Relaţii internaţionale
Yüklə 242,95 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- 1948 şi începutul anului următor . Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.)
- Eisenhower
- Sistemul alianţelor
- Tratatul de la Manila, care a creat Organizaţia Tratatului Asiei de Sud Est (S.E.A.T.O.)
- Pactul de la Bagdad (C.E.N.T.O.
- Tabăra estică şi primele semne ale dezgheţului Est-Vest
- Tratatului de la Varşovia
- D E S T I N D E R E A R E L A T I VĂ (1962-1975)
- I.R.B.M.
- Tratatului de la Moscova
Constituţia Germană - de natură federală
La 7 octombrie, URSS replică - făcând în propria sa zonă- o Republică Democrată Germană (RDG), cu o constituţie centralizatoare. Începând cu acest moment, divizarea Germaniei este instituţionalizată. Cele două tabere faţă în faţă Convingerea că Uniunea Sovietică reprezintă un pericol mortal pentru lumea liberă o determină pe aceasta din urmă să se înarmeze. Participanţii la Pactul de la Bruxelles (Franţa, Marea Britanie, Benelux) au constatat neputinţa lor vis-à-vis de diviziile Armatei Roşii şi au cerut SUA să adere la Pact şi să le dea un sprijin militar. La 4 martie 1948, Georges Bidault, ministrul de externe al Franţei, i-a scris lui George Marshall, secretarul Departamentului de Stat, pentru a-l invita să reia colaborarea între lumea veche şi cea nouă pe teren politic şi militar. De la Doctrina Truman, americanii preocupaţi să îndiguiască comunismul, au crescut cheltuielile lor militare, care au atins 13℅ din PIB în 1952, ţinând forţele lor în alertă şi creând o centrală de informaţii (CIA). Dar, în SUA orice tratat internaţional trebuie să fie, conform Constituţiei, aprobat cu două treimi de Senat, înainte de a fi ratificat. Guvernul american a estimat că este mai înţelept să facă Senatul să voteze o rezoluţie prealabilă autorizând puterea executivă să încheie alianţe în timp de pace. Astfel, s-a ajuns la rezoluţia Vandenberg (numele senatorului american republican, preşedintele Comisiei de politică externă din Senat), votată la 11 iunie 1948. A fost vorba de o adevărată revoluţie în politica externă americană, care până atunci n-a făcut alianţe decât pe timp de război. Pactele vor deveni un instrument privilegiat al securităţii naţionale în timp de pace. De acum înainte, calea este deschisă alianţei atlantice, negociate la sfârşitul anului 1948 şi începutul anului următor. Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.), Tratatul, încheiat pentru 25 de ani, a fost semnat solemn la 4 aprilie 1949 în Washington, de reprezentanţii a 12 naţiuni (SUA, Canada, Franţa, Marea Britanie, Benelux, Italia, Norvegia, Danemarca, Islanda şi Portugalia). Uniunea Europei Occidentale era practic golită de substanţa sa, mai multe din organismele sale au fost de altfel absorbite de către NATO. Grupul permanent, compus din reprezentanţii SUA, Marii Britanii şi Franţei, care avea sediul la Washington, este însărcinat cu direcţia strategică a Alianţei. NATO este în acest moment o organizaţie foarte suplă, care afirmă că un atac împotriva unuia dintre aliaţi din Europa, sau împotriva unei insule din Atlantic, echivalează cu un atac împotriva teritoriilor tuturor. Acest ajutor militar nu este automat şi fiecare ţară îşi păstrează propriul comandament şi propria armată. NATO a plasat Europa Occidentală sub protecţie americană. Pactul a fost violent combătut de Uniunea Sovietică, care considera că este îndreptat împotriva ei. În acest pact, comuniştii văd un mod de aservire