Relaţii internaţionale

ISTORIA RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

SECOLUL XX

Curs introductiv

1

Definiţii şi domeniul relaţiilor internaţionale

Termenul „internaţional” derivă din latinescul intergentes, care defineşte acea ramură a dreptului numită „dreptul naţiunilor”/ jus gentium, intergentes - internaţional.

Relaţii care se stabilesc internaţiuni, diplomatice. După ce naţiunile au ajuns în faza istorică de state-naţiuni, relaţiile dintre naţiuni suverane se pot numi relaţii internaţionale, având un caracter oficial.

Relaţiile internaţionale sunt o disciplină a secolului XX, care au luat o dezvoltare după primul război mondial (I RM) şi au cunoscut o evoluţie spectaculoasă mai cu seamă după ce de-al doilea război mondial. Primele catedre de relaţii internaţionale (r.i ) au luat fiinţă după primul război mondial, din dorinţa de a se evita o asemenea tragedie. Principala preocupare a relaţiilor internaţionale era de a se evita războiul. Disciplinele de baza erau dreptul, filosofia, istoria universală. Relaţiile internaţionale trebuiau să se bazeze ştiinţe sociale, să-şi poată construi explicaţiile.

Într-o a doua etapă, relaţiile internaţionale au fost înţelese ca interacţiunile reciproce, politice şi militare, dintre state, sau ca studiul relaţiilor externe dintre state, dar nu este de ignorat faptul că acestea sunt influenţate, mai ales din punct de vedere economic, de deciziile interne ale statelor, în condiţiile globalizării economice accentuate din ultimele decenii.

Astăzi, relaţiile internaţionale constituie o problematică vastă, deoarece nu se limitează doar la sfera acţiunilor statului, ci privesc toate felurile de activităţi umane: fluxurile migratoare, între care turismul, raporturile culturale, activităţile economice. Curentele transnaţionale, în particular cele religioase, joacă aici rolul lor. După 1945, relaţiile internaţionale au cunoscut o dezvoltare excepţională, ca efect al mondializării schimburilor şi comunicaţiilor. Datorită posibilităţilor de a călători şi a afla imediat ce se petrece pe întreaga planetă, se poate afirma că trăim într-un „sat planetar”. Aşadar, subiectul este de prea mari dimensiuni pentru a putea fi surprins în integralitatea sa, motiv pentru care aspectele politice vor fi abordate cu prioritate în acest curs, actorii principali fiind statele şi organizaţiile guvernamentale.

De fapt prezentul curs îşi propune o iniţiere în istoria relaţiilor internaţionale. Cele mai importate teme sunt: relaţiile internaţionale interbelice, tratatele de pace, naşterea şi confruntarea unei lumi bipolare, coexistenţa paşnică, destinderea, noul război rece, sfârşitul lumii bipolare, căutarea unei noi ordini mondiale.

Datele alese sunt doar repere relative, nu nişte graniţe fixe, deoarece, odată cu intrarea lumilor extra-europene în relaţiile internaţionale, care erau până la jumătatea sec. al XX-lea privilegiul naţiunilor europene, aceste cicluri diferă.

De aici rezultă şi eterogenitatea perioadei, ceea ce îi conferă specificitatea în istoria umanităţii. Din secolul al XVI-lea, Europa a dominat lumea, a „descoperit-o”, i-a impus limbile, religiile, obiceiurile sale. Încă în 1939, centrul mondial de putere se afla în occident, chiar dacă se prefigurau semnele decăderii sale. După sfârşitul celui de-al doilea război mondial, puterea nu mai e în Europa, ci în afara ei.

Marile probleme ale planetei încetează să se confunde cu cele ale Europei. Relaţiile internaţionale sunt din ce în ce mai puţin influenţate de lumea europeană şi din ce în ce mai mult de lumile din afara ei.

