Politica hegemonică a administraţiei Bush şi rostul nato

POLITICA HEGEMONICĂ A ADMINISTRAŢIEI BUSH,

REVOLUŢIA ÎN DOMENIUL MILITAR ŞI ROSTUL NATO
George Angliţoiu
1. Rostul NATO în perioada post-Război Rece

Funcţia principală a istoriei relaţiilor internaţionale nu este aceea de a relata poveşti factologice despre timpul trecut, ci de a oferi celor interesaţi instrumentarul necesar pregătirii şi într-o anumită măsură a pre-vederii, adică a anticipării evoluţiilor viitoare ale proceselor de securitate contemporane¹.

Literatura de specialitate abundă în contribuţii care elaborează mai mult sau mai puţin savant pe marginea intervenţiei americano-britanice în Irak (2003), a disputei transatlantice conexe şi a scenariilor de viitor privind NATO. Câţi dintre aceşti autori au prevăzut² însă producerea atacurilor teroriste de la 11 septembrie 2001 sau faptul că Franţa şi Germania se vor opune vehement aliatului-hegemon Statele Unite?…

Conceptul de integrare euro-atlantică ar trebui să semnifice fenomenul de transformare a Alianţei Nord-Atlantice spre dorita, dar ideala stare de graţie a totului strategic unitar. Procesul de fondare, extindere şi existenţă propriu-zisă al unei alianţe militare precum NATO are însă limite, anume de natură geografică, temporal-istorică, ideologică şi instituţională determinate în primul rând de creşterea şi descreşterea interesului strategic al actorului statal dominant.

Din punctul de vedere al autorului, deşi criza irakiană reprezintă ultimul mare reper cronologic dintr-o serie critică a istoriei Alianţei³, acest eveniment nu a marcat ori provocat direct şi curând sfârşitul relaţiei de securitate transatlantică. Opinia autorului este aceea că NATO riscă pur si simplu să cadă în desuetudine, pentru a folosi o consacrată expresie juridică şi iată de ce…
Alianţa Nord-Atlantică s-a bazat încă de la începuturile sale în perioada de negociere 1948-1949 pe voinţa Statelor Unite de a rămâne implicate în Europa, deşi cel de-al doilea război mondial luase sfârşit, iar factorii decizionali de la Washington trebuiau să facă faţă presiunii opiniei publice de repatriere grabnică a trupelor şi de neimplicare într-un nou război. Cuvântul pace era la ordinea zilei, iar ororile comunismului şi ameninţarea sa subversivă erau undeva departe pentru americanul obişnuit. NATO ar fi fost aproape nimic fără Statele Unite, iar această sintagmă a constituit paradigma de securitate şi explicaţia succesului final al acestei alianţe în confruntarea cu Organizaţia militară comunistă a Tratatului de la Varşovia. Reconstrucţia capitalismului european nu ar fi fost posibilă fără sprijinul masiv american, iar în acest context trebuie reliefat faptul că Planul Marshall nu a reprezentat o instituţie de caritate, ci un calcul strategic raţional care a permis Statelor Unite să devină principalul investitor şi partener comercial al Europei vestice şi care a îndiguit din punct de vedere economic expansiunea în zonă a rivalului sovietic.

Destrămarea lagărului comunist în anii 1989-1991 a generat cea mai dificilă dilemă existenţială pentru NATO, anume aceea a lipsei adversarului. Teoria alianţelor⁴ bazată pe fapte istorice similare conţine ideea conform căreia acest tip de organizaţie de apărare colectivă, ce are un scop precis definit “împotriva a ceva”, se justifică din punct de vedere ideologic şi al balanţei de interese atâta vreme cât există confruntare, un război mai mult sau mai puţin cald. Odată victoria obţinută, consensul specific epocii muşchetarilor se stinge din lipsa obiectului muncii.

Menţinerea Alianţei Nord-Atlantice constituie una din trăsăturile definitorii ale perioadei post-Război Rece, creditul principal revenind şi de această dată Washingtonului. Conceptele strategice ale NATO din 1991⁵, respectiv 1999⁶, au formulat în progresie de la un document la celălalt noii adversari pentru aria de securitate euro-atlantică, anume armele de distrugere în masă, conflictele regionale de la graniţele alianţei cauzate de actori statali problematici, crima organizată, traficul de persoane, arme şi droguri. Terorismul⁷ a fost menţionat în ambele concepte strategice post-Război Rece, însă acesta a devenit adversar prioritar doar o dată cu atacarea Statelor Unite la 11 septembrie 2001, eveniment care a activat, o zi mai târziu, şi prin voinţa consensuală a aliaţilor transatlantici, articolul V din tratatul fondator.
2. Hegemonismul Administraţiei George W. Bush

Dilema esenţială pentru perioada post-11 septembrie 2001 a privit obiectivele politicii externe şi de securitate americane şi capacitatea aliaţilor europeni din cadrul NATO de a fi de folos Administraţiei Bush Jr. (sau unei administraţii republicane/conservatoare în genere), indiferent de paradigma teoretică folosită, adică balanţă de putere, de interese sau ameninţări⁸.