al Europei Occidentale, SUA. Evenimentele din Extremul Orient, şi în particular războiul din Coreea, au modificat profund sistemul Pactului atlantic, prin accentuarea integrării militare. Războiul rece este, înainte de toate, o confruntare ideologică, şi lupta împotriva comunismului se face prin propagandă şi mobilizare ideologică. În SUA, senatorul Mac Carthy lansează o violentă campanie anticomunistă (9 februarie 1950), care se transformă într-o veritabilă „vânătoare de vrăjitoare”, punându-i sub acuzare pe toţi cei care sunt suspectaţi de activităţi anti-americane. În noiembrie 1952, republicanii au câştigat alegerile prezidenţiale. Generalul Eisenhower a fost ales preşedinte. El a criticat, în campania sa electorală, politica administraţiei republicane, care a constat în a opri comunismul (containement) şi a preconizat o politică de fermitate şi de respingere a comunismului (roll-back). În fapt, noua administraţie a renunţat curând la această politică, care risca să ducă la un război generalizat. Noua înfăţişare a politicii americane se rezumă la un aspect diplomatic: pactomania, şi la un aspect strategic: doctrina represaliilor masive. Din 1945, datele strategice au evoluat. URSS a făcut prima experienţă atomică în 1949. Conflictul din Coreea apare ca un model de conflict limitat, sângeros, impopular şi ineficace. În aceste condiţii, republicanii americani adoptau, în 1953, noua strategie, care poate fi rezumată prin trei formule: represalii masive (masive retaliation), riposta imediată (instant retaliation), fără adăposturi (no sheltering), adică la orice atac, SUA vor răspunde imediat şi masiv cu arma atomică. Nici un teritoriu nu va fi scutit. Aşa estimau SUA că vor obţine maximum de securitate la costurile cele mai puţin ridicate. Sistemul alianţelor În Asia a devenit imperioasă stoparea expansiunii comunismului chinez şi de a duce la eşec „teoria dominoului”: atunci când o ţară cade sub dominaţia comunismului, vecinele riscă să fie şi ele antrenate.
Tabăra estică şi primele semne ale dezgheţului Est-Vest Coerenţa estului se manifestă printr-o unitate ideologică, al cărui simbol a fost Kominformul. El a denunţat imperialismul american, vinovat de război, a căutat să impună modelul sovietic, susţine cultul personalităţii genialului Stalin şi îl acuză pe Tito. Opozanţii sunt peste tot vânaţi. Pe plan economic, accentul a fost pus pe industria grea şi pe colectivizarea agriculturii. În replică la constituirea OECE, statele Europei de Est (Bulgaria, Ungaria, Polonia, România, Cehoslovacia, Uniunea Sovietică, urmate de Albania şi Republica Democrată Germană) s-au regrupat, la 25 ianuarie 1949, în Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.), care avea rolul de a le facilita relaţiile comerciale, în parte, în profitul URSS. Pe plan militar, Uniunea Sovietică a semnat cu democraţiile populare şi cu China tratate de asistenţă bilaterale. Izolat de lumea occidentală, blocul de est s-a aliniat „marelui frate”. Ca urmare a intrării Germaniei în NATO, el a creat, la 14 mai 1955, pactul de la Varşovia. Această alianţă regrupa, sub comandament sovietic, toate forţele armate ale ţărilor Europei de est, cu excepţia Iugoslaviei. După moartea lui Stalin (martie 1953) a fost instalată în funcţiune o conducere colectivă cu Hruşciov, ca prim secretar al Partidului Comunist A fost inaugurată o perioadă numită a „dezgheţului”, după un termen dintr-un roman al lui Ilya Ehrehburg. Dezgheţul intern, amnistia, reducerea