Relaţii internaţionale
Yüklə 242,95 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Întâlnirile între cei doi mari
- Mutual Balanced Forces Reduction
Acordurile SALT I În iunie 1968 au început negocierile asupra limitării armelor strategice, SALT (Strategic Arms Limitation Talks), duse de consilierul principal al preşedintelui Nixon, Henry Kissinger. S-au deschis la Helsinki, în noiembrie 1969, ca urmare a nenumăratelor reuniuni, permiţându-i lui Nixon şi Brejnev, la 26 mai 1972, semnarea acordurilor SALT. Era compus din două părţi: un acord provizoriu şi un tratat. Acordul consistă din îngheţarea pentru cinci ani a armamentelor strategice, încetarea construirii de rampe de lansare fixe pentru ICBM, rachetele intercontinentale şi a lansatoarelor balistice pe submarine (SLBM). Plafonul pentru ICBM era de 1054 pentru americani, 1409 pentru sovietici, pentru SLBM, de 650 pentru americani şi 950 pentru sovietici. Tratatul a limitat la două poziţii sistemele de apărare antirachetă (ABM), în jurul Moscovei şi Washingtonului. Logica echilibrului terorii era aceea ca insistenţa în a descuraja să ducă la împiedicarea izbucnirii războiului. A fost pentru prima dată când cele două puteri, depăşind problema controlului, au încheiat un acord privitor la armamente, care nu cere nimic de la alte ţări. Acordul limita producţia la anumite tipuri de arme. În sfârşit, este un acord care recunoaşte accesul la paritate pentru URSS, ceea ce constituie o mare victorie pentru ea. Uniunii Sovietice i s-a recunoscut o superioritate numerică, sub pretextul unei înapoieri economice. Întâlnirile între cei doi mari Cu ocazia vizitei lui Nixon la Moscova (mai 1972), care a fost cea dintâi vizită oficială a unui preşedinte american în URSS, s-a semnat o declaraţie comună, în 12 puncte, care a „definit bazele raporturilor reciproce între SUA şi URSS”, un veritabil cod de conduită. Acest acord întăreşte bipolarismul americano-sovietic şi apropie două sisteme politice în care raţiunea de stat prevalează asupra exigenţelor ideologiei. În mai puţin de 3 ani, conducătorii celor două ţări s-au întâlnit de patru ori. În toamna anului 1972, o comisie consultativă permanentă instituţionalizează dialogul sovieto-american. Este vorba de a transforma acordul provizoriu într-un tratat definitiv. Acesta s-a făcut cu ocazia vizitei lui Brejnev în SUA (18-25 iunie 1973). Noi acorduri, convenţii sau declaraţii au fost semnate, care angajau cele două ţări să prevină războiul nuclear, nu numai între ele, ci şi între ele şi alte ţări. Prin aceasta, cele două ţări îşi acordau dreptul de arbitru, pentru a controla crizele care riscă să degenereze. A treia întâlnire la vârf (27 iunie-3 iulie1974) i-a permis lui Nixon şi Brejnev diferite acorduri privitoare la limitarea experienţelor nucleare subterane. Întâlnirea Acord de la Vladivostok, din 23-24 noiembrie 1974, este ultima întâlnire la vârf a destinderii. El prevedea, pentru ambii, un plafon de 2400 lansatoare (focoase) de rachete (ICBM şi SLBM), care trebuiau să servească de cadru pentru viitorul tratat SALT 2. Dar negocierile destinate să pregătească un acord definitiv s-au împotmolit după aceasta.