SISTEMUL TRATATELOR DE PACE DE LA PARIS -VERSAILLES (1919-1920)
2

În urma primului război mondial s-au ţinut, la Paris, lucrările conferinţei care a consacrat pacea pe continentul european şi în lume. Lucrările s-au deschis la 18 ianuarie 1919 şi au ţinut până la 29 iunie 1920. Au fost prezente delegaţii din peste 27 de ţări, fiind compuse din experţi militari, în istorie, geografie, etnografie, ziarişti, etc. Este important de reţinut care au fost principiile care au stat la baza tratatelor de pace.

Principiului naţionalităţilor (1918-1920)

Realităţile politico-statele apărute după primul război mondial (1914-1918) au avut la bază anumite fundamente teoretice şi principii. Acestea au fost transpuse în documente programatice, care au creat cadrul favorabil apariţiei noilor state pe ruinele imperiilor defuncte. Principiul naţionalităţilor a fost recunoscut ca baza teoretică a noii organizări a lumii de către puterile Antantei şi aliaţi acesteia (Franţa, Anglia, Rusia, SUA), în anii primului război mondial. Documentele programatice care au impus acest deziderat de drept internaţional, au fost:

Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia (2/15 noiembrie 1917, Petrograd) recunoştea dreptul inalienabil al naţiunilor la autodeterminare şi formarea de state independente.

Cele patrusprezece puncte ale preşedintelui Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson (8 ianuarie 1918, Washington), au proclamat drepturile popoarelor la autodeterminare şi constituirea de state independente; în ceea ce priveşte popoarele din Austro-Ungaria, a fost prevăzută doar autonomia lor. În februarie 1918, preşedintele Wilson a renunţat la această teză, pronunţându-se pentru crearea statelor naţionale, libere şi independente. În cursul anului 1918, naţiunile oprimate din Austro-Ungaria au acţionat fără echivoc pentru constituirea de state naţionale unitare (Congresul de la Kiev, noiembrie 1917, Congresul de la Roma, aprilie 1918, Congresul de la Philadelphia, octombrie 1918). În contextul înfrângerii Puterilor Centrale în război şi al dezvoltării luptei de eliberare naţională s-au constituit în centrul Europei, pe ruinele imperiilor destrămate (german, austro-ungar şi rus), state noi, aşa-numitele state succesorale.

Tratatele de pace care s-au semnat, au pus bazele viitoarele state naţionale apărute pe teritoriile fostelor imperii multinaţionale, ca rezultat al validării principiilor anunţate de preşedintele american Woodrow Wilson. Amintim câteva dintre acestea: convenţii de pace publice; libertatea navigaţiei pe mări, desfiinţarea barierelor economice; reducerea armamentelor naţionale; popoarele Austro-Ungariei au ocazia unei dezvoltări autonome (pe baza principiului autodeterminării); garanţii de independenţă politică, economică, integritate teritorială; o asociaţie generală de naţiuni va trebui să fie constituită prin convenţii speciale, pentru a da garanţii mutuale de independenţă politică şi integritate pentru statele mici şi mijlocii. În timpul tratativelor secrete, Wilson a fost nevoit să sacrifice spiritul principiilor expuse înainte. Americanii au fost siliţi să renunţe la principiul libertăţii mărilor, obţinând sprijin englez pentru înfiinţarea Ligii Naţiunilor.

Au existat dispute violente între învingători şi învinşi şi a fost marcat un amestec tot mai puternic al SUA în problemele europene.

