Relaţii internaţionale

Conferinţa dezarmării de la Geneva
În 2 februarie 1932, la Geneva şi-a început lucrările Conferinţa pentru dezarmare. La aceasta au participat 61 de state, printre care SUA şi URSS. În 8 februarie 1932, delegaţia sovietică (condusă de Litvinov) a propus un proiect de rezoluţie privind dezarmarea generală şi totală. Proiectul a fost respins de majoritatea delegaţilor, situaţie în care delegaţia sovietică a venit cu alte propuneri, de reducere treptată şi progresivă a înarmării, marile puteri având obligaţia să-şi reducă înarmările mai mult decât celelalte. Şi această propunere a fost respinsă.

În cadrul conferinţei s-au cristalizat câteva opinii care au adâncit contradicţiile existente ducând la încordarea relaţiilor interstatale.

1. 
   Propunerea franceză (planul Tardieu) – să se constituie forţe armate internaţionale, puse la dispoziţia Societăţii Naţiunilor. Aceste forţe de „poliţie internaţională” trebuiau să ocupe teritoriile unde ar fi fost posibilă izbucnirea unui conflict armat. Numai după aceea se putea trece la limitarea înarmărilor. Delegaţiile României, Poloniei, Cehoslovaciei şi Bulgariei au susţinut, cu unele rezerve, planul francez.
   
2. 
   Propunerea britanică – interzicerea submarinelor şi necesitatea limitării radicale a forţelor de uscat - a fost respinsă.
   
3. 
   Delegaţia Germaniei a cerut egalitatea deplină a Germaniei cu celelalte ţări în materie de armament.
   

Prima sesiune s-a încheiat la 23 iulie 1932, pronunţându-se pentru reducerea armamentelor mondiale, împotriva armelor de distrugere în masă şi pentru interzicerea bombardamentelor aeriene. Înainte de închiderea lucrărilor sesiunii, reprezentaţii germani au condiţionat participarea în continuare la conferinţă de recunoaşterea egalităţii Germaniei cu celelalte state. În urma sprijinului primit din partea Italiei şi Angliei, sub presiunea guvernelor acestor ţări, guvernul francez a fost nevoit să cedeze. La 10 decembrie 1932, la Conferinţa de la Geneva, convocată din iniţiativa guvernului britanic, Anglia, SUA, Franţa, Italia şi Germania au adoptat o rezoluţie prin care se recunoştea egalitatea în drepturi a Germaniei, ceea ce a constituit un demers extrem de grav pentru viitorul păcii.

În contextul creşterii tensiunii internaţionale şi-a început lucrările cea de-a doua sesiune a conferinţei pentru dezarmare, în martie 1933. Pe ordinea de zi se afla proiectul britanic, care prevedea reducerea armamentelor până la limita care făcea imposibilă declanşarea războiului de agresiune. Planul britanicilor a căzut. Germania hitleristă, pornită pe calea lichidării tratatelor de pace şi a status-quo- ului, a părăsit conferinţa în 14 octombrie 1933, situaţie în care reprezentanţii URSS au propus transformarea Conferinţei într-un organ permanent pentru apărarea păcii, idee care a fost respinsă. La începutul anului 1934, Conferinţa de la Geneva pentru dezarmare şi-a încetat lucrările.

EŞECUL POLITICII DE SECURITATE COLECTIVĂ

(1931-1939)
5
Perioada aceasta este apreciată ca fiind un preludiu al celui de-al doilea război mondial. Între 1931-1939, în fiecare an au izbucnit crize, care au pregătit triumful dictatorilor. Multă lume credea că fascismul este regimul viitorului şi, de aceea, înclina să-l accepte. În afara Manciuriei şi Etiopiei, crizele acestei perioade au fost europene. Ele au pus în cauză principalele clauze ale tratatelor de la Versailles. Un prim mare fenomen în această perioadă l-a constituit eşecul Societăţii Naţiunilor.
Criza Manciuriană (China)
Prima criză dintr-un tablou ce va conduce la izbucnirea celui de-al doilea război mondial a arătat paralizia Societăţii Naţiunilor.

