitănaru, Studii si articole de gramatică, p.59.

15 Mihaela Găitănaru, op. cit., p.110.

16 Dumitru Irimia, op. cit., p.91.

17 Stefan Găitănaru, Gramatica actuală a limbii române. Morfologia, p.95-96; Studii si articole de gramatică, p.110-113; Mihaela Găitănaru, op. cit., p.96-97.

18 Iorgu Iordan, Vladimir Robu, op. cit., p.407.

19 Dumitru Irimia, op. cit., p.91.

20 Ibidem.

21 Iorgu Iordan, Vladimir Robu, op. cit., p.408.

22 Dumitru Irimia, op. cit., p.91.

23 Mihaela Găitănaru, op. cit., p.106.

24 Corneliu Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Morfologia, Iasi, Institutul European, 1999, p.205.

25 Patita Silvestru, George Zarafu, vol. Râdeti, copii!, Bucuresti, Editura Ion Creangă, 1990, p.17.

26 Ibidem, p.92.

27 Constantin-Ioan Mladin consideră structurile de acest tip locutiuni adverbiale-morfeme (Limba română contemporană. Morfologie, [Curs], Alba Iulia, 2003, p.120). Noi le analizăm ca structuri bimembre formate dintr-un adverb urmat de prepozitie.

28 Dumitru Nica, Teoria părtilor de vorbire Cu aplicatii la adverb, Iasi, Editura Junimea, 1988, p.100.

29 Mihaela Găitănaru, op. cit., p.161.

30 Ibidem, p.158.

31 Dumitru Irimia, Introducere în stilistică, Iasi, Editura Polirom, 1999, p.89.

32 Mihaela Găitănaru, op. cit., p.157.

33 Laurentia Dascălu-Jinga, Note asupra „consecutivelor superlative”, în Limba română, Bucuresti, nr.1-2, 1992, p.25-29.

34 Ion Coteanu, Gramatica de bază a limbii române, Bucuresti, Editura Albatros, 1982, p.91-92.

35 Dumitru Irimia, Introducere în stilistică, p.90.

36 Ibidem, p.90.

37 Pierre Guiraud, op. cit., p.43.