pedepselor şi începutul perioadei destalinizării a provocat, în acelaşi timp, o perioadă de agitaţie: tulburări în Cehoslovacia (iunie, 1953), o adevărată revoltă în Berlinul de est (16-17 iunie 1953). Peste tot în democraţiile populare asistăm la o separare a funcţiilor între primul ministru şi primul secretar al partidului. Dezgheţului URSS, în politica externă, i-au urmat alte demersuri internaţionale specifice. Au fost reluate, la 20 iulie 1953, relaţiile întrerupte cu Israelul. La 27 iulie a fost semnată Convenţia de Armistiţiu în Coreea. Uniunea Sovietică a acceptat propunerea lui Churchill de a se ţine o reuniune a celor patru miniştri de externe la Berlin, dar acest obiectiv n-a fost atins. La 31 martie 1954, Uniunea Sovietică a propus încheierea unui pact de securitate europeană. Şi-a adus o contribuţie în ce priveşte Conferinţa de la Geneva asupra Indochinei (26 aprilie-21 iulie 1954). La 11 octombrie 1954, forţele sovietice au evacuat Port Arthur. La 26 ianuarie 1955, URSS a pus capăt stării de război cu Germania. În primăvara anului 1955, URSS a promis să-şi retragă trupele din Austria, cu condiţia ca această ţară să-şi păstreze neutralitatea. Un tratat devenea posibil. La 15 mai 1955, cele patru mari puteri au semnat la Viena tratatul prin care se punea capăt ocupaţiei Austriei, care se obliga să rămână neutră şi să respingă orice uniune cu Germania. Austria putea fi membru ONU şi să intre în organizaţiile nonmilitare. Spiritul destinderii a permis ţinerea la Geneva a unei conferinţe la vârf, în 18-23 iulie 1955, care-i reunea pe preşedintele Eisenhower, mareşalul Bulganin, însoţit de Hruşciov, premierul britanic Eden, preşedintele Consiliului de miniştri francez Edgar Fauré. Dezacordul asupra Germaniei a fost total, dar „spiritul Genevei” a lăsat loc speranţei că destinderea va lua locul războiului rece. De fapt, deschiderea sovietică faţă de Germania s-a concretizat prin călătoria lui Adenauer la Moscova (9-13 septembrie 1955) şi stabilirea relaţiilor diplomatice între RFG şi URSS. Problema germană n-a mai fost principalul pol al tensiunii între est şi vest. URSS a reacţionat cu vigoare la eventualitatea creării unei Comunităţi Europene a Apărării, cu unităţi militare germane, şi la elaborarea unei Uniuni a Europei Occidentale (UEO), care a urmat eşecului Comunităţii Defensive Europene (CED). URSS a înmulţit apelurile la dezarmare şi securitate în Europa şi a convocat la Moscova o conferinţă (29 noiembrie-2 decembrie 1954), la care au participat numai democraţiile populare. Sovieticii au răspuns integrării RFG în NATO prin crearea Tratatului de la Varşovia (14 mai 1955), regrupând în jurul URSS şapte democraţii populare (Polonia, Cehoslovacia, Germania de Est, România, Bulgaria, Albania, Ungaria). Tratatul de la Varşovia era un tratat de prietenie, cooperare şi asistenţă mutuală, care avea un comandament militar unic, încredinţat unui mareşal sovietic. El conferea blocului estic o structură solidă şi îşi asumă de acum înainte rolul de gardian al blocului. Relativa liberalizare a permis o apropiere a Uniunii Sovietice de Iugoslavia. Hruşciov, Mikoian şi Bulganin (26 mai-3 iunie 1955) au făcut o vizită la Belgrad, în semn de reconciliere, după ruptura din 1948. URSS recunoştea diversitatea căilor care duceau la socialism. În acelaşi timp competiţia est-vest s-a mutat în afara Europei, unde Uniunea Sovietică exploata voinţa de emancipare colonială, care se răspândea în lumea a treia.
