Evelyn anthony

5

– Desigur, spuse Minden pe un ton lipsit de simpatie. Nu miam clat seama că sunteţi american.

– Numai tata a fost. Îi explică Savage. Mama era din Lausanne. Toată viaţa miam petrecuto în Elveţia. Cunoaşteţi ţara mea?

– Nu. răspunse maiorul. Nu am fost niciodată în Elveţia.

– Înainte de război obişnuiam să schiem la Verbier. spuse Jean de Bernard. Tatăl meu era un schior foarte bun.

– Cum se mai simte astăzi? întrebă maiorul. Încercând săl scoată pe Savage din centrul discuţiei în timp ce Louise îl conducea pe acesta spre canapeaua de lângă perete.

Se aşeză alături de el. Savage îi aprinse ţigara şi observă că mâna femeii tremura.

– Eşti nebun, spuse ea precipitat. Ceţi veni să discuţi tocmai despre agenţi străini?

– Aş fi fost nebun dacă nu aş fi adus acest subiect în discuţie,' spuse el. De ce să nu pomenesc despre agenţii străini? Nu am nimic de ascuns. Şi încetează cu privirea asta înspăimântată că o să le dai'de bănuit. Încearcă să zâmbeşti. Lasă ţigara aia, că îţi tremură mâna ca o frunza.'

– Dar e îngrozitor, îi şopti Louise. Cu Jean se întâmplă ceva ciudat. Nu cr'eci că ma crezut. Cum ai făcut cunoştinţă cu Regine?

– Ea„a'venit la mine în cameră. Zicea că a auzit un zgomot. În locul tău aş fi mult mai prudentă faţă de ea. E şîreată ca o vulpe.

– N-o interesează decât viaţa ei proprie, spuse Louise.

Pentru o clipă îşi aruncă privirea spre locul în care şedea cumnata ei. Aceasta ţinea un pahar de vin cu ambele mâini, fără să bea din el şi se uita la fratele său care stătea de vorbă cu maiorul.

– E tânără şi egoistă, astai tot. Nici nu o bag în seamă,.

– În locul tău aş faceo, spuse Savage. Intuiţia îmi spune că fiinţa aceasta e periculoasă.

Se lăsă pe spătarul canapelei, întinzânduşi un braţ în spatele ei. Louise îi privi şi, brusc, el îi zâmbi. Arata comp]et diferit.

– Îmi place rochia ta. Încearcă să te relaxezi când eşti lângă mine, nu mai sta atât de încordată.

Iartămă, spuse ea. Am să- fac tot cemi stă în putinţă. N-am să te dezamăgesc. Ţie nu îti este deloc frică sa stai în aceeaşi încăpere cu omul ăsta?

– Nu. răspunse Savage, clătinând din cap. Este chiar interesant. La masă, aşazămă lângă el. Vreau să fac o impresie bună.

– Ar fi mai bine săl eviţi. Îl avertiză Louise. Nu i te pune în cale. După părerea mea rişti în mod inutil. Dâmi o ţigară că mam calmat. M-a apucat tremuratul pentru că ăi pomenit de alarma cu agenţii...

– Poftim.

Îi aprinse ţigara şi, pentru o clipa, mâinile lor sau atins. A lui era caldă şi sigură. Nimic din comportarea lui Savage nu o făcea sa se simtă protectoare şi cu toate acestea îi spuse:

– Ai grijă de tine. Te rog.

– Nutî face probleme, spuse Savage ridicânduse şi strecurânâuşi mâna pe sub cotul ei. Tocmai a intrat şi valetul. Nu uita, aşazămă lângă Minden.

Jeaţj luă loc în capul mesei, iar Louise în partea opusă. Intre cei doi, lumânările care ardeau luminau cnipurile lui Savage, Minden şi lui Regine.

Savage vorbea tot timpul; vorbea cu Jean, cu Regine care nu prea se ostenea săi răspundă, şi cel mai mult vorbea cu maiorul care adopatase o atitucline rigidă faţă de el. Privindul, Louise simţi că începe să se relaxeze. Omul acesta era atât de sigur 'de sine, atât de îndrăzneţ în interpretarea rolului pe care şil asumase. Mai mult părea atât de elveţian, încât Louisei nici nui venea să creadă că totul era doar teatru. Contesa mâncase puţin şi abia dacă sorbise din paharul cu vin, conştientă că Jean o privise tot timpul cu o expresie pe care nu ştia cum să o interpreteze. Suspecta oare ceva? Era imposibil săşi dea seama. Nu avea experienţă în al minţi, nici pe el şi nici pe altcineva; fusese educată în spiritul adevărului şi dispreţuia înşelătoriile. Acum acceptase să trăiască o minciună îngrozitoare şi să inducă în eroare persoane atât de apropiate încât îi cunoşteau fiecare privire şi stare sufletească. Dacă va eşua, da'că Jean va bănui că Roger Savage nu era vărul ei şi că are vreo legătură cât de mică cu alerta dată după raidul nocturn, atunci cel căruia îi promisese căl va ajuta va fi un om mort. „Am săi denunţ imediat" acestea fuseseră vorbele lui Jean şi Louise ştia că se referise chiar la ea. Şi Jean ar face întocmai; era de ajuns săţi aminteşti ce sa întâmplat cu cei doi Pallier.