Iată principalele momente care au marcat apariţia statelor succesorale;

– Republica Cehoslovacă: octombrie-noiembrie 1918, în frunte cu Thomas Masaryk;

– Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor: noiembrie-decembrie 1918, în frunte cu regele Alexandru I Karagheorghevici;

– Republica Polonia: noiembrie 1918, în frunte cu preşedintele Joseph Pilsudsky;

– Letonia, Estonia şi Lituania: octombrie-noiembrie 1918;

–România:

– 27 martie 1918 – unirea Basarabiei cu România

– 28 noiembrie 1918 – unirea Bucovinei cu România

– 1 decembrie 1918 – unirea Transilvaniei cu România

Conferinţa de Pace de la Paris, din 1919-1920, a statuat pe plan juridic internaţional noile realităţi din Europa Centrală:

– Tratatul de pace cu Germania (iunie 1919, Versailles): a recunoscut statele baltice şi Polonia;

– Tratatul de pace cu Austria (septembrie 1919, Saint-Germain): a recunoscut existenţa Poloniei, unirea Bucovinei cu România, Austria – stat naţional;

– Tratatul de pace cu Bulgaria (noiembrie 1920, Neuilly-sur-Seine): reconfirma frontierele în Balcani din 1913 (Pacea de la Bucureşti);

– Tratatul de pace cu Ungaria (4 iunie 1920, Trianon): a recunoscut unirea Transilvaniei cu România, Cehoslovacia, Iugoslavia, precum şi Ungaria – stat naţional;

– Tratatul de pace cu Turcia (august 1920, Sèvres): obliga Turcia să recunoască frontierele statelor central-europene, conform tratatelor de pace; tratatul nu a fost ratificat de Turcia;

– Tratatul frontierelor, (august 1920), a definit trasarea frontierelor dintre statele succesoare fostului Imperiu Austro-Ungar;

– Tratatul de la Paris (28 octombrie 1920), semnat de România, pe de o parte, Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia, de cealaltă parte, a recunoscut unirea Basarabiei cu România;

- Tratatul de pace cu Turcia (iulie 1923, Lausanne): marile puteri şi-au împărţit o parte din posesiunile fostului Imperiu Otoman; s-a constituit statul armean independent; tratatul a provocat multe mişcări naţionaliste în zonă.

Relaţiile internaţionale: 1921-1924
3
Conferinţele de la Washington şi de la Lausanne au completat şi încheiat sistemul tratatelor de organizare a lumii după primul război mondial. Noul raport de forţe pe scena politică internaţională trebuia apărat şi menţinut prin măsuri şi acţiuni diplomatice.
Conferinţa de la Washington (1 nov. 1921-ian. 1922)

A urmărit reglementarea problemelor navale între marile puteri şi problema Pacificului. Au fost 9 ţări participante (SUA, Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia, Olanda, Belgia, Portugalia şi China). Profitând de faptul că puterile europene şi SUA îşi concentrau atenţia asupra problemelor europene, Japonia şi-a întărit poziţiile în China şi regiunea Pacificului. Administraţia americană a preşedintele Warren Harding nu era de acord cu acest lucru, dorind să impună principiul „porţilor deschise”, a „posibilităţilor egale”, să împiedice prelungirea tratatului de alianţă anglo-japonez, care expira în iulie 1921. O chestiune la ordinea zilei era şi necesitatea reglementării înarmărilor navale.

La 13 decembrie s-a semnat Tratatul celor patru puteri (SUA, Anglia, Japonia şi Franţa), cu privire la garantarea posesiunilor insulare în Pacific.

La 6 februarie a fost încheiat Tratatul celor cinci puteri, referitor la îngrădirea cursei înarmărilor navale. Tonajul maxim al flotei de linie era reglementat astfel:

• 
  SUA şi Anglia - 525.000 tone
  
• 
  Japonia – 315.000 tone
  
• 
  Franţa şi Italia 175.000 tone.
  

Tot la 6 februarie s-a încheiat Tratatul celor nouă, care se referea la China şi a fost semnat de SUA, Marea Britanie, Franţa, Japonia, Belgia, Olanda, Portugalia şi China. Părţile contractante se obligau să respecte suveranitatea, independenţa şi integritatea Chinei, să-i dea posibilitatea de a se dezvolta şi de a avea un guvern viabil, să aplice şi să menţină principiul posibilităţilor egale pentru comerţul şi industria tuturor naţiunilor pe întreg teritoriul Chinei. Tratatul reprezenta o lovitură pentru Japonia, care era obligată să restituie Chinei peninsula Shantung.