Unul din truismele din domeniu îl reprezintă celebra sintagmă potrivit căreia istoria este făcută de personalităţi. Evenimentele din timpul primului mandat au oferit multe argumente în favoarea ipotezei conform căreia personalităţile decidente de la Washington şi mă refer în primul rând la preşedintele american George W. Bush şi la secretarul Apărării Donald Rumsfeld au fost animate de voinţa de a face istorie. Statutul generic de politician incumbă imperativul de a face istorie, alternativa nefiind alta decât cea a anonimatului. A face istorie presupune de asemenea a fi diferit, a acţiona altfel decât predecesorii şi a nu da greş, adică a nu da faliment (politic).

Elementul corolar în circumscrierea succintă a stării de fapt la Washington priveşte rostul războiului în atingerea obiectivelor politice externe, dar şi interne ale fostei administraţii republicane. Paradoxal, atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 au oferit fostului lider american oportunitatea de a face istorie prin folosirea celui mai rapid şi mai spectaculos mijloc, războiul.

Analiza documentelor programatice susţin ipoteza mai sus amintită. Astfel, agenda de politică externă a candidatului republican la preşedinţie George W. Bush fusese prefigurată de Condoleezza Rice în articolul Promoting National Interest⁹ publicat în revista Foreign Affairs în decembrie 1999. Dispariţia lumii bipolare şi poziţia „unică” în care se găseau Statele Unite impuneau redefinirea „interesului naţional” şi restabilirea priorităţilor: întărirea capacităţii militare a Statelor Unite, promovarea creşterii economice şi a deschiderii politice prin extinderea comerţului liber şi a unui sistem monetar internaţional stabil către toţi actorii care susţin aceste principii, „inclusiv în emisfera vestică care prea des a fost ignorată ca o zonă vitală a interesului naţional american”, reînnoirea relaţiilor cu aliaţii care împărtăşesc valorile americane şi care în consecinţă îşi asumă contribuţia la promovarea păcii, prosperităţii şi a libertăţii, înlăturarea ameninţării regimurilor rogue¹⁰ şi a puterilor ostile capabile să recurgă la terorism şi arme de distrugere în masă, respectiv definirea „comprehensivă” a raporturilor cu marile puteri China şi Rusia.

În timp ce istoria arată victoria economiei de piaţă şi democraţiei, anumite state au rămas în afara sistemului. Irak este prototipul. Regimul lui Saddam Hussein este izolat, puterea sa militară convenţională a fost foarte mult slabită, poporul său trăieşte în sărăcie şi teroare, iar el nu are un rol util în politica internaţională. Este în consecinţă motivat să aibă arme de distrugere în masă. Nimic nu se va schimba cât timp Saddam Hussein deţine puterea, deci Statele Unite trebuie să-şi mobilizeze resursele, incluzând sprijinirea opoziţiei, pentru a-l înlătura.¹¹

Creşterea capacităţii militare a Statelor Unite şi soluţionarea ameninţării de securitate pendinte a Irakului (după înlăturarea lui Saddam Hussein acesta urmând să devină un avanpost strategic pentru trupele americane din Orientul Mijlociu) au reprezentat teme majore şi într-un al doilea document programatic -elaborat sub auspiciile think-tank-ului neoconservator The Project for the New American Century (PNAC)¹²- raportul Rebuilding America’s Defenses¹³.

Campania globală anti-teroristă promovată de Administraţia Bush Jr. a atins destul de repede limitele de suportabilitate în anumite cancelarii europene, în primul rând prin maniera sa unilaterală de desfăşurare. În pofida sprijinului făţiş pe care aliaţii problematici ai perioadei, anume Franţa¹⁴ şi Germania, l-au manifestat faţă de Statele Unite imediat după atacuri, logica războiului á l’américaine (în fapt o actualizare a blitzkrieg-ului german) a impus evitarea sistemului decizional consensual specific NATO. Războiul împotriva terorismului şi versiunea sa extrapolată, aceea împotriva statelor încadrabile în Axa răului¹⁵ (după expresia fostului preşedinte american), a constituit ocazia, iar nu cauza disputei transatlantice.