Şi dacă lucrul acesta sar întâmpla, chiar şi compromisul plin de răceală de a rămâne sud acelaşi acoperiş cu el ar ti de neconceputpentru Louise.

Glasul lui Savage 11 întrerupse gândurile.

– Excelent acest coniac, spuse el, adresânduse contelui care se afla în stânga sa. Nu ştiam că mai găsiţi asa ceva în Franţa.

– Maiorul Minden a fost atât de amabil să mil dăruiască de Crăciun, spuse Jean de Bernard.

– Şi trabucele tot de la dumnealui sunt? Câtă generozitate. continuă Savage însoţinduşi vorbele cu o uşoară înclinare în faţa neamţului! Sunteţi încartiruit în apropiere de St. Blaize?

– Sunt chiar la cartierul general instalat în Castelul Diane, răspunse Minden. La vreo jumătate de oră de mers cu maşina de aici. preciză el apoi îşi ridică privirea spre Louise şi chipul i se destinse. Chiar dacă aş fi fost trimis la Paris, aş fi preferat să locuiesc aici.

– Castelul Diane? Parcă am auzit de el.

– A aparţinut Dianei de Poitiers. Îi răspunse Jean de Bernard. A fost construit pentru ea de Henri II. Numai o porţiune a clădirii iniţiale sa mai părstrat; o mare parte a Fost distrusă în timpul Revoluţiei. Cu toate acestea e foarte frumos.

– Majoritatea mobilierului original sa păstrat, spuse şi Minden. Nişte tapiserii minunate. Generalul meu toloseste chiar sala de ceremonii.

– foarte interesant. Ii place istoria?

– Nu cred, râse Minden.

Băuse cam mult vin şi acum se simţea dintro dată mai îndrăzneţ. Prezenţa atât de apropiată a Louisei şi mirosul discret al coloniei pe care aceasta o folosea acţionau asupra lui ca un delicios stimulent al imaginaţiei. Cât de mult şia dorit ca Louise să folosească parfumul pe care il dăruise...

– Nu îl interesează prea mult istoria, dar e îndrăgostit la nebunie de Diane de Poitiers!

– Adevărat?! se miră Jean de Bernard. E pentru prima dată când neo spui.

– E dea dreptul amuzant, spuse Minden.

Simţi că. pentru o clipă, fusese neloial faţă de general, dar pe el nul mai interesa decât să atragă atenţia contesei. s

– Există,1111 portret care o înfăţişează în ipostaza Dianei zeiţa vânătorii, ştiţi genul de tablou, un nud alegoric, foarte voluptuos. A" ordonat.săi fie adus în camera de zi. Şade ore întregi în faţa tabloului şil priveşte. A citit tot ce a găsit despre ea. A ajuns până acolo'încât doarme în camera ei, în propriul ei pat!

– Pare a fi un romantic, spuse Savage. Cum îl cheamă?

– Generalul Bruhl, îi răspunse.

Nimeni nu râsese, nici măcar nu zâmbise la aflarea acestei obsesii a lui Bruhl. Poate că fusese ridicol. Se uită neliniştit la Louise şi descoperi că aceasta îşi urmărea vărul cu privirea. Se simţi iritat, obligat săşi apere generalul în faţa unor oameni căroralil prezentase intro lumină dea dreptul ridicolă.

– E un om foarte talentat, continuă el. În timpul liber

E

ictează şi încă foarte bine. Pe lângă pasiunea pentru >iane de'Poitiers, este foarte interesat de obiectele de artă veche.

– În cazul acesta avem un hobby comun, spuse Savage. Miar face mare plăcere să vizitez şi eu castelul, dar bănuiesc, domnule maior, că acest lucru nu este posibil.