Tratatul de la Washington reflecta noul raport de forţe creat în Extremul Orient prin colaborarea anglo-americană şi prin aplicarea politicii „porţilor-deschise”. Absenţa URSS de la aceste tratate, creşterea în amploare a mişcării comuniste chineze, nerespectarea prevederilor tratatelor, le-au făcut vulnerabile, fragile şi temporare.

Conferinţa de la Genova (mai 1922) a încercat să găsească soluţii pentru rezolvarea crizei economice europene. A eşuat din cauza absenţei SUA: scopul fusese de a restabili comerţul internaţional şi Conferinţa de la Cannes stabilise nişte principii în această privinţă. Guvernele aliate căutau să obţină de la sovietici:

1. recunoaşterea datoriilor statului rus de 12 miliarde franci aur, mai ales faţă de Franţa;

2. plata datoriilor faţă de străini (mai ales englezi şi francezi) care investiseră mari capitaluri în întreprinderile ruseşti, naţionalizate de sovietici. Vroiau să obţină un regim special pentru străinii din Rusia şi libertatea de a înfiinţa întreprinderi comerciale acolo. De asemenea, vroiau să împartă petrolul rusesc fie prin crearea unui consorţiu internaţional, fie prin adoptarea de către URSS a politicii „porţilor deschise”. Conferinţa a fost un eşec, dar a avut totuşi o consecinţă neaşteptată. Concomitent, Rusia Sovietică şi Germania au contrapus acestor încercări convenţia de la Rappalo, care a stabilit o largă colaborare economică, politică şi militară între cele două state revizioniste.
Tratatul de la Rappalo (1922)
Învinsă în război, cu mari obligaţii de plată, Germania era interesată să stabilească raporturi bune cu Rusia sovietică, pentru plasarea mărfurilor sale pe piaţa sovietică şi procurarea de materii prime.

La 16 aprilie 1922 a fost încheiat Tratatul de la Rappalo, între Germania şi Rusia Sovietică. Cele două state renunţau reciproc la datoriile de război şi la reparaţii pentru pagubele militare pe care şi le datorau. Relaţiile diplomatice şi consulare trebuiau imediat restabilite. Cele două puteri decideau să aplice în raporturile economice clauza naţiunii celei mai favorizate. Importanţa tratatului: URSS ieşea din izolarea economică şi politică, iar Germania era primul mare stat occidental care stabilea relaţii normale cu statul sovietic. Ruşii încercau să beneficieze de sprijinul tehnic al inginerilor germani, iar germanii să deturneze Tratatul de la Versailles, experimentând în Rusia Sovietică arme interzise şi antrenându-şi personalul să le utilizeze. Puterile occidentale au privit cu ostilitate tratatul, adresând o notă Germaniei şi acuzând-o că a încălcat Convenţia de la Cannes.

După primul război mondial s-au definit două tendinţe şi politici în Europa:
– politica de menţinere şi respectare a tratatelor de pace şi a ordinii teritoriale confirmate de acestea, a status-quo-ului; politică promovată de Franţa şi statele succesoare ale marilor imperii dispărute, din Centrul şi Sud-Estul Europei;

– politica de revizuire a tratatelor de pace, de revanşe, de modificare a frontierelor noilor state şi revenire la situaţia antebelică; această politică era susţinută de Germania, URSS, Austria, Ungaria, Italia, Bulgaria. Perioada interbelică a fost dominată de confruntarea dintre aceste două tendinţe şi politici.

Consolidarea ordinii politice şi teritoriale bazate pe tratatele de pace şi crearea unui sistem de securitate generală s-au făcut pe cale diplomatică:

Protocolul de la Geneva (1924) (securitatea colectivă) califica războiul de agresiune drept o infracţiune la adresa tuturor membrilor Societăţii Naţiunilor, fiind calificat crimă internaţională. Se punea problema securităţii colective, care era legată de dezarmare.