Precizam mai sus necesitatea adversarului pentru o existenţă activă a unei alianţe militare. Problema majoră cu noul adversar, terorismul, este aceea că este mai greu identificabil, caracteristică la care contribuie non-statalitatea şi abilitatea sa de a se manifesta oriunde în lume ori de a nu se manifesta deloc undeva anume, adică de a nu fi imediat asociat ca pericol direct. Uniunea Sovietică a reprezentat varianta clasică de adversar pentru Statele Unite şi aliaţii săi din NATO. Washingtonul a iniţiat alianţa sa cu Europa de Vest împotriva unui astfel de inamic identificabil, cuantificabil, teritorializat în mod clar.

Politica externă americană de după cel de-al doilea război mondial a conţinut destul de multe momente controversate care au alimentat implicit imaginarul popular negativ în lumea arabă, în America Latină, dar şi în Europa de vest. În acest sens ar fi de amintit faptul că Statele Unite, atât sub preşedinţii republicane, cât şi democrate, nu a reuşit să păstreze acelaşi fir roşu coerent, specific democraţiei sale interne, ci a sprijinit regimuri de dictatură, lovituri de stat şi războaie civile ori a promovat o atitudine partizană (precum cea în cazul conflictului isreliano-palestinian şi al tentativelor de soluţionare paşnică a acestuia).

Statele Unite sub conducerea Administraţiei Bush Jr. a prezentat multe din caracteristicile unui imperiu-hegemon¹⁶, principalul fundament al acestei stări de fapt pe scena internaţională constituindu-l capacitatea sa militară unică¹⁷, adică instrumentul ultim de satisfacere a intereselor strategice. Diferenţa esenţială dintre imperiul american¹⁸ şi cele precedente este dată de caracterul său democratic în interior. Prima formulă de democraţie cunoscută în istorie, specifică Atenei antice, împărţea lumea cunoscută în greci şi barbari (“bâlbâiţi”, vorbitori ai unei limbi neinteligibile)¹⁹, separând astfel, pe harta vremii, lumea civilizată (specifică grecilor) de cea non-raţională şi inferioară. Imperiul roman a preluat această diferenţiere, una din explicaţiile uzuale ale decăderii sale concentrându-se pe incapacitatea societăţii romane de a romaniza şi absorbi la nesfârşit pe barbarii din provinciile cucerite, păstrându-şi în acelaşi timp caracterul etnic originar şi capacitatea de rezistenţă în faţa valurilor nomade ce asaltau graniţele imperiului.

“Imperiul” american s-a confruntat mai ales după 11 septembrie 2001 cu probleme similare, spectrul sumbru de noi atacuri din partea barbarilor contemporani (teroriştii) generând o neoficială, dar psihotică stare de asediu²⁰. Societatea americană, atât de cosmopolită şi democratică în acelaşi timp, constituie o lume în mic, în care se regăsesc aproape toate etniile şi religiile de pe mapamond, acest caracter aparte fiind în fond ceea ce s-ar putea numi tăria civilizaţională integratoare a “Lumii noi”.
Revenind la dilema esenţială²¹, autorul ar dori să reliefeze faptul că politica Administraţiei Bush Jr. de evitare a NATO, ca atare, în atingerea noilor obiective de securitate post-11 septembrie 2001 se explică şi prin incapacitatea majorităţii aliaţilor europeni de a fi de vreun folos militar real pentru Pentagon. “Vechea Europă”²², după expresia fostului secretar al Apărării Donald Rumsfeld, a reprezentat încă din perioada Războiului Rece şi cu excepţiile relativ notabile ale Marii Britanii şi Franţei (oricum retrasă din comandamentele aliate integrate) un pigmeu militar, umbrela de securitate americană suportând greul confruntării cu adversarul comunist.

Grila de analiză SWOT a impus Washingtonului opţiunea partenerilor dornici²³, în locul unui NATO formalizat în jurul unor garanţii de securitate acordate mutual²⁴ unor aliaţi foşti actori-hegemoni, dornici să revină în jocul facerii istoriei. Calculele speculative privind interesele economice oculte ale Franţei într-un Irak sub controlul dictatorului Saddam Hussein, mascate propagandistic sub aura dreptului internaţional şi a relevanţei ONU, nu rezistă în faţa argumentului legat de cât putea pierde Parisul din punct de vedere economic prin deteriorarea gravă a relaţiei sale cu Statele Unite. Explicaţia justă pleacă de la calculul politic intern care impune comportament tip Realpolitik dacă doreşti să contezi pe scena internaţională, o agendă activă de politică externă asigurându-ţi succesul electoral (cazul fostului cancelar Gerhardt Schroeder la alegerile generale din anul 2002 din Germania)²⁵ sau decăderea.