Folosindu-se de un pretext, la 19 septembrie 1931 japonezii au ocupat toată Manciuria pentru a garanta securitatea obiectivului de apărat.

Lovitura de forţă a japonezilor viola 3 documente diplomatice:

1. Tratatul de garantare a teritoriului Chinei (1922);

2. Pactul Briand-Kellogg;

3. Pactul Societăţii Naţiunilor (1919).

China, ca membră a Societăţii Naţiunilor, a denunţat acţiunea Japoniei. Lumea spera că reacţia Societăţii Naţiunilor va fi dură şi eficace, dar nu a fost nimic de acest gen. Japonia, care cunoştea disfuncţionalităţile Societăţii Naţiunilor, a refuzat să evacueze trupele sale din Manciuria, la apelul forumului internaţional.

În faţa neputinţei Societatea Naţiunilor, japonezii au creat statul marionetă Manciuko (martie 1932), plasând în fruntea acestuia pe fostul împărat al Chinei (avea 5 ani când a fost detronat în 1912) Pouy, şi vor transforma ţara în protectorat japonez. Se crea un precedent, când o mare putere smulgea o bucată din teritoriul unei alte puteri, fără ca să fie pedepsită. Pentru că iniţia un şir lung de violări ale dreptului internaţional, afacerea manciuriană rămâne exemplară, ea relevând egoismul unei mari puteri şi paralizia ce lovea Societatea Naţiunilor atunci când era obligată să reacţioneze.

Cele trei crize ale anului 1936

1. 
   Remilitarizarea Renaniei (7 martie 1936)
   

Germania se afla, după ianuarie 1933, pe calea agresiunii. A fost introdus serviciul militar obligatoriu la 16 martie 1935 şi anunţată sporirea efectivelor la 36 de divizii, fapt încurajat şi de recunoaşterea „dreptului la egalizare” a potenţialului militar.

În virtutea Tratatului de la Versailles, malul stâng al Rinului, ca şi banda lată de pe malul său drept, trebuiau demilitarizate (adică armata germană nu putea staţiona aici). Hitler a considerat această zonă demilitarizată ca un veritabil pericol pentru securitatea Reichului şi a decis să o ocupe militar. Astfel, Hitler declanşat o acţiune temerară: a dat instrucţiuni şefilor militari să intre în zonă şi, dacă vor întâmpină din partea francezilor o reacţie energică, să-şi ceară scuze şi să se întoarcă înapoi.

Hitler reuşea o lovitură şi îndrăzneala sa nepedepsită era o încurajare la recidivă. Acest fapt demonstra dictatorilor neputinţa democraţiilor occidentale.

Prin remilitarizarea Renaniei, Hitler reuşise nu numai să apropie un teritoriu dorit, dar a rupt şi frontul de la Stressa (locul unde se făcuse alianţa italo-franco-engleză), din aprilie 1935, care garanta independenţa Austriei. „Metoda denunţării unilaterale” a tratatelor, utilizată de Germania, a fost condamnată. Coincidenţa crizei renane şi a războiului din Etiopia îi va aduce un alt succes: detaşarea lui Mussolini din frontul anglo-franco-italian şi ataşarea acestuia la interesele lui Hitler.

2. 
   Războiul din Etiopia (oct. 1935-mai 1936)
   

Italia nu era la prima tentativă de aservire a Etiopiei. Ea încercase în 1896 să includă Etiopia în imperiul său colonial aflat în formare, dar înfrângerea catastrofală a italienilor la Adua a amânat planul italian, iar sentimentul umilinţei s-a transformat în dorinţă de răzbunare.

Fascismul italian căuta pământuri noi, pentru a fi populate. Mussolini s-a folosit de un pretext (incidentul din 5 decembrie 1934, de la frontiera dintre Eritreea şi Etiopia) pentru a ataca Etiopia. Refuzând arbitrajul oferit de Societatea Naţiunilor, Italia a întreprins concentrări de trupe în Eritreia, însă aproape un an s-a scurs între incident (5.12.1934) şi declanşarea ostilităţilor (3.10.1935).