Între francezi şi britanici a apărut o divergenţă profundă. Englezii erau adepţii dezarmării imediate şi necondiţionate, dar francezii considerau că superioritatea forţelor faţă de Germania ar fi fost cel mai bun garant al păcii. Francezii acceptau principiul dezarmării, dar numai după instituirea stării de securitate, dar aceasta însemna o reformă a S.N., care implica arbitrajul obligatoriu al diferendelor şi, pe de altă parte, crearea unei armate internaţionale.

Proiectul de protocol. Adunarea din 1924 a întreprins studiul unui proiect, prezentat de ministrul afacerilor externe cehoslovac Eduard Beneş (Protocol pentru reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale sau Protocolul de la Geneva). Acesta introducea un element nou: arbitrajul obligatoriu. Diferendele internaţionale trebuiau supuse fie Curţii Permanente de Justiţie Internaţională, fie arbitrajului. Dacă arbitrajul ar fi fost refuzat, în caz de război exista o prezumţie de agresiune. Acelaşi lucru se întâmpla şi dacă una dintre părţi nu se conforma arbitrajului internaţional, caz în care se aplicau sancţiuni financiare, economice şi militare. Consiliul S.N. se adăuga semnatarilor Pactului în cazul aplicării sancţiunilor şi toate ţările membre erau obligate să urmeze aceste directive. Statele semnatare se obligau să participe la o conferinţă internaţională pentru reducerea armamentelor. Conferinţa pentru dezarmare nu a mai avut însă loc, datorită opoziţiei Angliei, a dominioanelor sale,Italiei şi a SUA. A fost un eşec pentru sistemul de securitate colectivă.

Conferinţele de la Londra din 1922 şi 1924 au prevăzut un plan de refacere a economiei germane.

Planul Dawes, care în fapt a însemnat o amputare a cifrei datoriilor de război ale acestui stat şi inaugurarea politicii de „appeasement” (conciliere), adică acceptarea ca fapt împlinit a modificării în favoarea Germaniei a clauzelor Tratatului de pace de la Versailles. Comitetul Dawes s-a reunit la Paris între ianuarie - aprilie 1924.

Pe această linie se situează Conferinţa de la Londra a ţărilor învingătoare (16 iulie – 16 august 1924). Dezbătând raportul Dawes (după numele bancherului american Charles Gates Dawes, care conducea Comitetul internaţional de experţi în problema reparaţiilor de război ale Germaniei), Conferinţa a adoptat planul de execuţie a acestor obligaţii. Planul a intrat în vigoare la 24 august 1924. În urma Conferinţei de la Londra, raportul de forţe s-a schimbat în favoarea concurenţilor Franţei. N-a înlăturat contradicţiile existente între învingători, ci le-a adâncit. Înviorarea economică a Germaniei a făcut să reapară antagonismul anglo-german. Planul Dawes a avut un rol important în refacerea potenţialului economico-militar al Germaniei. Între 1924 şi 1929, Republica de la Weimar a primit din partea SUA şi a Marii Britanii aproximativ 21 de miliarde mărci. Contradicţiile franco-engleze au favorizat ascensiunea politică şi militară a Germaniei, care, în decembrie 1932, a căpătat drepturi egale de înarmare cu celelalte state.