Cât priveşte noi aliaţi din Estul ex-comunist, aceştia au dat dovadă de clasicul comportament descris de teoria alianţelor drept aliniere²⁶ de partea celui mai puternic. Însăşi prezenţa lor duală în NATO şi în coaliţiile de voinţă (cazul Poloniei, mai ales) reprezintă dovada degradării valorice a Alianţei Nord-Atlantice. Extinderea Alianţei spre Est, justificată în principal din motive de reparaţii istorice, a fost benefică din punct de vedere instituţional pentru noile democraţii în tranziţie, armatele lor trebuind să fie reformate după standardele NATO, iar viziunea lor strategică începând să se încadreze în paradigma like-minded, adică a lui a gândi politiceşte la fel.

Dar care au fost totuşi beneficiile pentru Statele Unite ale susţinerii extinderii p NATO ost-Razboi Rece (primul val), respectiv post-11 septembrie 2001? O conştiinţă (politică) curată graţie reparaţiilor istorice având în vedere faptul că au abandonat jumătatea estică a Europei după cel de-al doilea război mondial în favoarea tiraniei sovietice? Forţe suplimentare menite a dovedi nu numai amploarea coaliţiilor de voinţă²⁷ (paralele NATO), ci şi folosirea lor în locul soldaţilor americani, soarta acestora din urmă fiind mereu susceptibilă a genera un scenariu tip Vietnam? Cai troieni meniţi să submineze dinlăuntru eforturile Franţei de mărire/grandoare graţie ascensiunii Uniunii Europene ca actor major pe scena internaţională şi rivalizând Statele Unite?

Opoziţia franco-germană faţă de intervenţia militară americano-britanică în Irak a adus însă prejudicii majore euro-atlanticismului, dereglând implicit busola sud-estului Europei. Se cuvine a fi amintite, în context, seria de acuzaţii explicite formulate de preşedintele francez Jacques Chirac în februarie 2003 faţă de ţările din „noua Europă”, candidate la Uniunea Europeană, „care au pierdut o bună oportunitate de a tăcea”²⁸ (nn. adică de a nu se ralia poziţiei SUA şi a Marii Britanii în privinţa chestiunii irakiene). Mai mult, în privinţa României şi a Bulgariei, liderul francez a afirmat că aceste două state au fost „în particular iresponsabile prin atitudinea lor fiindcă poziţia lor este deja fragilă în raport cu Europa. Dacă au intenţionat astfel să-şi diminueze şansele de aderare la UE, nu puteau alege o cale mai eficientă.”²⁹

Oportunitatea pentru preşedintele Bush de a face istorie a implicat în termenii filosofiei istoriei o anumită frenezie a războiului specifică şi altor conducători din istoria numelor politice celebre³⁰. George W. Bush nu este creatorul imperiului (democratic) american, dar este liderul care într-o anumită tradiţie radicală (pe scena internaţională) care pleacă de la predecesorul său republican Richard Nixon, au dirijat Statele Unite pe un traseu cvasi-imperial (la limita sau în pofida a ceea ce se numesc -de la sfârşitul primei conflagraţii mondiale- drept internaţional sau organizaţii internaţionale). Bornele acestui parcurs politic spectaculos ar fi trebuit să fie succesele militare garantate de superioritatea tehnologică şi operaţională copleşitoare originată în aşa-numita Revoluţie în domeniul militar (RMA). Tehnologia stealth³¹, muniţia inteligentă, senzori de recunoaştere, activi indiferent de condiţiile atmosferice, reţelele integrate de comunicaţii în timp real (-precum şi apelul la trupe de commando-) au asigurat reuşita loviturilor chirurgicale specifice războiului fulger american. Imperativul politic al “pierderilor zero” din rândul soldaţilor americani a fost atins graţie RMA, iar campania de imagine în interiorul societăţii americane a dat iniţial rezultate.

Dar după cele trei săptămâni de război efectiv împotriva forţelor lui Saddam Hussein şi proclamarea victoriei³² de către Casa Albă, realităţile pe teren au început să ia o turnură opusă celei preconizate de promotorii neo-conservatori ai Noului Secol American.³³ Eşecurile serviciilor secrete, atentatele zilnice, răpirile şi decapitările orchestrate de reţele teroriste subdiare ale Al-Qaeda (de genul celei conduse de Abu Musab Al Zarqawi) au readus neîncrederea şi ostilitatea publicului american faţă de administraţia republicană, scenariul din anii războiului din Vietnam dând semne a se repeta.