– În interior nu se poate, spuse Minden. V-aş face o invitaţie personală, dar,,din păcate, accesul nu este permis decât germanilor. Îmi pare rău. În schimb, puteţi admira splendida sculptură în piatră din exterior. Poarta este remarcabilă. Pe ea apare din nou Diane de Poitiers, din nou în postura Dianei, zeiţa vânătorii. De trei ori mai mare decât în realitate, sprijin'induse de un cerb.

– Va trebui neapărat so văd, spuse Savage. Louise, poţi săţi faci un pic de timp să mă duci mâine până acolo?

– Sigur că da. Am putea merge de dimineaţă. Dar va trebui sa luăm bicicletele. Mai avem puţină benzină, dar o păstrăm pentru situaţii neprevăzute. Ai ceva împotrivă?

– N-am mai mers pe bicicletă din copilărie, spuse Savage, zâmbindule tuturor. Sunt convins că puţină mişcare îmi va prinde bine.

– Nici nu poate fi vorba, i se adresă Minden Louisei. Contesa se abţinu cu^greu să nu privească în altă parte, dar ochii ume'zi şi căprui care ii transmiteau mesajul dorinţei lui o dezgustară. Madame, puteţi folosi maşina mea. Am să vo trimit. Puteţi merge până la castel şi să rămâneţi acolo cât doriţi. Va'fi o plăcere pentru mine.

– Mulţumesc, spuse ea. Sunteţi foarte amabil.

– Îmi aduc aminte că parcă circula o legendă, potrivit căreia la şaizeci de ani Diane de Poitiers avea o piele ca a unei tinere fete.

– Am citit şi eu undeva.

Cea care rostise aceste cuvinte, surprinzândui pe toţi, fusese Regine. Pe buzele lui Savage se putea citi un zâmbet politicos.

– Am citit tot ce se putea despre ea; tinereţe fără bătrâneţe şi prostii de genul ăsta. Eu una nu cred nici o vorbă. Astfel de femei nu se întâlnesc decât în legende. 1 ile nu sunt capabile să iubească cu adevărat.

– La ce femei te referi? o întrebă Louise. La curtezanele regilor?

– La profesioniste, îi răspunse Regine. Genul franţuzoaicei care nu există decât în mintea străinilor. Un fel 'de târfă naţională.

– Regine! io reteză Jean de Bernard. Nu se cade să Foloseşti un astfel de cuvânt. Te rog...

– Altul nu există, spuse ea cu răceală. Nu mai sunt copil, Jean. Nu mă mai dojeni ca pe o şcolăriţă.

Louise împinse scaunul în spate.

t Cred că e timpul să ne mutăm în salon.

Înainte de a termina aceste cuvinte Minden se afla lângă ea, dând scaunul la o parte.

– A fost o cină minunată, murmură el.

Louise se strecură pe lângă el, atingândul uşor.

– Mulţumesc. Mă bucur că ţia plăcut.

O urmă Regine. Arăta palidă şi sub ochi avea pete negre. Pentru o clipă Louise fu tentată să o întrebe dacă nu este cumva bolnavă. Dar ochii aceia o priviră şi o străpunseră, opaci şi ostili. Gura posacă a fetei era încleştată întro expresie ele îndârjire.

– Sunt foarte obosită, spuse Regine. Vă supăraţi pe mine dacă plec la culcare?

– Nu, sigur că nu. Arăţi frântă de oboseală.

– Spunele noapte bună lui Jean, maiorului şi vărului iau din partea mea. Cât rămâne la voi?

– Nu ştiu. spuse Louise. Câteva zile. A venit întro vizită de afaceri pentru rezolvarea unor probleme legate de trustul familiei mele.

Regine se uită la ea o clipă, apoi îşi îndreptă privirea în depărtare. Era una din insolenţele sale.

– Nu seamănă deloc cu tine. spuse ea.' Dacă zici că ţie văr, atunci nu poate fi unul prea apropiat.

Ieşi din încăpere înainte ca Louise săi poată răspunde'.

Cei rămaşi se adunară întrun mic grup lângă şemineu. Louise îşi luase broderia la care lucra seara. Atât Minden cât şi Savage aveau ochii aţintiţi asupra ei. Focul ardea. Lumina flăcărilor arunca pe chipul femeii ocupate cu brodatul umbre" delicate. Ambii bărbaţi o examinau, dar fiecare în felul său. Ochii neamţului alunecau de pe linia gâtului pe copturul sânilor, coborând apoi pe curbura genunchiului. În imaginaţia lui, rochia galbenă dispărea, iar părul contesei plutea despletit pe umerii ei goi. Maiorul se răsuci pe scaun şi încercă să nu se mai gândească la ea. Pentru Savage Louise era mult mai complicată. Atrăgătoare şi sexy. distantă şi independentă, vulnerabilă şi totuşi foarte curajoasă. 'Nu simţea nevoia so dezbrace din priviri, să facă efortul de imaginaţie al celuilalt bărbat. O privea pur şi simplu şi se simţea tulburat.