Anii 1955-1962 n-au însemnat sfârşitul lumii bipolare, născută după cel de-al doilea război mondial. Această perioadă intermediară, care a însemnat trecerea lumii de la confruntarea a două blocuri la destindere, a fost plasată sub semnul co-existenţei paşnice. Aceasta a însemnat un nou mod de relaţii Est-Vest şi o consecinţă a „naşterii lumii a treia”. Primei faze a decolonizării asiatice îi succede un al doilea val, cel african. La Bandung, în aprilie 1955, în absenţa marilor puteri, statele recent decolonizate şi-au proclamat voinţa lor de independenţă şi de coexistenţă paşnică şi la Suez, în 1956, două mari puteri coloniale europene au avut parte de o replică diplomatică din partea unui stat din Orientul Apropiat, Egiptul. Urmare a mişcărilor de decolonizare s-a născut un ansamblu de ţări situate în Asia şi în Africa, care aveau în comun subdezvoltarea economică şi au cunoscut o importantă creştere demografică: este „Lumea a Treia” (expresie creată de Alfred Sauvy, în 1952). Aceasta a luat cunoştinţă de existenţa sa în timpul conferinţei de la Bandung. Ea a repurtat o victorie diplomatică la Suez. Într-un timp de 4 ani, statele lumii a treia s-au înmulţit şi au transformat ONU. Lumea a III-a şi-a proclamat mai mult sau mai puţin paşnic intenţiile sale de a nu mai fi tratată ca un obiect al relaţiilor internaţionale. Dintr-o dată, ea a complicat şi îmbogăţit relaţiile internaţionale, raporturile de forţe Est-Vest. Competiţia economică, cursa înarmărilor şi a spaţiului se substituie puţin câte puţin confruntării ideologice. Opoziţia ideologică face imposibilă o adevărată pace. Echilibrul nuclear face improbabil războiul, după formula lui Raymond Aron: „Pace imposibilă, război improbabil”. Între cele două blocuri, coexistenţa paşnică triumfă, chiar dacă crize violente (Berlin, Cuba) au punctat această perioadă. Chiar şi în interiorul blocurilor linii de ruptură apar, mai ales în blocul estic, unde, ca urmare a destalinizării, au urmat crizele din Polonia şi Ungaria şi fisurile din alianţa chino-sovietică. În blocul occidental, ţările europene, ieşite din reconstrucţie, se organizează puţin câte puţin. Reculul diplomatic anglo-francez în criza canalului de Suez a deschis porţile Orientului Apropiat pentru cele două superputeri care vor duce de acum înainte o luptă pentru impunerea influenţei proprii, fără a se înfrunta întotdeauna. Ţările nealiniate au fost „recuperate” de diplomaţia sovietică, în timpul Conferinţei de solidaritate afro-asiatică de la Cairo (decembrie 1957) şi la ONU, în timpul tumultoasei sesiuni din 1960.
Pe de altă parte decolonizarea a provocat o bulversare a structurii diplomatice internaţionale, în particular a O.N.U., unde apariţia noilor state a zguduit o majoritate tradiţional inspirată de SUA în Adunarea Generală. Noile state s-au servit de Adunarea Generală ca de o tribună unde poziţiile occidentale erau puse în discuţie. Evoluţia blocurilor Puţin câte puţin, cele după blocuri au început să-şi înţeleagă raporturile ca netinzând să ducă în mod necesar la un război deschis. Primele semne ale „dezgheţului” au apărut după moartea lui Stalin (Congresul al XX –lea al P.C.U.S.). Destalinizarea este la originea fisurilor care au apărut în blocul estic. În blocul occidental un nou pol de putere era în curs de a se naşte în jurul pieţei comune. Coexistenţa paşnică n-a însemnat sfârşitul tensiunilor, s-a instalat un sistem de echilibru al terorii, zguduit de crize (Berlin şi Cuba). Limitele coexistenţei paşnice După moartea lui Stalin s-a constatat un dezgheţ în relaţiile internaţionale. Semnarea