Statele Unite-post George W. Bush nu au altă variantă decât victoria în războiul de reconstruire al Irakului post-Saddam Hussein, în pofida sosirii la Casa Albă a democratului Barack Obama, perceput a fi cu mult mai pacifist³⁴. Paradoxul de a fi hegemon o impune.

Pericolele în acest scenariu imperial pot fi generate de lipsa de credibilitate, loialitate şi eficienţă a unor parteneri de conjunctură gen Pakistan³⁵ sau de incapacitatea elitei politice şi a societăţii americane³⁶ de a mai exporta visul american şi în ţări precum Irak sau Afghanistan şi în pofida unei vaste experienţe postbelice (cazul Japoniei imperiale şi militariste ori al Germaniei naziste).

Cât priveşte ameninţările, Istoria ne arată că finalmente soarta marilor imperii a fost decisă pe câmpul de luptă şi nu în planul superiorităţii de civilizaţie. Astfel, imperiul persan a fost cucerit de Alexandru Macedon, regatele elenistice de către Roma supremaţiei militare antice, cele două părţi de imperiu roman de către migratorii asiatici. Imperiul otoman,“bolnavul Europei”, n-a rezistat competiţiei cu marile puteri occidentale, armatele lui Napoleon şi Hitler s-au pierdut undeva în gheţurile ruseşti, iar imperiul britanic a ieşit atât de şubrezit din cele două conflagraţii mondiale încât a fost silit să facă loc noii venite, America, învingătoare a imperiilor nazist, japonez şi sovietic. Soarta Statelor Unite va depinde la rândul lor de supremaţia lor militară ori nu? RMA ar putea fi răspunsul, iar nu NATO…

O altă dimensiune a acestei situaţii paradoxale este faptul că o rivală la influenţă mondială şi supremaţie precum Franţa ar fi mult cu mai puţin securizată ca urmare a colapsului american în Irak şi a victoriei islamismului radical împotriva democraţiei laice capitaliste. Faptul că succesorul lui Jacques Chirac, Nicholas Sarkozy³⁷ (aparţinând aceluiaşi partid neogaullist, UMP), a ales calea reapropierii de Statele Unite şi reintegrării Franţei în structurile militare integrate ale NATO doveşte atât afirmaţia de mai sus, cât şi corelaţia personalitatea şi afinităţile liderului – definirea raţiunii de stat.
3. Admistraţia Bush Jr. şi Revoluţia în domeniul militar

Conceptul de Revoluţie în domeniul militar³⁸ cunoaşte în literatura studiilor de securitate numeroase şi variate abordări, fiind necesară o perspectivă asupra modului în care acest concept a fost perceput şi utilizat de către Administraţia Bush Jr.

Analistul Michael O’Hanlon³⁹ defineşte termenul de Revoluţie în domeniul militar ca fiind potenţialul pentru o transformare fundamentală în natura însăşi a organizaţiilor militare, a războiului şi a strategiilor naţionale de securitate, întemeiată pe progresul tehnologic global aflat în plină desfăşurare.

Conceptul nu este unul nou, caracteristic doar erei post-Război Rece ori perioadei post-11 septembrie 2001 în care diferiţii specialişti ne încadrează în timp. Conform aceluiaşi cunoscut autor american, putem vorbi din punct de vedere istoric de cel puţin trei Revoluţii în domeniul militar. Astfel în funcţie de criteriul de clasificare folosit, putem vorbi de RMA generate de descoperirea şi utilizarea unei singure tehnologii (arcul, praful de puşcă sau arma nucleară, etc.), de modul în care statul îşi organizează şi gestionează resursele necesare asigurării securităţii (precum în vremea Romei imperiale ori a Franţei lui Napoleon) sau de modul în care tehnologiile militare au fost cu succes combinate între ele (de exemplu, elaborarea doctrinei războiului fulger şi a binomului tactic tanc-avion ori a utilizării portavioanelor ca vectori esenţiali ai ofensivei – în perioada celui de-al doilea război mondial).