RELAŢIILE INTERNAŢIONALE: 1924-1933
4
Conferinţa şi tratatele de la Locarno
La sugestia ambasadorului Marii Britanii la Berlin, Gustav Stresseman, ministrul de externe al Germaniei a propus guvernului englez încheierea unui pact de garanţie vest-european (ianuarie 1925). La 9 februarie 1925 a fost trimis guvernului francez un proiect al acestui pact. Tratativele diplomatice dintre Anglia, Franţa, Italia, Belgia, Cehoslovacia şi Polonia s-au desfăşurat la Locarno (5-16 octombrie 1925). Tratatele de la Locarno completau politiceşte planul Dawes. Cel mai important dintre documentele semnate la conferinţă a fost Pactul de garanţie renan, parafat la 16 noiembrie şi semnat la Londra, în 1 decembrie 1925. Părţile contractante garantau fiecare pentru sine şi toate împreună menţinerea status-quo – ului teritorial, inviolabilitatea frontierelor dintre Germania şi Belgia, şi între Germania şi Franţa. Germania şi Franţa se obligau ca, în raporturile dintre ele, să nu recurgă la agresiune, cotropire, război, una împotriva celeilalte. Alte articole priveau problema acordării de ajutor acelei părţi care ar cădea victimă unei agresiuni. Garanţii pactului erau Anglia şi Italia.

Prin garantarea numai a frontierelor vest-europene, conferinţa lăsa neasigurate frontierele estice ale Germaniei, cele cu Polonia şi Cehoslovacia. Tratatele de garanţie încheiate de Franţa cu Polonia şi Cehoslovacia nu le puneau la adăpost pe acestea de o posibilă agresiune germană şi dezvăluiau încercările diplomaţiei franceze de a mai atenua din prevederile Pactului renan, care a creat o nelinişte în România, legată prin obligaţii ferme atât de Cehoslovacia, cât şi de Polonia. Aceste tratate au consemnat reintrarea Germaniei pe scena politică ca mare putere, dar şi împărţirea Europei în ţări cu graniţe garantate şi ţări cu graniţe negarantate. Franţa depindea acum de Anglia, care, în calitate de putere garantă a pactului renan, decidea cine se făcea vinovată de agresiune.

Pactul Briand-Kellogg
Pactul Briand – Kellogg (iunie 1928): a condamnat recurgerea la război pentru reglementarea diferendelor internaţionale şi a cerut renunţarea la război ca instrument de politică naţională şi în relaţiile mutuale. Aderarea majorităţii statelor la acest pact (inclusiv a României) s-a făcut cu rezerva păstrării dreptului la legitimă apărare.

Guvernul francez a încercat ca, printr-o victorie diplomatică, să redreseze situaţia Franţei în lume. Ca urmare, Aristide Briand, ministrul de externe al Franţei, a propus în aprilie 1927, în acest scop, guvernului american încheierea unui pact de „prietenie veşnică”, interzicând „recurgerea la război” în relaţiile dintre cele două ţări. La 28 decembrie 1927, Frank Kellogg, şeful Departamentului de Stat, adresa guvernului francez o notă în care menţiona că ideea este acceptată de Washington, dar că ar fi util dacă acest pact ar fi multilateral, la care să participe toate statele lumii, ceea ce guvernul francez n-a putut refuza. Astfel, la 28 august 1928, alături de Franţa şi SUA, a fost semnat de Germania, Japonia, Italia, Polonia şi Cehoslovacia. Germania, Japonia şi Italia au manifestat rezerve. Mica Înţelegere a aderat în iunie 1928, sub rezerva menţinerii tratatelor încheiate. URSS n-a fost invitată, dar şi-a exprimat acordul.

La 9 februarie 1929, la Moscova s-a încheiat protocolul prin care România, URSS, Polonia, Estonia, Letonia se înţelegeau cu privire la punerea în vigoare cu anticipaţie a pactului.

Pactul Briand-Kellogg are meritul de a fi decis, printr-un act juridic internaţional, interzicerea războiului de agresiune. El a pornit din intenţia Franţei de a-şi găsi un aliat puternic şi a devenit un tratat general. Din păcate, pactul nu prevedea măsuri concrete pentru a evita conflictele.