Reacţia altor mari puteri a fost timidă, mai ales după ce Societatea Naţiunilor a desemnat Italia ca responsabilă pentru agresiunea din octombrie 1935. Au fost decise sancţiuni împotriva Italiei: interzicerea comerţului cu ea, să nu i se vândă produse strategice (cărbune, petrol), în faţa eventualităţii unei victorii italiene totale în Etiopia.

Marea Britanie şi Franţa au încercat să limiteze dezmembrarea ţării. Două treimi din Etiopia ar fi trebuit anexate la Italia, care era de acord să-i acorde statului etiopian mutilat acces la mare. Mussolini se afla într-o situaţie asemănătoare cu a lui Hitler, de agresor, rămânea doar să se facă pasul final care să marcheze apropierea dintre duce şi führer, care are loc în 1936, marcând formarea Axei Berlin- Roma.

Elementul decisiv în realizarea acestui bloc militar îl va constitui cea de-a treia criză: războiul civil din Spania.

3. 
   Războiul civil din Spania
   

Anul 1936 a marcat o turnură importantă în istoria relaţiilor inter-europene, ca şi în evoluţia internă a numeroase ţări.
Naşterea Frontului Popular sau Spania Populară
În iulie 1936, generalul Franco şi alţi generali, nemulţumiţi de guvernul republican, au trecut la acţiune, intenţionând să ridice la revoltă garnizoanele ţării, ca să măture echipa guvernamentală de la putere şi regimul republican apărut după retragerea regelui Alfons al XIII-lea (1931). Garnizoanele nu s-au ridicat toate şi eşecul generalilor rebeli a transformat Spania într-un teatru al războiului civil.

Înfruntarea îi opunea, pe de o parte, pe franchişti sau naţionalişti, formaţi din armata de uscat, ierarhia catolică, aristocraţia, o parte a burgheziei şi, pe de altă parte, pe republicani sau guvernamentali. În tabăra guvernamentalilor se aflau marina, muncitorimea, o parte a ţăranilor naţionalişti, basci, Biserica Catolică din ţara bascilor şi catalani. În urma luptelor din 1938 şi 1939, franchiştii, superiori din punct din vedere material, susţinuţi de Germania şi Italia au ocupat Barcelona şi apoi Madridul, Spania democratică încetând să existe.

Marile puteri totalitare s-au implicat în conflict, în funcţie de opţiunea ideologică, de partea uneia sau alteia din cele două tabere. Războiul din Spania a luat dimensiunile unei înfruntări mondiale devenind periculos pentru pacea internaţională.

Anii 1936-1939 au fost cei în care s-a constatat eşecul Frontului Popular, iar dictaturile au triumfat. Alături de războiul din Etiopia, războiul civil din Spania are ca şi consecinţă directă, în relaţiile internaţionale, formarea Axei Roma-Berlin. În octombrie 1936, Ciano semna o declaraţie de prietenie şi de comunitate de vederi asupra principalelor probleme internaţionale. Mussolini a sărbătorit, într-un discurs faimos, apariţia Axei Roma-Berlin. Democraţiile occidentale erau slăbite, relaţiile lor cu Europa Centrală şi Estică au fost deteriorate, iar URSS era izolată.

Scena politică internaţională în ajunul celui de-al doilea război mondial
6

Anschluss-ul
Hitler decide să pună în practică vechiul său proiect de uniune a Austriei cu Germania, Anschluss-ul, o anexare, în adevăratul înţeles al cuvântului, a Austriei.

Condiţiile externe erau favorabile, Mussolini lăsând mână liberă lui Hitler. În Austria exista un partid nazist, care constituia un stâlp al influenţei naziste.