Trei chestiuni nu-şi găsiseră o soluţie în timpul perioadei războiului rece: situaţia teritorială moştenită din război, statutul Berlinului şi existenţa a două entităţi politice germane, simbol al diviziunii lumii: RFG şi RDG. Reglementarea problemei teritoriale. Până în anul 1969 politica externă a RFG, condusă de cei trei cancelari creştin-democraţi (Konrad Adenauer -1949-1963; Ludwig Erhard -1963-1966 şi Kurt Kissinger 1966-1969) a fost cea definită de cea a cancelarului Adenauer, fondată pe alegerea Occidentului. Ea reia din 1955 relaţiile diplomatice cu URSS şi a început o apropiere prudentă faţă de Polonia, dar greutăţile politice, cea a refugiaţilor şi a repatriaţilor, au constrâns-o la o mare prudenţă şi a imprimat o anumită rezervă politicii externe vest-germane. Această politică este fondată pe două principii contradictorii. Voinţa de a ancora RFG la Occident şi, în particular, ancorarea în construcţia europeană şi, în acelaşi timp, revendicarea unei Germanii unificate şi pretenţiile RFG de a-i reprezenta pe toţi germanii. Doctrina Hollstein (după numele secretarului de stat la afaceri externe) consistă în a ameninţa cu ruperea relaţiilor diplomatice cu toate statele care recunoşteau regimul din Pankow (Berlinul de Est). Östpoltikul (politica pentru est) Ca urmare a eforturilor de destindere americano-sovietică şi politicii pentru est a generalului de Gaulle, RFG, care profită de pieţele Europei de est, s-a deschis pentru est. Östpolitikul, schiţat din 1966, de guvernele „marii coaliţii” (înţelegând aici pe creştin-democraţi, social-democraţi şi liberali), a fost dezvoltat, începând cu 1969, de Willy Brandt, care iese învingător în alegeri în fruntea unei coaliţii restrânse a social-democraţilor şi a liberalilor. El va duce o politică de apropiere de est, imitând ceea ce a făcut preşedintele de Gaulle şi Nixon. Apropierea între cele două Germanii s-a făcut prin întâlnirile de la Erfurt, la 19 martie 1970 şi de la Kassel, la 21 mai 1970, între Willy Brandt şi prim-ministrul est-german Willy Stoph. Acordul RFG-URSS Germanii au început negocierile cu sovieticii, care au condus la acordul de la Moscova, din 12 august 1970. Părţile au declarat că obiectivul cel mai importat al lor este pacea şi destinderea, recunoscând inviolabilitatea frontierelor europene şi menţinând drepturile celor patru puteri asupra Berlinului. Recunoaşterea frontierelor germano-poloneze Au avut loc discuţii cu Polonia, pe chestiunea linia Oder-Neisse, pe care Germania federală n-a vrut niciodată să o recunoască. Finalmente, tratatul semnat la 7 decembrie 1970 afirmă intangibilitatea acestei frontiere. Imaginea cancelarului W. Brandt, îngenuncheat în faţa monumentului ridicat în memoria victimelor Ghetoului din Varşovia, dă o dimensiune umană reconcilierii germano-poloneze. Statutul Berlinului Între cele două Germanii rămâne problema Berlinului, libertatea de acces în Berlinul de vest. Lungi negocieri au permis încheierea la 3 septembrie 1971 a unui acord cvadripartit asupra Berlinului, stipulând menţinerea drepturilor celor patru puteri ocupante şi un nou statut. Occidentalii acceptă ca oraşul să nu mai fie considerat un land al RFG. Căile de acces au fost reglementate cu minuţiozitate. . Recunoaşterea celor două Germanii Cele două state s-au recunoscut şi şi-au schimbat reprezentaţii diplomatici. Până în acest moment, RFG s-a considerat reprezentanta celor două Germanii. Tratatul cu Germania de Est recunoaşte explicit că nici unul din cele două state n-au suveranitate în afara frontierelor actuale. Tratatul între cele două Germanii a fost finalmente notificat la 21 decembrie 1972. Una din consecinţele esenţiale ale acestui tratat a fost de a obţine recunoaşterea RDG de către numeroase state occidentale şi admiterea celor două Germanii în ONU, în septembrie 1973, consacrarea separaţiei juridice a celor două state germane şi ostpolitikul au meritul de a umaniza condiţia