Dar cum globalizarea înseamnă poate înainte de toate expansiunea mijloacelor de comunicaţie, atenţia, dar şi memoria publicului modern este atrasă de evenimentele recente, de vizionat la televizor. Din perspectivă militară americană, reperele cronologice esenţiale între care putem încadra RMA actuală sunt date de cele două războaie din Golf (1991/2003), ambele fiind operaţiuni de anvergură iniţiate de SUA împotriva regimului dictatorial a lui Saddam Hussein. Cu alte cuvinte, în timpul scurs între cele două confruntări, gândirea strategică a Pentagonului “s-a revoluţionat” prin înlocuirea doctrinei Powell⁴⁰ (întemeiată pe viziunea clasică a forţei copleşitoare implicând folosirea a numeroase unităţi de uscat) cu doctrina Rumsfeld ⁴¹ (bazată pe utilizarea “jucăriilor militare” produse ale tehnologiilor de vârf, pe implicarea pe scară extinsă a trupelor speciale şi pe recurgerea la “coaliţii de voinţă” în locul perimatelor aranjamente de securitate specifice Războiului Rece).

După cum vom vedea mai departe, RMA nu a fost scutită de contestări dintre cele mai vehemente. Elementul esenţial, însă, care asigură valabilitatea demersurilor de includere a preeminenţei hi-tech americane în efortul generic de război îl reprezintă faptul că RMA a permis ducerea de către Administraţia Bush Jr. a campaniei anti-teroriste globale cu cât mai puţine pierderi umane cu putinţă.

La începutul secolului XXI, bătălii atât de sângeroase precum cele de la Verdun din 1916, Stalingrad (1942-1943) ori Berlin din 1945⁴², nu mai sunt fezabile pentru democraţiile occidentale, în primul rând din prisma calcului politic intern (care cetăţean-alegător văzându-şi copilul mort la jurnalul de actualităţi ar mai vota liderul şi partidul de guvernământ?). Războiul din Vietnam nu a fost pierdut de către trupele americane pe câmpul de luptă, ci pe plan intern de către administraţiile Johnson şi Nixon din cauza erodării treptate în ochii opiniei publice americane a justeţei intervenţiei “peste mări şi ţări”. Iar operaţiunile militare ale ultimilor ani (Iugoslavia, Afghanistan, Irak) au oferit suficiente argumente în acest sens adepţilor RMA, lista soldaţilor americani morţi sau răniţi fiind din ce în mai redusă; un exemplu în acest sens îl constituie tehnologia GPS, soldaţii americani dotaţi cu asemenea echipamente fiind foarte uşor de localizat prin satelit şi deci mai uşor de salvat în caz de dispariţie. În plus, RMA are avantajul de a fi evolutivă, adică adaptabilă şi perfectibilă.⁴³ Astfel, muniţia inteligentă, senzori de recunoaştere, activi indiferent de condiţiile atmosferice, reţelele integrate de comunicaţii în timp real au asigurat succesul loviturilor chirurgicale, într-un procent mult mai ridicat în timpul ultimei confruntări din Golf; în pofida producerii victimelor şi daunelor colaterale, războiul de imagine a fost câştigat dată fiind lista mult mai mică de civili, morţi sau răniţi.

Odata cu impunerea modelului democratic al controlului civil asupra forţelor armate, orice strategie generică de securitate sau specific-militară stă sub semnul politicului. În consecinţă şi viitorul RMA depinde de dinamica jocului politic american şi de alternanţa la putere a actorilor ofensivi, intervenţionişti⁴⁴ şi a celor rezervaţi, izolaţionişti, această falie strategică nefiind subsumată obligatoriu clasicei dihotomii între republicani şi democraţi.

Iniţial, criticii RMA şi în general adversarii reflexelor “militariste” în viaţa cotidiană americană au primit o serioasă invalidare prin producerea atentatelor teroriste de la 11 septembrie 2001. Argumentele non-intervenţioniste, izolaţioniste, precum şi cele care puneau accent pe inutilitatea înnoirilor tehnologice dată fiind superioritatea deja netă a armatei americane în materie de capabilităţi în primul rând faţă de proprii aliaţii din NATO, dar şi faţă de potenţiali inamici precum Rusia sau China, au fost înlocuite în conceptul strategic american de necesitatea prezenţei globale şi a loviturilor preemptive împotriva ameninţărilor şi riscurilor “asimetrice“ reprezentate de reţelele teroriste gen Al-Queda şi de proliferarea armelor de distrugere în masă (nucleare, biologice şi chimice). Or, pentru ca Strategia Naţională de Securitate a SUA promovată de preşedintele Bush Jr. să fie implementată efectiv, dincolo de bani, două au fost condiţiile sine-qua-non: reconfigurarea armatei americane şi utilizarea a cât mai multor arme inteligente, eficiente şi fără oameni “la bord“. Astfel, jucării militare caracteristice mai degrabă unor producţii cinematografice gen “Războiul stelelor“ sau “Terminator“, au căpătat din ce în ce mai mult credit, bugetul apărării alocând fonduri substanţiale producerii de avioane şi submarine fără pilot, rachete defensive, sisteme de comunicaţii spaţiale etc.⁴⁵