Hitler se temea însă de reacţii violente din partea străinătăţii. Cancelarul Austriei, care ţinea mult la independenţa Austriei, a anunţat un plebiscit naţional pentru ratificarea deciziei dorite de Germania. Consultarea a fost fixată la 13 martie 1938, dar n-a mai avut loc. La 13 martie 1938, Hitler, care nu dorea consultarea populară, a pătruns cu trupele germane în Austria. Anschluss-ul, interzis prin tratatul de la Versailles, era realizat. Un plebiscit nazist ţinut în Austria şi Germania va da o imensă majoritate fuziunii. Lumea a rămas năucă, iar protestele cancelariilor europene nu au avut succesul scontat.

Criza cehoslovacă şi conferinţa de la Műnchen (30 septembrie 1938)
Între 1919-1936, problema sudetă (sudeţi=germanii din Ceholovacia) nu a fost sesizabilă. Dimpotrivă, ea a devenit acută din momentul în care Hitler a decis să-i adune pe toţi germanii într-o mare patrie. În septembrie 1938, Hitler a declarat că soluţia autonomiei era depăşită şi că singura ieşire din impas era ataşarea regiunii sudete Reichului.

Marile puteri, Franţa şi Anglia, s-au manifestat ca adepte ale principiului că este mai necesară salvarea păcii decât salvarea aliatei. Guvernul englez, cu deosebire, a dus o politică conciliatoare, al cărei principiu era să tolereze acţiunile lui Hitler, să încerce să le controleze, pentru a nu declanşa crize iremediabile.

Astfel, la München, în 30 septembrie 1938, Franţa, Anglia, Italia şi Germania au decis, fără să consulte Cehoslovacia, amputarea teritoriului său naţional, în favoarea Germaniei. Dezmembrarea Cehoslovaciei a continuat şi în lunile următoare, părţi din teritoriul acesteia fiind anexate de Ungaria şi Polonia. În final, la 15 martie 1939, Cehoslovacia a fost invadată de trupele germane şi ungare şi ştearsă de pe harta Europei.

Guvernele francez şi englez au încercat, prin garanţiile unilaterale date la 13 aprilie 1939 României şi Greciei, şi la 31 martie Poloniei, să-şi manifeste prezenţa în sud-estul Europei, fără a împiedica însă expansiunea germană în această zonă. Garanţiile au avut doar un caracter moral, teoretic şi nici o eficienţă practică.

Tratatul de neagresiune germano-sovietic (Pactul Ribbentrop-Molotov: Moscova, 23 august 1939) Prevederile pactului:

- cei doi semnatari doreau să apere cauza păcii;

- se angajau să nu susţină o terţă putere, care ar intra în război cu una dintre ele;

- să nu se alăture unei alianţe ostile unuia dintre parteneri;

- să rezolve diferendele numai pe cale amicală sau prin arbitraj.

Exista şi un protocol adiţional secret, mult mai important, care avea trei articole principale:

1. 
   plasa Finlanda, Letonia şi Estonia sub influenţă rusă, iar Lituania sub influenţă germană;
   
2. 
   fixa linia zonelor de influenţă în Polonia pe linia Narev-Vistula-San; se adăuga faptul că necesitatea de a menţine un stat polonez independent nu putea fi determinată decât de evoluţii politice ulterioare şi că, în orice caz, cele două guverne vor rezolva chestiunea printr-o înţelegere amicală;
   
3. 
   art. 3 sublinia interesul sovietic pentru Basarabia, Germania declarând că nu are nici un interes în această zonă.
   

CONSTITUIREA O.N.U.
7
După declanşarea celui de-al doilea război mondial, s-a pus problema creării unei organizaţii mondiale complet nouă, profitând de experienţa Societăţii Naţiunilor, care a eşuat în misiunea sa interbelică. În Charta Atlanticului (14 august 1941), preşedintele F.D. Roosevelt a trasat principiile fundamentale ale unei noi ordini internaţionale. Aceasta prevedea „instituirea unui sistem de securitate generală stabilit pe baze mai largi”.