populaţiei germane separate; dar faptul de a ajunge la viaţa internaţională a consolidat structurile statului est-german. Urmările conferinţei de la Helsinki asupra evoluţiei relaţiilor internaţionale Conferinţa de la Helsinki a fost punctul de maximă importanţă al destinderii, chiar dacă a existat o anumită ambiguitate a Actului final. URSS era preocupată de garantarea frontierelor europene, născute din război, cerând o conferinţă asupra securităţii europene. Occidentalii, care n-au acceptat formal situaţia de fapt a Europei după conferinţa de la Yalta şi cortina de fier, au pus condiţiile lor, în special încheierea unui acord asupra Berlinului, la care să participe SUA şi Canada. Destinderea a dat ocazia de a se deschide convorbiri preparatorii la Helsinki, din 22 noiembrie 1972 până la 8 iunie 1973, apoi veritabile negocieri din 3 la 7 iulie, în sfârşit din septembrie 1973, în iulie 1975. Această conferinţă asupra securităţii şi cooperării în Europa (C.S.C.E.), la care erau reprezentate 35 de state europene, a adoptat la 1 august 1975 un act final semnat de numeroşi şefi de state şi guverne, între care Leonid Brejnev şi Gerald Ford. Subîmpărţit în trei capitole sau „coşuri”, Actul final consacră marile principii: egalitatea statelor, ne-amestecul în afacerile interne ale altui stat, autodeterminarea popoarelor, inviolabilitatea frontierelor şi renunţarea la recurgerea la forţă pentru reglarea conflictelor. El prevedea dezvoltarea cooperării economice, ştiinţifice şi tehnice. În sfârşit, garanta apărarea drepturilor omului şi, în special, noţiunea de liberă circulaţie a persoanelor şi ideilor. Negocierile diplomatice ale Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare (C.S.C.E.) în Europa au marcat profund relaţiile internaţionale, vorbindu-se de o Europă până la conferinţa de la Helsinki şi o Europă după Conferinţa de la Helsinki. Ea a fost legată în mod direct de procesul destinderii, care a fost confirmat şi întărit. Spiritul de colaborare şi de compromis au prevalat. În interiorul blocului sovietic s-au creat condiţiile apariţiei unor revendicări ale drepturilor omului, recunoscute de statele comuniste în teorie. Acest fapt va încuraja vocile dizidenţilor. Actul final mai este considerat şi ca o Cartă a relaţiilor intereuropene, în condiţiile destinderii relative, care prevala pe continent la începutul anilor ’70.
În 1975, Conferinţa de la Helsinki a consacrat status-quo-ul teritorial al Europei şi participanţii au afirmat voinţa de a aprofunda destinderea. Dar, sub efectul crizei petroliere, a dezordinii monetare şi a înmulţirii tensiunilor, destabilizarea s-a făcut simţită în toate domeniile. Căderea Saigonului, la 30 aprilie 1975, semnifică terminarea războiului de 30 de ani, dar şi părăsirea politicii americane de îndiguire. Puterea americană părea condamnată la doliu, pierzându-şi toată influenţa în Indochina, dă înapoi în America centrală. Uniunea Sovietică profită de această pierdere a prestigiului de către americani. Conflictele vechi renasc sau apar altele noi, cum au fost: creşterea integrismului islamic, revoluţia iraniană, aventurismul Libiei lui Gadafi, războiul din Vietnam, conflictele din America Latină şi Africa, sunt manifestări ale acestei destabilizări. Caracteristicile acestei perioade sunt creşterea problemelor în sud, apariţia tensiunilor în părţi ale planetei cunoscute pentru calmul lor. Antagonismul între Nord şi Sud, fondat pe schimburile de materii prime şi produse industriale, s-a exacerbat. Accentul s-a deplasat de la problemele Est-Vest la problemele Nord-Sud şi mai ales Vest-Sud.