În perioada septembrie 2001 – noiembrie 2006, nu puţini erai cei care acordau, însă, puţine şanse de reuşită secretarului Apărării, Donald Rumsfeld, în încercarea sa de crea un nou model pentru armata americană. Astfel, criticii⁴⁶ reliefau imediat după sfârşitul propriu-zis al celui de-al doilea Război din Golf necesitatea menţinerii doctrinei Powell de folosire a unui număr foarte mare de soldaţi pentru asigurarea succesului deplin al forţei de invazie, iar apoi a gestionării situaţiei post-conflict. Calculele lor la nivelul mai-iunie 2003⁴⁷ aratau doar pentru forţa americană din Irak un necesar de două divizii pentru perioada post-conflict, rotirea trupelor afectând aproape întreg potenţialul de unităţi de uscat aflat la dispoziţia Pentagonului.⁴⁸ Cum rămânea atunci cu celelalte “state-periculoase“ incluse de preşedintele Bush Jr. în Axa răului, având în vedere în primul rând ameninţările concrete reprezentate de Coreea de Nord şi Iran?

Unul din răspunsurile lui Rumsfeld l-a constituit planul de redistribuire de misiuni şi reorganizare a trupelor şi bazelor americane din zone precum Vestul Europei unde doar în Germania un număr de 70.000 de militari americani erau în continuare desfăşuraţi după grila strategică anacronică a Războiului Rece de preîntâmpinare a ameninţării sovietice. O altă soluţie a reprezentat-o mai sus-amintita formulă ad-hoc a coaliţiilor de voinţă, al căror principal beneficiu îl constituie folosirea trupelor noilor aliaţi, riscurile şi reticenţele pierderilor de vieţi fiind mult mai mici în “noile democraţii“ decât în vechea Europă. Ca un corolar, mici baze mobile în ţări precum România şi Bulgaria (experimentate deja în timpul ultimului conflict din Golf) au putut preveni refuzuri de ultimă oră din partea unor aliaţi tradiţionali gen Turcia⁴⁹, indecişi, deci inutili.

Cât priveşte NATO, principala alianţă militară în care Statele Unite sunt implicate, mesajul lui Rumsfeld⁵⁰ fusese fără echivoc expus la reuniunea ministerială de la Varşovia din septembrie 2002. Propunerea sa adoptată cu ocazia Consiliului Nord-Atlantic de la Praga, două luni mai târziu, viza constituirea unei Forţe de Răspuns a NATO (NRF)⁵¹, vârf de lance compus din 21.000 (ulterior 25.000) de militari a cărui menire era de a fi aruncat în lupte de mare intensitate în foarte scurt timp (7-30 zile), oriunde în lume ar fi necesar. Altfel, opţiunea NATO pentru americani ar fi devenit irelevantă. Sub presiunea Administraţiei Bush Jr. a început procesul de transformare a NATO cu finalitatea conferirii unui rol global, dincolo de misiunile clasice de apărare colectivă. Bilanţul acestui proces pe durata Administraţiei Bush Jr. este unul modest, în pofida retoricii oficiale, dificultăţile cotidiene întâmpinate în Afghanistan în confruntările cu talibanii reflectând atât incapacitatea aliaţilor europeni de a-şi suplimenta contribuţia şi de înfrânge resurgenţa talibană din Sud, cât mai ales dependenţa de mărirea efectivelor trupelor americane care oricum operează autonom în cadrul misiunii paralele Enduring Freedom (OEF-A).

Reales en fanfare pentru un al doilea mandat în noiembrie 2004, în condiţiile unei puternice opoziţii din partea Partidului Democrat (creditat multă vreme în cursul campaniei electorale de a avea prima şansă)⁵², George W. Bush beneficia pentru prima dată de atu-ul politic al unei majorităţi republicane depline în cele două camere ale Congresului american. Păstrarea lui Donald Rumsfeld în fruntea Pentagonului şi înlocuirea moderatului Colin Powell din fruntea Departamentului de Stat cu o simpatizantă a Noului Secol American, Condoleezza Rice⁵³, semnaliza voinţa administraţiei republicane de a continua politica globală antiteroristă şi în primul rând implicarea masivă în Irak.