Problema dezarmării
Contradicţiile dintre marile puteri au dus la o politică de înarmare, ceea ce a stârnit o vie nelinişte în sânul opiniei publice. În acest context, Societatea Naţiunilor a considerat necesară discutarea acestei probleme, scop în care s-a creat o comisie de pregătire a Conferinţei de dezarmare care şi-a început lucrările la Geneva, în anul 1926. La 30 noiembrie 1927, Maksim Litvinov a expus Comisiei propunerile sovietice privind dezarmarea generală şi completă, care au fost prezentate la următoarele sesiuni ale comisiei de pregătire a Conferinţei de dezarmare, în anii 1927-1928, dar ele au fost respinse. În această situaţie, guvernul sovietic a venit cu un nou proiect, care avea în vedere măsuri de reducere parţială a înarmărilor, dar a fost respins de reprezentanţii celorlalte state. Sovieticii au revenit cu un nou proiect, care viza aceeaşi chestiune, însă şi acesta a împărtăşit soarta celor precedente.
Problema reparaţiilor şi a datoriilor de război

Problema reparaţiilor din 1929 a revenit în atenţia opiniei publice internaţionale. Sprijinite substanţial de oameni politici din SUA, cercurile conducătoare din Germania se pronunţau împotriva Tratatului de la Versailles şi pentru revizuirea prevederilor referitoare la plata reparaţiilor.

Îngrijorate de posibilităţile apropierii americano-germane, Londra şi Parisul s-au declarat de acord cu reexaminarea problemei reparaţiilor, ajungându-se, în cele din urmă, la un nou plan Young (după numele preşedintelui Comisiei financiare, Owen Young). Diplomaţia occidentală se preocupa numai de reparaţiile germane, lăsându-le nerezolvate pe cele orientale, în care erau implicate ţările mici şi mijlocii, ca şi ţara noastră. Şi reprezentanţii micilor state au fost total nesatisfăcuţi de conferinţă, ei determinând ţinerea unei a doua conferinţe. Planul Young a facilitat refacerea potenţialului militar al Germaniei fiind, în acelaşi timp, un mijloc de pătrundere a capitalului american pe piaţa germană. Prin acest plan, reparaţiile datorate de Germania erau reduse la 38 de miliarde mărci-aur, plătibile în 59 de ani, faţă de 132 de miliarde mărci-aur, sumă stabilită de Comisia reparaţiilor în aprilie 1921. O prevedere importantă a fost desfiinţarea Comisiei Reparaţiilor şi a controlului străin asupra căilor ferate şi a unor întreprinderi germane.

Datorită crizei economice, existenţa planului a fost extrem de scurtă, preşedintele Hindenburg cerând ajutorul băncilor americane. Preşedintele american Herbert Hoover a anunţat, în 1931, suspendarea pe un an a plăţii tuturor reparaţiilor de război, fapt care a stârnit indispoziţia unor ţări (Franţa, Belgia, Iugoslavia). Prim-ministrul englez, Ramsay Macdonald, a avut iniţiativa convocării unei conferinţe a tuturor ţărilor interesate, la care marea majoritate au adoptat moratoriul Hoover. Extinderea acestuia, în ianuarie 1932, a dus la sistarea oricărei plăţi.

Sub presiunea guvernelor american şi englez, guvernul francez a fost nevoit să-şi exprime acordul ca Germania să plătească numai 3 miliarde mărci aur, în măsura în care situaţia economică se redresa. Aceasta însemna practic anularea datoriilor germane. Anularea acestora a dus şi la anularea reparaţiilor orientale, datorate de Ungaria şi Bulgaria. Rămânea problema datoriilor de război contractate de ţările europene de la guvernul SUA. Acesta nu vroia să renunţe la plata datoriilor de război. Europenii încep să încline tot mai deschis pentru încetarea plăţii datoriilor de război faţă de SUA. Astfel, în octombrie 1932 guvernul francez a încetat să mai plătească datoriile de război către SUA, exemplul acestuia fiind urmat şi de celelalte ţări europene, cu excepţia Finlandei.