Dezordinea monetară internaţională s-a produs în urma căderii dolarului, adevărat etalon monetar, minat de decizia luată de preşedintele Nixon de a detaşa dolarul de aur, la 15 august 1971. Şocurile petroliere Declanşarea şocului petrolier din 1973 se datorează deciziilor luate de ţările arabe producătoare de petrol în 16 şi 17 octombrie 1973 asupra embargoului vânzării de petrol spre anumite state, reducerea producţiei şi, mai ales, creşterea preţurilor. Factorii unei crize sunt prezenţi de mult timp. Cel mai important dintre toate este creşterea enormă a utilizării petrolului ca sursă de energie şi voinţa producătorilor de a trage cele mai mari beneficii posibile. Creşterea petrolului în consumul mondial de energie este remarcabilă. În 1950 el reprezenta 37,8% faţă de 55, 7% pentru cărbune. În anul 1967 petrolul şi gazul reprezentau 64,4% din total. Aşadar, petrolul a urcat la 64,4%, adică de la o treime la două treimi, în condiţiile în care consumul de energie anuală s-a triplat. Al doilea motiv este voinţa crescândă a statelor producătoare de petrol de a obţine cele mai mari avantaje. Până spre anul 1960 exploatarea zăcămintelor de petrol era dreptul marilor companii petroliere, care, în schimbul concesionării exploatărilor, vărsau statelor anumite drepturi în bani. Mexicul şi Iranul s-au debarasat de acest ascendent în 1951. Cu excepţia SUA şi URSS, cea mai mare parte din ţările industrializate nu produceau sau produceau foarte puţin petrol. În Europa Occidentală producătoare erau numai Marea Britanie şi Norvegia iar în extremul Orient Japonia. În vest producţia este concentrată în Venezuela şi Nigeria, în Indonezia şi mai ales în Golful Persic,în Arabia Saudită, Iran, Irak, Behrein,Kuweit şi Qatar. Concentrarea are implicaţii politice şi strategice. Cea mai mare parte a producţiei trece prin strâmtoarea Ormuz, de unde şi importanţa Golfului Persic şi a Oceanului Indian pe plan geostrategic, deoarece producătorii îşi pot concentra eforturile mai uşor. Cinci dintre aceştia: Venezuela, Iran, Irak, Arabia Saudită şi Kuweit au creat, la 15 septembrie 1960, la Bagdad, Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol (O.P.E.C.), la care au aderat treptat alte state. De acum îniante ţările din OPEC au căutat an de an să obţină avantaje în ce priveşte drepturile lor şi apoi naţionalizarea totală a producţiei de petrol. Iniţiativa a aparţinut Algeriei şi Libiei. Statele din sud, producătoare de materii prime, altele decât petrolul, cresc preţurile şi iau controlul sectoarelor economice deţinute până acum de companiile străine. Semnele bulversării ordinii mondiale existau încă înainte de octombrie 1973. La 16 octombrie 1973, ţările din OPEC decideau ca preţul barilului de petrol să treacă de la 3 la 5 $. La 17 octombrie producătorii arabi au făcut un embargou împotriva ţărilor care ajutau Israelul, în special SUA şi Olanda. Ele decid, de asemenea, să reducă producţia, în raport cu cea din septembrie, de la 15 la 20% şi apoi cu 5% până când Israelul va elibera teritoriile ocupate. Din 1974 acest sistem a fost abandonat. În martie 1974, preţul petrolului se mărise de patru ori. În timp ce efectul primului şoc se atenua, efectul cererii de petrol provoca un al doilea şoc, marcat prin dublarea preţului în 1979, de revoluţia iraniană urmată de o a treia dublare datorată războiului dintre Iran şi Irak. Preţul petrolului a ajuns la 34 de dolari pe baril la sfârşitul anului 1981.
Au fost grave mai ales asupra ţărilor industrializate, ele remodelând fizionomia planetei. Ameninţate de penurie, Europa Occidentală şi Japonia, ale căror economii se bazau pe petrol, au fost cuprinse de panică. S-a accentuat inflaţia, combătută în unele ţări (SUA, Germania şi Japonia), prin planuri de austeritate, care au provocat scăderea producţiei şi a nivelului de trai. Creşterea PIB a fost negativă în ţări ca SUA, Marea Britanie şi Germania. Între efecte se mai pot adăuga dificultăţi pentru întreprinderi, falimente, şomaj în creştere. Ţările subdezvoltate n-au fost afectate în aceeaşi măsură de criză. De exemplu, Arabia Saudită a devenit o nouă ţară industrială, PIB-ul său crescând la 250%, într-un an. Pentru ţările sărace, care nu erau producătoare de petrol, preţurile importurilor au devenit insuportabile.