5

Louise se comportase minunat în seara aceea. Menţinuse tot timpul echilibrul dintre ei. ascunzânduşi frica pe care numai el o observase. Mâinile care mânuiau acul nui tremurau. Avea degete lungi şi delicate, cu unghii nelăcuite. În lumina" focului părea liniştită, detaşată de toţi. O singură dată îşi ridicase ochii şişi încrucişase privirea cu a lui. Savage se ridică de pe scaun şi se duse lângă ea.

– La ce lucrezi. Louise? Aratămi şi mie...

– E o învelitoare de taburet pentru camera lui papa.

– E foarte frumoasă. Cred că îţi ia o mulţime de timp. spuse el aplecânduse către contesă.

– Vreo trei luni, cu condiţia să lucrez câte un pic seară de seară.

– Aş vrea să stăm un pic de vorbă, spuse el încet. Am să vin mai târziu în camera ta.

Savage se întoarse la scaunul său, îşi întinse picioarele gemând.

– E toarte plăcut aici, spuse el. Nu miaş fi imaginat că viaţa poate fi atât de paşnică în Franţa.

– Chiar este paşnică, spuse conteîe de Bernard. Şi asa şi vrem să rămână.

> 9

CAPITOLUL 4

– Part obosită, Regine. Nu teai odihnit destul?

Jean de Bernard se ridică şi îşi sărută sora. Se aflau pe terasă, în soarele dimineţii. Regine se aşeză lângă eh

– Mă simt bine, însă'vremea asta'este atât de schimbătoare..., spuse ea ferihduşi ochii de lumina orbitoare.

– Poate că munceşti prea mult, continuă Jean. De câteva săptămâni bune'nai mai trecut pe la noi. Sper că nu sa întamplat ceva.

Regine nui răspunse imediat. Era tentată săi mărturisească totul. În relaţia ei cu Vierken ajunsese la stadiul în care simţea nevoia să dea lucrurilor un caracter stabil. Şiar fi dorit săl aducă şi pe el la St. Blaize şi săl prezinte familiei. Motivele nui erau însă suficient de clare; se aventurase în ceea ce părea să devină o relaţie pasionată şi descoperise că noua situaţie era din ce în 'ce mai importantă pentru ea. Vierken' o ajutase să se cunoască mai bine; acum ştie ce vrea şi mai ştie că nimeni altcineva nu o va putea' satisface mai b'ine. Această descoperire îi schimbase întregul sens al vieţii.

– Nu, nu sa-ntâmplat nimic. Am cunoscut un bărbat de care îmi place. Mă gândeam că ar fi cazul săţi spun şi ţie.

Jean de Bernard se aplecă spre ea.

– Da? Mătuşa Pauline nu mia pomenit nimic. Despre cine e vorba?

– Ea nu la cunoscut încă, spuse Regine, căreia instinctul îi spunea să nu se pripească. E vorba de un german. „

– Înţeleg. Şi cum vaţi cunoscut?

– La un concert.

Avuseseră locuri alăturate la Conservator şi el o acostase. Regine se întreba ce ar fi spus atât de chibzuitul ei frate dacă ar fi ştiut acest lucru.

– Nu e nimic serios, Jean. Dar e un tip simpatic şi mam gândit că ar fi frumos săl aduc şi pe el întrun weekend aici.

– De ce nu lai prezentat şi mătuşii Pauline?

– Ştii bine care sunt sentimentele ei faţă de germani. L-ar fi'făcut să se simtă jenat. Cu tine lucrurile stau altfel.

– Nu şi atunci când e vorba de propria mea surioară, spuse el. Eu îi tolerez pentru că nu vreau să am necazuri, dar nu aş vrea să ai dea face cu ei. Cine e bărbatul acesta şi unde lucrează?

– E cadru al armatei. Ţiam spus, nu e nimic serios, nu trebuie săţi faci probleme. Dacă nu e binevenit, nu am să vin cu el aici.

– Dacă nu e o relaţie serioasă, nici nu are rost săl aduci şi săl prezinţi familiei. Cu siguranţă că nu iar face plăcere nici Louise'i.

– Şi ţie ţiar păsa, nui aşa? în ciuda felului cum se poartă cu tine?

– Nu doresc să discut acum subiectul acesta. E dreptul ei să nutrească astfel de sentimente faţă de mine.