La 1 ianuarie 1942, mai mulţi conducători, între care şi Churchill şi Roosevelt, au adoptat o Declaraţie a Naţiunilor Unite, prin care acestea se angajau să pună în scenă, imediat după sfârşitul războiului împotriva Axei, un sistem de pace şi securitate. În cadrul conferinţelor din timpul războiului - de la Moscova (19-30 oct. 1943- s-a afirmat principiul „egalei suveranităţi a tuturor statelor paşnice”), Teheran (8 nov. - 2 decembrie 1943, unde au convenit să pună pe picioare această organizaţie), Dumbarton Oaks (sept.-oct. 1944) şi Yalta (4-11 februarie), s-au pus bazele viitoarei organizaţii. Cei trei mari (SUA, URSS, Anglia) au decis să ţină o conferinţă constitutivă în aprilie-iunie 1945.

Conferinţele de la Dumbarton Oaks (21 septembrie-7 octombrie 1944) care s-a desfăşurat în etape, între anglo-saxoni şi ruşi şi între anglo-saxoni şi chinezi, puneau bazele viitoarei organizaţii. Părţile s-au pus de acord asupra unui număr de chestiuni:

• 
  Organizaţia Naţiunilor Unite urma să fie compusă dintr-o Adunare Generală, un Consiliu de Securitate, un Secretariat, o Curte Internaţională de Justiţie şi un Consiliul Economic şi Social.
  
• 
  Au rămas în suspensie două probleme: cea a votului şi cea a admiterii celor 15 republici componente ale URSS ca entităţi separate.
  

Hotărârile de la Yalta : erau admise Ucraina şi Bielorusia, ca membre ale Organizaţiei, iar votul ţărilor membre în Consiliul de Securitate urma să aibă efect în toate cazurile. La Yalta, cei trei mari au introdus, în proiectul lor, dispoziţii care garantau menţinerea preeminenţei lor. Societatea Naţiunilor a fost paralizată de principiul unanimităţii. Noua organizaţie era condusă de un directorat al marilor puteri, membre permanente ale Consiliului de Securitate care aveau drept de veto. Cei trei mari au căzut de acord ca să convoace o conferinţă la San Francisco pe 25 aprilie 1945, pentru pregătirea Cartei acestei organizaţii.

ONU a fost definitiv fondată prin Charta de la San Francisco, semnată la 26 iunie 1945, de către 50 de state. Era vorba de a se crea o organizaţie eficace, realmente reprezentativă şi dotată cu largi competenţe.

Adunarea Generală încarnează democraţia la scara internaţională, limitată în exercitarea puterii de către membrii permanenţi, cu condiţia ca să rămână solidari sau să ajungă la un compromis.

Pregătirea tratatelor de pace urma să fi e făcută de alte organizaţii: Consiliul celor trei Mari puteri şi Consiliul celor cinci miniştri de externe (creat la Potsdam).
Carta Naţiunilor Unite (sau Constituţia ONU)
Carta conţine 19 capitole şi 111 articole, în care sunt definite principiile şi scopurile Organizaţiei, apoi sunt descrise diferitele organe şi funcţionarea lor.

Scopul esenţial era acela de a menţine pacea şi securitatea internaţională, prin măsuri comune eficiente. Pacea nu este unicul scop, semnatarii proclamând credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi între bărbaţi şi femei, precum şi între naţiunile mari şi mici; ei sunt adepţii libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie. Era reafirmat dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure soarta. Pentru ca libertatea să aibă baze solide, ONU erau decise să favorizeze progresul social şi să instaureze condiţii mai bune de viaţă, într-o libertate mai mare”, cea mai bună metodă fiind cooperarea internaţională pentru rezolvarea problemelor internaţionale de ordin economic, social, intelectual sau umanitar.

Erau declarate membre ale Naţiunilor Unite:

1. 
   toate statele participante la Conferinţa de la San Francisco (adică, cele care declaraseră război Germaniei şi Japoniei);
   
2. 
   toate celelalte state care acceptă obligaţiile cartei.
   