Între 1975-1985, lumea a traversat o nouă fază a tensiunilor internaţionale atât din cauza crizei economice, cât şi a dificultăţilor din raporturile dintre SUA şi URSS. A avut loc o eroziune a influenţei americane în lume. Afacerea Watergate, traumele provocate de războiul din Vietnam, demisia lui Nixon (8 august 1974), au dus, pe de o parte, la pierderea influenţei şi la o criză de conştiinţă a politicii externe americane. În 1973 şi 1974, obsedaţi de ideea de a evita orice nouă intervenţie, americanii par să fi renunţat la exerciţiul responsabilităţii în lume. Mijloacele lor de influenţă s-au erodat. Retragerea diplomatică este generală, cu excepţia Orientului Apropiat, cu privire la care preşedintele Carter semnează acordul de la Camp David, în 17 septembrie 1978. Divergenţele echipei de la putere şi voinţa moralizatoare a preşedintelui Carter, care pune pe primul plan apărarea drepturilor omului şi renunţarea la fabricarea armei neutronice, întăreşte impresia unei Americi nesigure şi aflată în declin. Schimbarea de orientare a intervenit în timpul lui Carter, care a prevenit, în ianuarie 1980, că orice tentativă a unei ţări de a-şi asigura controlul asupra golfului Persic va fi considerată ca un atac lansat împotriva intereselor vitale ale SUA. Alegerea lui Ronald Reagan (1980-1988) a însemnat reafirmarea Americii din nou ca lider al lumii libere, decis să se redreseze, pentru a se reînarma masiv şi a restabili autoritatea SUA în lume, în faţa ameninţărilor Uniunii Sovietice, „imperiul răului”. Cursa înarmărilor Din 1973 sovieticii au experimentat cu succes rachete cu capete multiple (MIRV). Între altele, sovieticii au pus la punct o rachetă cu rază medie de acţiune 4-5000 de km, este SS 20, care putea lovi orice punct din Europa occidentală. La începutul anilor ’80, URSS apărea ca prima putere militară din punct de vedere nuclear şi al armelor convenţionale de pe glob. URSS, a instalat în Europa de Est, începând cu 1977 o reţea de 330 de rachete SS 20. Forţa de lovire a URSS şi SUA era uriaşă, împreună puteau să distrugă de câteva zeci de ori întreaga viaţă de pe pământ. Negocierile privitoare la limitarea armamentelor au fost mai dificile. În ciuda tuturor acestor împrejurări nefavorabile s-a semnat, la Viena (15-18 iunie 1979), Tratatul SALT 2. Brejenv şi Carter au semnat un acord care prevedea limitarea numărului la 2250 şi a tipului de rachetă (maximum 1320 de rachete cu capete multiple, dintre care 820 ICBM sol-sol) lansatoare nucleare pentru fiecare ţară. Tratatul n-a redus cursa înarmărilor, ci doar a încetinit progresul acesteia. Din cauză ca acordurile au fost văzute ca fiind prea favorabile URSS, Senatul american a refuzat să-l ratifice. Nici negocierile pentru reducerea forţelor în Europa (Mutual Balanced Forces Reduction), angajate la Viena, în octombrie 1973, cu participarea a 12 state NATO şi şapte ale tratatului de la Varşovia, nu s-au soldat cu rezultate efective. Nici întâlnirile pe tema forţelor nucleare cu rază intermediară (FNI), care s-au angajat la Geneva (30 nov. 1981), n-au dus la nici un rezultat pozitiv. Negocierile START (Strategic Arms Reduction talks), începute la 20 iunie 1982, la Geneva, au ajuns repede în impas. Problema euro-rachetelor era mai gravă.
Instalarea progresivă a euro-rachetelor SS 20 în Europa de Est a dus la alarmarea europenilor. Ele ameninţau direct Europa şi nu intrau în calculele militare ale armelor strategice, deoarece raza lor de acţiune era mai mică de 5500 de km. NATO denunţă instalarea rachetelor SS 20 şi ia, în decembrie1979, o dublă decizie: să facă negocieri cu URSS sau în absenţa sa, să întărească şi să modernizeze armamentul NATO în Europa. Până în acest moment, armele tactice americane erau interpuse între statele europene, neputând atinge teritoriul URSS. Americanii însă au instalat rachete cu rază medie de acţiune în Europa de vest, Pershing II, cu o singură ogivă şi o rază de acţiune de 1800 km şi 464 rachete de croazieră de 2500 de km, expunând teritoriul sovietic la o lovitură nucleară din apropiere. În această situaţie, americanii au lansat ideea opţiunii zero, propusă de Reagan la 18 nov. 1981 ( îndepărtarea rachetelor sovietice SS20 în contrapartidă cu îndepărtarea celor americane Pershing şi Cruise). Între 