– În schimb tu nu ai dreptul la sentimentele tale şi nici eu la ale mele, io reteza Regine. Nu te mai lasă în patul ei pentru că nu ai acceptat să arunci în aer poduri de cale ferată şi nici să ucizi o mulţime de oameni. O, nu te mai uita asa'la mine, ştim cu totîi ce se petrece în casa asta. Toată lumea ştie.'Eşti total lipsit de curaj. Jean. N-ar trebui săi dai voie să se poarte aşa cu tine!

– Tu nu poţi înţelege. Regine, spuse el. Nici nai avea cum. Tu nici nu ţiai început viaţa. N-ai cunoscut încă dragostea adevărată.

Lui Regine îi reveniră în minte dupăamiezele petrecute în apartamentul lui Vierken de la Crillon. amorul frenetic şi violent care îi lăsa fără respiraţie. Retrăi pentru o clipă suferinţa cumplită provocată de lipsa fizică şi psihica a bărbatului iubit. O. sigur, ea nu ar putea înţelege... Îşi îndreptă din nou privirea spre Jean.

– Vrei să spui că încă o mai iubeşti?

– Nu vreau să spun nimic. Despre acest subiect nu voi accepta să discut.

– Bănuiesc că în clipa aceasta e plecată săi arate împrejurimile vărului ei.

– Da. Minden lea împrumutat maşina lui.

– şi cât are de gând să rămână acest verişor?

– Câteva zile. fsfu mult.

– De ce a trebuit să apară din senin şi ăsta? Mi se pare o poveste destul de ciudată.

– Nu e nimic ciudat, spuse Jean pe un ton iritat. Face parte din echipa de avocaţi care administrează în Elveţia trustul familiei Louisei.

– Aşa deci. spuse Regine cutremurânduse şi ridi- cânduse de pe scaun. Daca pe tine te satisface... Dar eu nam putut dormi astănoapte şi lam auzit ieşind din camera lui şi coborând pe scări. Mă întreb ce o'fi făcut. Mă duc să mă joc cu Paul şi cu Sophie.

Se djuse la copii. Jean o auzea strigândui prin grădină. Ii iubea tot atât de mult cât o ura pe Louise. Jean îşi aprinse o ţigară şi se aşeză comod în aşteptarea soţiei sale şi a văruîuî ei.

Castelul Diane se afla la o jumătate de oră de mers cu maşina de St. Blaize. Savage şi Louise se asezaseră pe bancheta din spate. El nu contenea să laude frumuseţea ţinutului şi vorbea în germana folosită în Elveţia cu Fritz, şoferul care nu părea deloc încântat şi răspundea în franceză că nu înţelege nici un cuvânt. Savage era întro dispoziţie de zile mari. Dormise bine noaptea trecută şi se simţea sigur pe sine. De câte ori apărea, soarele, optimismul sau creştea.

Maşina trecea'acum prin orăşelul Anet, merita să admire 'străzile pavate şi casele datând din secolul al XVI-lea, multe din ele păstrânduşi neschimbate fron- ţoanele originale. Trecură de un deal şi o luară la stânga. În faţa lor se înălţa o enormă poartă d'în piatră cenuşie şi un zi'd înalt. Fois'oarele castelului se iveau pe deasupra, asemenea unor degete.

Maşina se opri. Fritz coborî şi îi deschise Louisei portiera. Coborâră, dar Savage rămase pe loc, admirând imensa intrare. Deasupra porţii putea fi admirat măreţul nud al Dianei de Poitiers, întocmai cum îl descrisese maiorul Minden. Două porţi din lemn sculptat îm- prejmuiau terasa de la intrare. De fiecare parte se afla câte o gheretă pentru santinelă, vopsită în roşu şi alb. iar restul' perimetrului era împrejmuit de o barieră din sârmă ghimpată. Un şanţ din care apa secase înconjura întregul edificiu.

– Acum înţelegi ce vroiam săţi spun, interveni Louise. Şi ăsta-'i numai exteriorul... Inchipuieţi ce e înăuntru Va fi imposibil.

Savage o apucă de braţ.

– Să facem câţiva paşi. Fii cât mai naturală. Or să pună gheara şi pe b'ijuteria'asta, nui aşa? E superb. Dacă ai ceva cărţi despre castel, aş vrea să le căutăm dupăamiază'.

– M-am gândit deja la asta, spuse ea.

Mergeau încet, la braţ.

– Am putea săl rugăm pe Jean. El ştie unde poate fi găsit ceva de genul acesta. N-ai văzut biblioteca. Sunt acolo peste o mie de cărţi.

– Tot îţi mai este teamă? o întrebă Savage.