tratatului de pace privind Austria şi reconcilierea lui Tito cu conducătorii sovietici sunt semne clare ale schimbării politicii externe sovietice. Factorii esenţiali au fost afirmarea lumii a treia şi echilibrul terorii. În Asia şi în Africa s-au născut state care vroiau să trăiască în pace. Un nou actor – Lumea a Treia – tulbura echilibrul bipolar. Pe de altă parte, ameninţarea atomică, echivalentul distrugerii totale n-a mai fost monopolul unei singure puteri. Ea este bilaterală şi echilibrată, pe scurt: s-a neutralizat. Pe plan mondial, criza Ungariei şi a Suezului au demonstrat că super puterile nu vroiau să se confrunte. Sovieticii, în mod particular Hruşciov au fost mai rapizi decât americanii. Adaptându-şi politica la această evoluţie, în raportul său, din 31 octombrie 1959, Hruşciov a abandonat ideea unei confruntări militare inevitabile între sistemul capitalist şi comunist. Chiar dacă victoria comunismului devine un obiectiv pe termen lung, competiţia trebuie să se limiteze pe teren economic şi ideologic. Între ’55 şi ’62 s-a schimbat stilul din relaţiile internaţionale, conducătorii sovietici şi-au înmulţit vizitele în străinătate. Hruşciov l-a întâlnit pe Eisenhower în SUA, în septembrie 1959, pe de Gaulle, în Franţa în 1960, pe Kennedy la Viena, în iulie 1961. El a încurajat de acum înainte competiţia economică cu SUA, predicând că, în 1980, Uniunea Sovietică va depăşi SUA în materie de producţie. Victoria comunistă trebuie să se facă pe tărâm economic. Dar războiul rece a continuat. El a afectat mai ales epicentrul, Berlinul, iar începând din 1958 s-a întins în Africa cu ocazia conflictelor de decolonizare, în America Latină cu criza cubaneză şi în Asia; în strâmtoarea Formosa, în care comuniştii chinezi au bombardat insulele Chinei naţionaliste Quemoy şi Matsu (22-23 august 1958).
Diplomaţia sovietică a ştiut să profite de jocul ameninţărilor nucleare, ameninţând Franţa şi Anglia, în momentul crizei Suezului, cu folosirea armelor nucleare, intimidând SUA cu succesul recent în spaţiu. Lansarea primului satelit artificial Sputnik de către sovietici la 4 octombrie 1957 şi primul zbor al omului în spaţiu, sovieticul Gagarin la (12 aprilie 1961), au reprezentant câştiguri ştiinţifice importante şi au dovedit că Uniunea Sovietică dispunea de rachete cu rază lungă, care puteau atinge teritoriul american. SUA a luat cunoştinţă de întârzierea lor în acest domeniu. Ele au decis să întreprindă un efort gigantic pentru a depăşi URSS. Kennedy a recunoscut public sfidarea şi a cerut Congresului, la 25 mai 1961, un efort sporit, pentru a realiza cucerirea spaţiului. A fost începutul unei noi curse a înarmărilor, destinată nu ştergerii de pe faţa pământului, ci mai degrabă să-i insufle teamă în arătarea superiorităţii. SUA şi-a remodelat strategia ei. Riposta graduală americană SUA şi-au remodelat strategia lor. Noul preşedinte, democratul J.F. Kennedy, a afirmat dorinţa SUA de a proteja lumea liberă, dar sub impulsul secretarului apărării, Robert Mac Namara, democraţii au înlocuit ”doctrina represaliilor masive” cu cea a „ripostei graduale”. Aceasta a proporţionat riposta cu ameninţarea şi miza pusă în joc, urmând o escaladare savantă, care mergea de la conflictul convenţional la războiul nuclear. Noua strategie implica posesia tuturor categoriilor de arme şi, în special, întărirea armamentului convenţional american, dezvoltarea noilor mijloace de ripostă, cum erau noile rachete Polaris. În ciuda neliniştilor americane, în privinţa avansului sovietic în domeniul rachetelor, URSS era, în realitate, în mare