Fernand Braudel

Acestea fiind zise, oricare ar fi originea sa. Proprietatea urbană (înainte de toate cea burgheză) nu este ipso facto capitalistă, cu atât mai mult cu cit foarte adesea, şi din ce în ce mai mult începând din secolul al XVI-lea, ea nu este exploatată direct de către proprietar. Faptul că acesta poate fi, câteodată, un capitalist autentic, un incontestabil mânuitor de bani, nu schimbă cu nimic lucrurile. Fuggerii, negustori extrem de bogaţi din Augsburg, cumpără spre sfârşitul epocii lor de glorie nenumărate domenii senioriale şi princiare în Suabia şi în Franconia. Ei le administrează, fireşte, în conformitate cu bunele principii contabile, dar nu modifică prin asta structura lor. Domeniile lor senioriale rămân senioriale, cu vechile 'or drepturi şi cu ţăranii lor cenzitari (84). Tot aşa, negustorii italieni din Lyon sau oamenii de aiaceri genovezi la Neapole care cumpără, odată cu un domeniu, titluri de nobleţe, nu devin nişte întreprinzători ai pământului.

Capitalismului i se întâmplă totuşi să pună mâna

Pe Pământ şi să-1 supună realmente ordinei sale,

3oi C][wrem°deleze cu totul. Vom examina într-o

Pa exemple de agricultură capitalistă. Ele sunt numeroase, discutabile unele, indiscutabile altele, dar faţă cu exemplele de gestiune, şi de texturi rămase tradiţionale, sunt pină într-atâta minoritare, încât cel puţin până în secolul al XVIII-lea ele aproape că reprezintă excepţia care confirmă regula.

Prealabilele capitaliste

Zona rurală a Occidentului este în acelaşi timp seniorială şi ţărănească. Atunci cum ar putea ea să fie uşor maleabilă? Pretutindeni, regimul seniorial a murit greu. Dar pentru ca în exploatarea pământului să se instaleze sistemul capitalist de gestiune şi de calcul economic este nevoie de o mulţime de prealabile: trebuie ca regimul seniorial să fie cel puţin îndepărtat sau modificat, dacă nu abolit (câteodată din interior şi, în cazul acesta, chiar seniorul sau ţăranul închiaburit, „cocoşul satului”, face pe capitalistul); trebuie, ca libertăţile ţărăneşti să fi fost. Dacă nu suprimate, cel puţin ocolite, limitate (aceasta este marea problemă a bunurilor comunale); trebuie ca întreprinderea să fie încadrată într-un lanţ puternic de schimburi cu rază mare – grâul de exportat, lâna, dro-buşorul (85), garanta, vinul, zahărul; trebuie să apară o gestiune „raţională”, condusă de o politică bine gândită de randament şi de ameliorare; trebuie ca o tehnică încercată să dirijeze investiţiile şi implantările de capitaluri fixe; trebuie, în sfârşit, să existe la bază un proletariat salariat.

Dacă aceste exigenţe nu sunt îndeplinite toate? Întreprinderea poate fi pe calea capitalismului, dar nu este capitalistă. Dar aceste numeroase condiţii, negative sau pozitive, sunt greu de realizat. De ce se întâmplă aşa în cele mai multe cazuri? Fără nici o îndoială pentru că în zona rurală nu se intră cum vrei, pentru că structura seniorială este o realitate plină de viaţă, rezistentă şi, mai ales, pentru că universul ţărănesc pune bucuros piedici inovaţiei, în 1816, un consul francez observă starea de spăiinântătoare izbelişte şi de sărăcie„ a Sardiniei, aşezată totuşi în „centrul civilizaţiei europene„ (86). Piedica esenţială în faţa eforturilor „luminate„ vine de la o lume de ţărani înapoiaţi, supuşi unei triple exploatări, a statului, a bisericii şi a feudalităţii, ţărani „sălbateci„, care „îşi păzesc turmele sau îşi ară ogoarele cu cuţitul la brâu sau cu puşca pe umăr„, sfâşiaţi de certuri de familie sau de clan. In această lume arnaică, nimic n, u pătrunde cu uşurinţă, nici măcar cultura cartofului, încercată cu succes, dar care „n-a trecut deloc în folosinţa obştească„ în ciuda utilităţii „acestei rădăcinoase pentru vremuri de foamete„. „încercările cartofului, notează consulul nostru, au fost fluierate şi au devenit ridicole; cele ale trestiei de zahăr [pe care le face un nobil sard pasionat de agronomie] au fost prilej de pizmă şi neştiinţa sau răutatea le-au pedepsit ca pe o crimă; lucrătorii aduşi cu mari cheltuieli au fost, unul după altul, ucişi„. Un marsiliez în trecere se minunează de crângurile de portocali de la Ogliastra, cu pomi „plini de putere şi sănătate ale căror flori fac, scuturându-se, un pat gros fără ca locuitorii acestui Ioc… Să tragă cel mai mic folos”. Împreună cu câţiva compatrioţi, el instalează o distilerie şi lucrează acolo un an întreg. Dar, vai, anul următor, atunci când echipa, întoarsă în Franţa între timp, revine la lucru, găseşte atelierele devastate, iar uneltele şi ustensilele lipsesc, căci au fost furate. Întreprinderea a trebuit să fie abandonată.