1981-1983 un val de pacifism s-a afirmat în întreaga Europă dar, ca urmare a victoriei CDU şi aliaţilor ei,la alegerile din martie 1983, primele rachete Pershing II au fost instalate în Germania de Vest. Uniunea Sovietică s-a retras din toate negocierile pentru dezarmare şi a anunţat o masivă creştere a arsenalului său nuclear. A urmat o perioadă de confruntare, cursa înarmărilor fiind reluată. Prezentată ca un mijloc de a pune capăt echilibrului terorii, ea a fost relansată de SUA, sub numele de „războiul stelelor” (star wars). Iniţiativa de Apărare Strategică (IDS), anunţată în 23 martie 1983 de preşedintele Reagan, a constat într-un proiect de instalare a unui scut spaţial de protecţie împotriva rachetelor balistice. Era vorba de a elibera SUA de teama nucleară şi de depăşirea de către umanitate a riscului atomic. Ideea era de a crea un sistem defensiv care trebuia, în anul 2000, să facă ineficiente armele nucleare ofensive sovietice, interceptându-le şi distrugându-le înainte de atinge solul SUA. Programul cu un cost uriaş (26 de miliarde de dolari), şi inovaţia tehnologică, aveau un caracter destabilizator al raporturilor dintre cei doi mari şi constituia un risc în plus de decuplaj între defensiva SUA şi cea a Europei şi apărea ca o înfrângere a URSS. Conducătorii URSS vor cere, fără încetare, renunţarea SUA la iniţiativa de apărare, în acelaşi timp cu reluarea negocierilor cu privire la dezarmare. Cursa înarmărilor n-a fost oprită sau limitată, cheltuielile militare fiind în 1981 de 450 de miliarde de dolari. Vânzările de arme au fost afacerea cea mai importantă în comerţul mondial. SUA şi URSS singure aveau 72% din această afacere, în timp ce Franţa şi Marea Britanie doar 18%. Cumpărătorii cei mai importanţi erau ţările din Orientul Mijlociu (57% din vânzări), 13% Africa şi 12% America Latină. Este o perioadă foarte dificilă în raporturile sovieto-americane. Influenţa celor doi mari descreşte pe fondul afirmării noilor puteri avide de responsabilitate: China, Japonia şi Comunitatea Europeană, ţările exportatoare de petrol, cele nealiniate. Dintr-o dată, marile puteri n-au mai controlat conflictele periferice, actorii regionali şi terorismul internaţional. SFÎRŞITUL LUMII BIPOLARE (prăbuşirea comunismului)
Războiul din Afganistan, un eşec al strategiei militare sovietice, a anulat efectul înţelegerii SALT 2, de neproliferare a armelor atomice, semnată la Viena de către preşedinţii Brejnev şi Carter, neratificată de Senatul american. Cele două personalităţi care au marcat relaţiile internaţionale şi diplomaţia sfârşitului de secol XX au fost preşedintele sovietic Mihail Gorbaciov şi preşedintele american Ronald Reagan. În timp ce Gorbaciov a înţeles că Imperiul sovietic va rezista doar reformat, Reagan a fost primul preşedinte american de după război care a preluat ofensiva pe plan mondial atât ideologic, cât şi geostrategic. Gorbaciov a elaborat un program puternic de reforme – glasnostul şi perestroika. Glasnostul a însemnat deschidere spre negocieri şi discuţii, reexaminarea critică a fiecărui capitol din istoria U.R.S.S., iar perestroika – restructurarea – a avut efectul unei a doua revoluţii din 1917, îndreptând regimul sovietic spre democratizare. Diplomaţia sovietică nu a înţeles la timp că reformarea comunismului în URSS nu era posibilă de realizat. Democratizarea a însemnat începutul prăbuşirii unui sistem osificat, care nu putea supravieţuit decât prin teroare. O urmare a fost aceea că în republicile din marele imperiu roşu au început mişcări de secesiune. La rândul lor, statele satelite au intrat pe noul făgaş, renunţând la trecutul comunist. Polonia a fost liderul mişcării protestatare din blocul est-european, fiind urmată de toate ţările din acest spaţiu, unde au izbucnit mişcări de contestare, unele dintre ele chiar violente. Izolarea regimului Ceauşescu a devenit totală; printre altele, în 1988, s-a renunţat la clauza naţiunii celei mai favorizate, care oferea României o relaţie economică privilegiată cu SUA. Anul 1989 a fost cel al prăbuşirii comunismului. Deşi conducătorii sovietici nu şi-au dorit acest lucru, prin liberalizare regimului, încercată de Gorbaciov, s-a dat semnalul începutului sfârşitului utopiei comuniste prin reforme (Polonia, Ungaria), revoluţii