întârziere în cursa armamentelor strategice. În 1962, Moscova dispunea de 75 de rachete intercontinentale, care puteau fi lansate de la sol şi fabricau 25 pe an. SUA posedau deja 294 de rachete intercontinentale şi fabricau 100 pe an. Superioritatea americană este şi mai zdrobitoare în domeniul rachetelor submarine şi a bombardierelor intercontinentale. Primele negocieri pentru dezarmare O altă consecinţă a „echilibrului terorii” a fost relansarea dezarmării. Uniunea Sovietică s-a făcut campionul ideii, sprijinind planul Rapacki, de denuclearizare a Europei Centrale (1957 – 1958), şi a declarat un moratoriu asupra testelor nucleare. În 1958 s-au deschis negocieri între cele trei puteri cu arsenal atomic, cu scopul de a se ajunge la un acord privind încetarea experienţelor nucleare în atmosferă. Paralel cu aceste convorbiri, guvernele sovietic şi american au decis să reia negocierile într-un nou organism, „comitetul celor 18”, format din reprezentanţii puterilor vestice, estice şi ai ţărilor nealiniate. În timpul întâlnirii la vârf de la Viena (3-4 iunie 1961), Hruşciov i-a cerut lui Kennedy ca negocierile asupra experienţelor nucleare să fie replasate în cadrul mai general al dezarmării. În septembrie 1961, negociatorii american şi sovietic şi-au asumat un obiectiv ambiţios, dezarmarea generală şi completă. Realizarea sa urma să fie progresivă, pe etape, de durată, echilibrată. În fapt, convergenţa americano-sovietică va antrena abandonul perspectivei unei reduceri generale a armamentelor. Cele două superputeri au preferat, de acum înainte, negocieri pentru acorduri parţiale şi selective. D E S T I N D E R E A R E L A T I VĂ (1962-1975) Anul 1962 a deschis o eră nouă de apropiere şi cooperare. Reglementarea afacerii rachetelor din Cuba, care corespunde sfârşitului crizei Berlinului, a pus bazele destinderii. Consecinţele au fost imense. Pe de altă parte, în cursul anilor ’60 se constată bipolarizarea crescândă a vieţii internaţionale şi o eroziune a monolitismului celor două blocuri. Coeziunea NATO şi a Tratatului de la Varşovia au slăbit, şi o schismă a apărut între URSS şi China populară. Cele două superputeri au început un dialog care viza limitarea cursei înarmărilor: este era destinderii. Această acomodare a făcut din aceşti actori adversari, parteneri. Confruntarea a continuat în conflictele locale din Asia, Africa şi Orientul apropiat. Ordinea bipolară, contestată la Conferinţa de la Bandung, de către naţiunile lumii a treia, părea consolidată de convergenţa relativă a intereselor celor doi mari, şi ameninţată de noile forţe ce se năşteau în sânul celor două blocuri şi în interiorul lumii a treia. Ţările lumii a treia, cu toată slăbiciunea lor economică şi militară, exercitau o influenţă crescândă, din simple mize ale confruntării Est – Vest ele devenind, puţin câte puţin, agenţi ai politicii mondiale. Bipolarismul americano-sovietic Evoluţia acestei perioade este marcată de voinţa de pacificare a celor doi mari, care au renunţat la o strategie a tensiunii şi s-au angajat pe calea destinderii. Această perioadă corespunde cu apogeul puterii americane, pe plan strategic şi economic, cu intruziunea unui satelit sovietic (Cuba) în emisfera occidentală. Din partea sovietică, după căderea lui Hruşciov (1964), criticat pentru eşecurile în politica agricolă dar, de asemenea, în politica externă a început o lungă perioadă de guvernare a lui Brejnev (decedat la 10 noiembrie 1982). Echipa Brejnev a înregistrat una din marile succese pe terenul politicii externe. URSS a făcut proba unui dinamism extern contrastant cu