La 10 ianuarie, cu prilejul şedinţei inaugurale, Adunarea Naţiunilor Unite cuprindea 51 de membri.
Organismele:

• 
  Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate (rol politic)
  
• 
  Consiliul Economic şi Social (însărcinat cu cooperarea, în toate domeniile, referitoare la nivelul de viaţă material şi cultural al oamenilor)
  
• 
  Consiliul de Tutelă (însărcinat cu administrarea şi supravegherea teritoriilor aflate sub mandate ale Societăţii Naţiunilor, unele teritorii desprinse din statele ex-inamice).
  
• 
  Curtea Internaţională de Justiţie.
  
• 
  Secretariatul.
  

TRATATELE DE PACE DE LA SFÂRŞITUL CELUI

DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
8
Pacea în Europa
După şase ani de război, aliaţii doreau reglementarea chestiunilor născute din conflict şi asigurarea păcii în lume, prin crearea unui organism internaţional. Dar noua ierarhie mondială n-a însemnat şi reîntoarcerea la o adevărată pace, datorită neîncrederii care s-a instalat între cei doi mari (SUA şi URSS).

Pentru a elabora Tratatele de Pace, cei trei mari decid crearea unui organism numit Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe, compus din reprezentanţii celor cinci puteri, având drept de veto. Acest Consiliu s-a reunit în mai multe reprize: în aprilie 1946 la Paris, în noiembrie – decembrie 1946 la New York, în martie aprilie 1947 la Moscova, în decembrie 1947 la Londra.

Tratatele de pace
Conferinţa de la Paris (iulie-octombrie 1946) a permis învingătorilor să elaboreze tratatele cu foştii sateliţi ai Germaniei (Italia, România, Ungaria şi Finlanda).

Italia În ceea ce priveşte regiunea Trieste, disputată între iugoslavi (susţinuţi de către sovietici), şi italieni, susţinuţi de către anglo-americani, s-a ajuns la o lungă dispută diplomatică. Tratatul de la Paris crea teritoriul liber al Triestului, sub tutela ONU, dar această soluţie nu s-a dovedit viabilă, astfel că francezii, englezii şi americanii au propus, în martie 1948, reîntoarcerea teritoriului liber al Triestului la Italia; sovieticii şi iugoslavii au refuzat şi statutul a fost menţinut.

România- pierdea Basarabia şi Bucovina de Nord, anexate de URSS, dar recupera teritoriul Transilvaniei de Nord, care fusese sub administraţie horthystă în perioada 1940-1944. A rămas cu o îngustă ieşire la Marea Neagră.

Bulgaria – a suferit modificări teritoriale, păstrând judeţele din sudul Dobrogei.

Ungaria – a revenit la frontierele din 1920, pierzând Transilvania de Nord, Rutenia subcarpatică, anexată de Uniunea Sovietică, sudul Slovaciei, în profitul Cehoslovaciei.

Finlanda- a fost obligată să cedeze 43.700 km² Uniunii Sovietice, căreia trebuia să-i plătească grele reparaţii.

Încheierea tratatelor de pace cu Germania, Austria şi Japonia au fost mult mai dificile.

Germania– în particular, a fost obiectul unei dezbateri permanente şi contradictorii. Tutela asupra Germaniei, cea din iunie 1945, era comună celor patru puteri, implicând existenţa unei autorităţi supreme : Consiliul de Control, compus din patru Comandanţi Şefi. Sediul său, Berlin, era împărţit în patru sectoare, dar o autoritate interaliată de guvernământ, Kommandatura, subordonată Consiliului de Control, asigura administrarea oraşului. Tutela comună presupunea înţelegere asupra unei politici. Dar, dacă toată lumea era de acord în privinţa obiectivului final, extirparea naţional-socialismului şi asigurarea victoriei democraţiei în Germania, foştii aliaţi erau în dezacord aproape asupra tuturor celorlalte probleme.