de catifea (Cehoslovacia) sau mişcări sociale sângeroase în România (decembrie 1989). Căderea comunismului aici a antrenat şi căderea comunismului în Uniunea Sovietică şi dezmembrarea acesteia. Blocul politic şi militar occidental s-a întărit. Tratatul de la Varşovia s-a desfiinţat în 1991. Căderea Zidului Berlinului, simbol al comunismului şi al dominaţiei sovietice în Europa, a fost semnalul prăbuşirii definitive a regimurilor comuniste. Întâlnirea de la Malta, din decembrie 1989, a celor doi preşedinţi Mihail Gorbaciov şi Ronald Reagan, a marcat un fapt împlinit – sfârşitul „războiului rece”. Următorul pas a fost destrămarea Uniunii Sovietice. Colapsul Uniunii Sovietice a adus schimbări radicale în relaţiile economice şi politica internaţională. La 12 septembrie 1990 la Moscova a fost semnat de miniştrii de externe ai R.F.G., R.D.G., U.R.S.S., (S.U.A., Marea Britanie şi Franţa), Tratatul asupra reglementării definitive privind Germania. Printr-un tratat s-a reglementat între Germania unită şi U.R.S.S., condiţiile şi duratei prezenţei armatei sovietice pe teritoriul fostei R.D.G. şi al Berlinului, retragerea acestora până cel târziu în 1994. Puterile ocupante (SUA, URSS, Marii Britanii şi Franţei) prin miniştrii lor de externe au semnat, la New York, declaraţia prin care erau suspendate drepturile şi obligaţiile acestor ţări (puteri de ocupaţie) privind Berlinul, şi Germania în ansamblul ei. Anul 1990 a adus schimbări cruciale în Uniunea Sovietică, unde republicile care formau uniunea s-au opus monopolului Moscovei în domeniul economic şi politic, după ce a fost înlăturat la monopolul puterii de către partidul comunist:
Prăbuşirea sistemului sovietic a însemnat şi sfârşitul „războiului rece”, marcat prin summitul sovieto-american din iulie 1991, între Gorbaciov şi George Bush. Cele două puteri au pus bazele unui parteneriat sovieto-american, care a funcţionat în cazul războiului din Golf, SUA căutând să menajeze suspiciunile Rusiei, care s-a văzut decăzută de la statutul de super putere. Războaiele apărute după căderea comunismului au deschis drumul SUA spre rolul de „jandarm mondial”, fiind singura superputere rămasă, care, prin intermediul NATO, s-a implicat în conflicte ca războiul din Golf şi cel din Iugoslavia. Noua lume era mai liberă, dar mult mai instabilă, iar SUA, care în secolul al XX-lea au oscilat între izolaţionism şi implicare, şi-au asumat, pentru a treia oară, după primele două războaie mondiale rolul de lider la scara planetară. Statele din Europa centrală şi de est şi-au dobândit independenţa şi în politica externă.
După căderea sistemului comunist şi destrămarea Uniunii Sovietice, SUA au început să se implice tot mai accentuat în problemele ONU. Evenimentele din anii 1989 – 1990 au adus Naţiunile Unite, după decenii de paralizie, din nou în centrul politicii internaţionale. Noua strategie a NATO în relaţiile internaţionale a fost adoptată în 1991 la summitul alianţei de la Roma, când a fost adoptată Declaraţia de pace şi cooperare. Hotărârile de la Roma au deschis un nou capitol în istoria organizaţiei transatlantice, NATO devenind o alianţă deschisă, o sursă de stabilitate şi un garant al securităţii internaţionale, cu o nouă strategie. Summitul din noiembrie 1991 inaugura parteneriatul cu statele din centrul şi răsăritul Europei, ţări invitate să participe la întâlnirile alianţei şi cărora li se acordă expertiză în domeniile politic, militar, economic şi ştiinţific. Diplomaţia sovietică, în 1991, în perioada lui Gorbaciov şi apoi a lui Boris Elţîn, s-a lovit de procesul de destructurare definitivă a U.R.S.S., făcând mari eforturi de consolidare a Comunităţii Statelor Independente. În Iugoslavia au izbucnit războaie, ca urmare a imposibilităţii găsirii unei alte soluţii diplomatice pentru convieţuire: Slovenia (iunie – decembrie 1991); Croaţia (1991-1993) şi în Bosnia (1994-1995). Comunitatea internaţională a recunoscut independenţa Bosniei şi Herţegovinei în aprilie 1992, conflictul de aici durând din 1992 până în 1995. Acordurile de pace s-au semnat în noiembrie 1995, la Dayton, după negocieri îndelungate, sub egida S.U.A. Diplomaţia vest-europeană, a fost ineficace faţă de conflictele din Iugoslavia. Yüklə 242,95 Kb. Dostları ilə paylaş:
|