imobilismul intern, penetrând adânc Lumea a Treia, întărind integrarea „ţărilor frăţeşti” şi mai ales obţinând un dialog privilegiat cu SUA, care au sfârşit prin a le recunoaşte puterea. Destinderea n-a însemnat dezarmarea. Pericolul corespundea unui creşteri considerabile a armamentelor, cu deosebire în tabăra sovietică, care a făcut un enorm efort pentru a recupera rămânerea sa în urmă în domeniul armamentelor strategice, deoarece în 1962 Washingtonul dispunea de o netă superioritate. A avut loc o cursă a înarmărilor, mai ales în domeniul rachetelor cu rază medie (2000-4000 km) I.R.B.M. (Intermediate Range Ballistic Missile), la rachete cu rază lungă de acţiune (10.000 km) I.C.B.M. (Intercontinental Ballistic Missile) sau la rachete lansate de pe submarin S.L.B.M. (Submarine Launched Ballistic Missile). Cei doi mari ajung, la sfârşitul anilor ’70, la acumularea unui arsenal impresionant. Cu toate că ambele superputeri cresc fără încetare potenţialul lor limitat, ele evită cu cea mai mare grijă orice înfruntare directă şi se menajează, fiind constrânse de greutăţile lor interne, care-i obligă să găsească un modus vivendi. Avansul american în domeniul tehnologic După ce a luat un avans ştiinţific şi militar (Sputnik 1957, Gagarin 1961), Uniunea Sovietică a acumulat întârzieri în domeniul tehnologiei de vârf. Americanii au fost primii care au ajuns pe Lună (21 iulie 1969) şi ei au lansat primul laborator spaţial în 1973. În competiţia mondială, meritele socialismului n-au triumfat uşor. Şi din punct de vedere american există probleme de dezvoltare a capitalismului. Îndoiala înlocuieşte încrederea pe motivul menţinerii zonelor de sărăcie, de segregaţie rasială, războiul din Vietnam şi scandalurile politice. Reducerea tensiunilor internaţionale Anii ’60 au fost marcaţi de reluarea tratativelor între USA şi Uniunea Sovietică. Perioada ’69 – ’73 este faza cea mai fecundă a destinderii. Ea corespunde venirii la putere în Washington a preşedintelui Richard Nixon şi a consilierului său pentru securitate naţională, Henry Kissinger, care au manifestat convingerea despre necesitatea dezangajării. SUA se consideră prima putere mondială, dar nu vor să mai conducă singuri. Ei acceptă paritatea nucleară cu URSS şi în curând se va ajunge la o diplomaţie triunghiulară, ceea ce explică atât acordurile privind domeniul ştiinţific şi comercial, cât şi în domeniul militar. Un fel de înţelegere, de acceptare, s-a stabilit între americani şi sovietici, care a dus la apariţia unei co-gestiuni a afacerilor internaţionale: fiecare din cei doi mari recunoaşte dreptul celuilalt de a face să domnească ordinea în tabăra sa şi să evite cu grijă orice confruntare directă. Războiul din Vietnam este un exemplu remarcabil al unui conflict în timpul destinderii care priveşte o ţară din tabăra socialistă, Vietnamul, susţinută de Moscova. În cele mai grele momente ale angajamentului militar aici, Moscova a menţinut şi întărit raporturile sale cu Washington-ul. Intervenţia sovietică în Cehoslovacia n-a mai afectat procesul destinderii. Acordurile de limitare a armamentelor De la 1 decembrie 1959, cei doi mari au convenit la demilitarizarea Antarcticii. După criza din 1962, convergenţa intereselor sovieto-americane a apărut şi mai clar. Tratatul de la Moscova O altă măsură a fost simbolică, chiar dacă nu este vorba de o dezarmare propriu–zisă. Din 1958 se pune problema interzicerii testelor nucleare în atmosferă, încercare care a făcut obiectul unui moratoriu, întrerupt în septembrie 1961. Ca urmare a crizei cubaneze, SUA şi URSS au ajuns la un punct