Amplificarea atentatelor teroriste în pofida unor succese pe teren gen capturarea lui Saddam Hussein sau lichidarea şefului Al-Qaeda din Irak, Al-Zarqawi, pericolul războiului civil între majoritatea şiită (sprijinită puternic de Iran) şi minoritatea sunită (susţinută de elementele partidului Baath al fostului dictator şi de reţeaua teroristă Al Qaeda), precum şi scenariul implicit al dezmembrării Irakului în trei părţi au alimentat din plin cauza Partidului Democrat. Cartea câştigătoare reprezentată de mesajul “Patria în pericol” se va întoarce în consecinţă împotriva republicanilor, la alegerile parţiale din noiembrie 2006 democraţii repurtând la rândul lor un succes deplin, prin câştigarea ambelor camere ale Congresului american, fapt care a impus Administraţiei Bush Jr. coabitarea politică, deci limitarea viziunii ofensive. Cel dintâi lider “sacrificat”⁵⁴ pe altarul resposabilităţii înfrângerii electorale şi al pre-condiţiilor coabitării a fost Donald Rumsfeld, ilustrarea în ochii opiniei publice a tuturor dezastrelor strategice post-11 Septembrie 2006 – invazia fără temei a Irakului şi continuarea prezenţei costisitoare şi fără rost acolo, alienarea aliaţilor vest-europeni, incapacitatea de a elimina rapid şi complet ameninţarea teroristă şi nu în ultimul rând imaginea mediatică net defavorabilă.

Numărul morţilor şi răniţilor din cadrul efectivelor americane din Irak a constituit principala cauză a impopularităţii crescânde a preşedintelui Bush şi a strategiei sale de combatere a ameninţării teroriste. Deşi la nivelul lui decembrie 2006 în Irak muriseră mai puţin de 3.000 de soldaţi americani⁵⁵, societatea americană a dat din nou semne tipice sindromului Vietnam.

Perspectivele RMA depind doar parţial de apusul politic al principalului său promotor din cadrul establishment-ului american. Un calcul strategic din ce în ce mai important a indicat Administraţiei Bush Jr. necesitatea continuării RMA şi din perspectiva strict economică a protejării industriei americane de armament. Aceasta constituie unul din ultimii piloni ai economiei americane, puţin susceptibil a se delocaliza date fiind secretele tehnologice şi imperativul prezervării preeminenţei Statelor Unite în jocul global de putere.

1 O ipoteză de lucru sensibil diferită este cea emisă de celebrul istoric al Războiului Rece, John Lewis Gaddis, care afirmă că beneficiul prim al metodei ştiintifice "istorice" poate fi circumscris în formula istorie, teorie, numitor comun, cu alte cuvinte că validitatea unui astfel de demers rezidă nu în a prezice evoluţiile viitoare ale fenomenului cercetat, ci în a-l "pregăti" pe cititorul interesat pentru viitor - Vezi John Lewis Gaddis, "History, Science, and the Study of International Relations", în Ngaire Woods, Explaining International Relations since 1945, Oxford University Press, Oxford, New York, 1997, pp. 32-48

2 Pe perioada documentării, singura sursă ştiinţifică critică şi riguroasă ante-11 septembrie 2001 care examina perspectivele de rezilienţă ale Statelor Unite în faţa unui atac terorist intern a reprezentat-o studiul lui Richard A. Falkenrath, Problems of Preparedness U.S. Readiness for a Domestic Terrorist Attack, International Security, Cambridge: Spring 2001, Vol.25, Iss. 4, pp. 147-187

3 Criza Suezului în 1956, decizia preşedintelui Charles de Gaulles de a retrage Franţa din structurile militare integrate ale Alianţei şi implicita expulzare a sediului şi cartierului general al NATO de la Paris în Belgia (1966), retragerea similară a Greciei “provocată” de necondamnarea de către aliaţi a invadării de către Turcia a nordului insulei Cipru în sprijinul separatiştilor turci ciprioţi (1974), tensiunile greco-turce privind controlul asupra insulelor din Marea Egee (1987/1996).

4 Pentru o abordare utilă a problematicii politicii de armamente a Statelor Unite post-Război Rece şi în absenţa unui inamic precis cuantificabil vezi Hervé Dumez and Alain Jeunematre, Transatlantic Defense Markets, Industrial Performance Center Working Papers Series, Massachusssets Institute of Tehnology, MIT-IPC-01-005, April 2001

5 Vezi ***, The Alliance's Strategic Concept agreed by the Heads of State and Government participating in the meeting of the North Atlantic Council, Rome, 8 November 1991, http://www.nato.int/docu/basictxt/b911108a.htm