La 9 mai 1945, Stalin a abandonat ideea dezmembrării Germaniei. Anglo-americanii doreau să reintegreze Germania în concertul naţiunilor, prin unificarea economică a zonelor sale – intrarea în vigoare a bi-zonei (zona americană unificată cu cea engleză)–, francezii refuzau orice idee de unificare, câtă vreme nu vor fi satisfăcute toate exigenţele lor de securitate. Regimului de tip marxist (naţionalizarea, laicizarea regimului şcolar şi reforma agrară radicală), pe care sovieticii l-au stabilit, cele trei puteri occidentale i-au opus renaşterea instituţiilor politice şi economice liberale în zonele pe care le controlau. Neputinţa loveşte organizarea cvadripartită la nivelul Consiliului de Control, cum era Kommandatura. Tribunalul interaliat de la Nűrnberg este ultimul act de solidaritate a aliaţilor în ceea ce priveşte problema germană.

NAŞTEREA UNEI LUMI BIPOLARE

perioada clasică a războiului rece (1946-1962)
9

Primele fricţiuni (1946)

Între aliaţi nu mai domneşte încrederea. Voinţa lui Stalin de a constitui o zonă de securitate în jurul Uniunii Sovietice era evidentă. W. Churchill evoca „cortina de fier”, desemnând pericolul care ameninţa lumea: tirania sovietică.

Ambasadorul american la Moscova, George Kennan, subliniază că primul imperativ al diplomaţiei americane cu privire la Uniunea Sovietică este de a „stopa, cu răbdare, fermitate şi vigilenţă, tendinţele sale expansioniste” (politica de containement).

Spiritul Rigăi (capitala Letoniei) a substituit spiritul Yaltei, care era cel al împăcării. Trecerea de la o atitudine la alta a fost simbolizată de demisia secretarului de stat James Byrnes. Succesorul său, numit la 9 ianuarie 1947, a fost generalul Marshall. Astfel, la câteva luni de la terminarea războiului, învingătorii erau dezbinaţi în scopul lor, acela de a construi o lume nouă, realţiile internaţinale îndreptându-se spre „războiul rece”.
Dezbinarea aliaţilor

Tensiunea era în creştere între cele două blocuri care se vor naşte, care se opun în toate domeniile. Această confruntare condusă de SUA şi URSS şi este gata să degenereze într-un conflict deschis şi generalizat. Ea a fost numită „războiul rece”.

Războiul rece (1947-1955)

Pactul de la Bruxelles

Europa, în cazul în care rămânea dezbinată, se temea de un nou război. Nici un tratat nu lega Franţa şi Marea Britanie, divizate din cauza intereselor contradictorii cu privire la Orientul Apropiat şi Germania. După tergiversări, Georges Bidault şi Ernest Bevin au semnat un tratat de alianţă la 4 martie 1947, la Dunquerque. Dar tensiunea internaţională i-a dus pe francezi şi englezi la o înţelegere cu Belgia, Olanda şi Luxemburg, cu care au semnat un tratat de alianţă: Uniunea Occidentală. Pactul de la Bruxelles, semnat la 17 martie 1948, este prima alianţă îndreptată nu numai împotriva Germanei, ci împotriva oricărui agresor.

Astfel, în 1948, frica de război reapare în Europa şi-i determină pe europenii neputincioşi să se întoarcă spre americani, ca aceştia să-i protejeze de pericolul sovietic.

De fapt, ameninţarea sovietică este simbolizată prin „blocada Berlinului” din anii 1948-1949. Astfel, problema germană este în centrul „războiului rece” din 1948 până în 1953.

Constituirea a două state

Reprezentanţii aleşi din 11 landuri au elaborat un proiect de Constituţie pentru Germania, care a fost acceptat în mai 1949. Scopul era de a da Germaniei toată autonomia compatibilă cu ocupaţia aliată. Apărarea şi Afacerile externe rămâneau exclusiv în mâinile aliaţilor. Germania nu putea semna nici un tratat decât cu acordul lor şi trebuia să rămână total dezarmată. Guvernarea militară a Germaniei era înlocuită de o Înaltă Comisie Aliată (SUA, Franţa şi Marea Britanie).