Noi perspective de abordare a sinonimiei
Yüklə 45,93 Kb.
|
|
NOI PERSPECTIVE DE ABORDARE A SINONIMIEI CAMELIA UŞURELU Universitatea din Bucureşti Sinonimia este considerată o relaţie de echivalenţă semantică între două sau mai multe unităţi lexicale a căror formă diferă.1 Dacă unii dintre lingvişti insistă asupra identităţii de sens a unităţilor lexicale, alţi cercetători2 extind definiţia şi la cuvintele cu sens apropiat, considerând că sinonimia este, mai degrabă, o relaţie de asemănare3. Fiind o relaţie de echivalenţă, sinonimia se opune, pe de-o parte, antonimiei, care se bazează pe o relaţie de opoziţie, şi, pe de altă parte, hiponimiei şi hiperonimiei, care sunt relaţii de ierarhizare şi de incluziune. Dacă hiponimia şi hiperonimia privesc unităţi lexicale de rang diferit, unităţile lexicale aflate în relaţie de sinonimie sau de antonimie au acelaşi rang. Sinonimia lexicală se manifestă între cuvinte şi/sau sintagme din aceeaşi categorie gramaticală.4 Semantica cognitivă contestă această idee şi plasează relaţiile semantice de tipul polisemiei şi al antonimiei la nivelul lexicului, considerând că intrările de dicţionar sunt adesea ambigue, deoarece există unităţi lexicale încadrabile în categorii gramaticale diferite5:
Dacă am extinde rezultatele cercetărilor de semantică cognitivă şi la sinonimie, ar trebui să admitem că nu este obligatoriu ca unităţile lexicale puse în relaţie să aparţină aceleiaşi categorii gramaticale, ci pot face parte din categorii diferite. Însă, un exemplu elocvent în acest sens îl poate oferi, în limba română, numai sinonimia dintre un adjectiv calificativ şi unul participial:
Primul pas în analiza sinonimelor îl constituie analiza semică, care permite identificarea unor serii sinonimice. Gruparea unităţilor lexicale în serii sinonimice se face stabilind structura lor semică şi identificând apoi semele comune. Semele suplimentare anulează identitatea semantică, elementele puse în relaţie fiind considerate cvasisinonime. Sinonimele trebuie să aibă cât mai multe seme comune şi cât mai puţine seme diferenţiatoare.1 A două etapă în analiza sinonimelor o constituie analiza contextuală. Contextele identice de recurenţă presupun identitate de sens, deci analiza contextuală validează analiza semică.2 În această etapă, sinonimia se stabileşte prin procedeul substituţiei: înlocuim o unitate lexicală cu alta, iar sensul global al construcţiei nu trebuie să se schimbe.3 Prin urmare, contextul este fundamental pentru determinarea sinonimiei, deoarece egalitatea semantică se pune în evidenţă în context, adică funcţional. Contextul poate fi înţeles ca o secvenţă minimală de termeni, dar şi ca un enunţ.4 Pentru a demonstra identitatea de sens a două adjective, majoritatea lingviştilor recurg la un context nominal, substituirea adjectivelor sinonime trebuind să nu ducă la schimbarea sensului global al sintagmei nominale (Cf. edificiu impunător / edificiu măreţ). Totuşi, analizele semantice realizate asupra adjectivelor nu ţin cont de poziţia pe care adjectivul o are faţă de nume. Dacă postpoziţia subliniază primul sens al adjectivului, antepunerea declanşează o modificare: o schimbare de sens, o „slăbire” a sensului, o neutralizare / o metaforizare a adjectivului epitet, o punere în relief a calităţii desemnate prin adjectivul calificativ. În limba română se înregistrează adjective al căror sens depinde de poziţia pe care acestea o ocupă în raport cu centrul nominal. În secolul al XVI-lea, adjectivul mişel postpus substantivului are sensul „sărac, nevoiaş” (v. 7). În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, mişel dezvoltă, în antepoziţie, sensul „ticălos, nemernic” (v. 8):
b. ai obidit vr-uîn om mişel (Codicele Todorescu) (8) a. De mi-auz mişea rugă, mişele cuvinte... (Dosoftei, Psaltirea în versuri) b. mişelul mieu glas de rugăciune (Dosoftei, Psaltirea în versuri) c. ruşinata păituire ce făcuse mişelul Domiţian cu Decheval (Petru Maior, Scrieri, I)
Examinând locul cuantificatorilor din franceză şi tendinţa acestora de a-şi modifica poziţia faţă de centrul nominal, Marc Wilmet (1981) constată că adjectivul calificativ este singurul determinant al substantivului a cărui poziţie nu este definitiv fixată. Adjectivele calificative se situează la limita dintre caracterizanţii extrinseci şi cei intrinseci ai substantivului. În calitate de caracterizanţi extrinseci, adjectivele preferă antepoziţia, iar în calitate de caracterizanţi intrinseci, postpoziţia.2 Prin urmare, pentru a putea realiza distincţia extrinsec / intrinsec, în cazul adjectivelor calificative sinonime, se impune utilizarea unui context frastic, contextul nominal minimal fiind insuficient. Atunci când se compară două verbe, contextul trebuie să fie de natură frastică. Testul sinonimiei va consta întotdeauna în compararea a două fraze elementare.3 Sunt considerate sinonime verbele care prezintă aceleaşi trăsături sintactice4: verbele trebuie să aibă acelaşi număr de valenţe combinatorii, iar argumentele lor trebuie să ocupe aceeaşi poziţie sintactică. Identitatea structurii sintactice este insuficientă, în construcţiile sintactice sinonime argumentele verbelor trebuind să îndeplinească şi acelaşi rol tematic.
|