final, după ani de negocieri. Ele au fost iniţiatorii Tratatului de la Moscova (5 august 1963), semnat pentru mai mult de 100 de ani, care interzice experienţele nucleare în atmosferă. Franţa şi China, care şi-au pus la punct echipamentele lor atomice, au refuzat să adere. În realitate, Tratatul de la Moscova n-a limitat arsenalul militar al celor doi mari, care au conservat, fără posibilitatea de control, stocuri enorme şi pe care le sporeau. Acestor puteri atomice nu li se interzicea mare lucru, în schimb ele invitau alte ţări să adere la el, privându-le de mijloace de a poseda ele arme nucleare. Însemnătatea militară a tratatului este nulă, dar cea politică este imensă. El concretizează o schimbare de climat între cei doi mari, care încheie un acord ce respinge cu indignare China din tabăra estică şi Franţa din tabăra occidentală. Tratatul asupra non-proliferării armelor atomice Întâlnirea dintre preşedintele Johnson şi preşedintele Consiliului de Miniştri Kosîghin, la Glassboro (New Jersey), în 23 -25 iunie 1967, permite încheierea, în iulie 1968, a unui Tratat asupra non-proliferării armelor atomice, semnat de SUA, URSS şi Marea Britanie, respins din nou de Franţa şi China, care experimentează bomba cu hidrogen în 1967-1968 şi refuză să adere la un tratat care le interzice să adere la clubul atomic. Coeziunea NATO şi a Tratatului de Varşovia au slăbit, şi o schismă s-a dezvoltat între URSS şi China populară. Cele două superputeri au început un dialog care viza limitarea cursei înarmărilor: este era destinderii. Această acomodare a făcut din aceşti actori adversari-parteneri. Confruntarea a continuat în conflictele locale din Asia, Africa şi Orientul Apropiat. Ordinea bipolară, contestată la Conferinţa de la Bandung, de naţiunile lumii a treia, părea consolidată de convergenţa relativă a intereselor celor doi mari şi ameninţată de noile forţe ce se năşteau în sânul celor două blocuri şi în interiorul lumii a treia.
Mai întâi americanii şi sovieticii au convenit să stabilească un contact direct pentru a evita escalada fatală. S-a creat (anunţată la 20 iunie 1963) o legătură între Washington şi Moscova (a apărut telefonul roşu). La 27 ianuarie s-a semnat un tratat de nemilitarizare a spaţiului, a lunii şi a corpurilor celeste şi interdicţia de a lansa pe orbită armele nucleare. 14 februarie 1967- tratatul de la Tlateloloco, trebuia să ducă la crearea unei zone libere de arme nucleare în America Latină. Există un comitet al ONU, format din 18 membri, care a elaborat un tratat de denuclearizare a marilor (11 februarie 1971) şi o convenţie de interzicere a armelor biologice (10 aprilie 1972). Cele mai multe din aceste acorduri sunt încheiate pe baza filosofiei „controlului armamentului”. Nu e vorba de dezarmare, ci de fixarea limitelor asupra înarmării. Limitarea armamentelor strategice Statele Unite şi URSS erau în curs de a acumula arme din ce în ce mai perfecţionate şi erau îngrijorate de costul tot mai ridicat al rachetelor antibalistice (Antiballistic Missile sau ABM). ABM, al căror cost este considerabil, sunt capabile să oprească în zbor rachetele inamice înainte să-şi atingă obiectivul. Sovieticii le-au construit în jurul Moscovei şi americanii în jurul Washingtonului. Se repunea în discuţie „echilibrul terorii”, apărând riscul ca prima lovitură să ducă la declanşarea unui conflict nuclear. Al doilea progres a fost apariţia rachetei cu capete multiple sau MIRV (Multiple Independently Targeted Return Vehicle), care permitea atingerea mai multor obiective o singură dată. Yüklə 242,95 Kb. Dostları ilə paylaş:
|