Există fără îndoială mase ţărăneşti supuse unor alte tehnici de încadrare şi mai deschise. Am luat l|n exemplu extrem: Sardinia, încă şi astăzi, este 0 regiune înapoiată. Dar atunci când negustorul geuovez din familia Spinelli, devenit în regatul ţăpoiului senior de Castrovillani, ia hotărârea sa pună la punct, după cum i se pare lui bine că e niai bine, sosirile şi munca muncitorilor sezonieri, bracciali (care sunt numiţi aici fatigatori) îşi Klică în cap. şi el, întreaga obşte sătească, Vuni-Versita. Şi aceasta va avea ultimul cuvânt. Nu cereţi plea mult de la fatigatori i se explica seniorului; o să-i scârbiţi să mai vină să lucreze în viile noastre, cum fac de obicei (87)!

Nu este prin urmare întâmplător, vom conchide, că întreprinderile agricole noi se instalează atât de des în golul mlaştinilor sau al zonelor păduroase. E mai bine să nu ai de luptat cu habitudinile şi sistemele funciare. În 1782, un novator, Delporte, alege o postată din pădurea de la Boulogne-sur-Mer, defrişată de el, apoi ameliorată printr-o bogată împrăştiere de marnă, ca să instaleze o crescătorie de oi după sistemul englezesc (88). Un mic detaliu: animalele trebuiau apărate acolo de lupi. Dar cel puţin erau la adăpost de oameni!

Număr, inerţie, productivitate a maselor ţărăneşti- >i.

Ţărănimea înseamnă număr, înseamnă enorma majoritate a muritorilor. De aici derivă structura ei densă, om lângă om, prin urmare posibilitatea ei de rezistenţă sau de inerţie spontană. Dar numărul este şi semnul unei productivităţi insuficiente. Dacă solul nu dă decât randamente slabe, şi aceasta, este o regulă destul de generală, trebuie să extinzi spaţiul arăturilor, să sporeşti efortul mâinii de lucru, să reechilibrezi totul printr-un surplus de muncă. Frasso şi Arpaia sunt două sate sărace, în spatele Neapolelui, nu departe de un al treilea, Montesarchio, relativ bogat. În cele două sate sărace, productivitatea este atât de scăzută încât pentru a obţine aceeaşi cantitate de produse trebuie să cultivi o suprafaţă de trei ori mai mare decât la Montesarchio. Consecinţă: aceste sate sărace cunosc, acceptă o natalitate mai înaltă, căsătorii mai precoce; ele trebuie să fabrice o mână de lucru relativ abundentă (89). De aici, paradoxul persistent al atâtor economii de „vechi regim”, cu zone rurale relativ suprapopulate, la limita lipsei şi foamete1' obligate totuşi să cheme în ajutor masele regulate ale muncitorilor sezonieri, secerătorii, culegător11' ^ treerătorii de grâu din zilele de iarnă, oamenii de dârvală, cu hârleţul în mână, săpând şanţuri – veniţi cu toţii din lumile exterioare cele mai sărace şi din masa confuză a celor fără de lucru. 0 statistică din 1698 dă, pentru circumscripţia financiară a Orleans-ului următoarele cifre: 23 812 ţărani cu plug, 21 840 podgoreni, 2 121 morari, 539 grădinari, 3 160 ciobani, 38 444 zilieri, 13 696 slujnice, 15 000 rândaşi. Şi aceste cifre nici nu reprezintă totalul populaţiei ţărăneşti, căci cu excepţia slujnicelor, femeile nu sunt cuprinse în ele, şi nici copiii. Într-un lot de populaţie activă de aproape 120 000 de persoane avem, cu rândaşi, servitori şi zilieri, mai Line de 67 000 de salariaţi (90)!

Paradoxal, această suprasarcină de oameni este o piedică pentru creşterea productivităţii: o populaţie ţărănească atât de numeroasă, aproape de o economie de subsistenţă, obligată să lucreze fără răgaz pentru a putea suporta loviturile frecventelor recolte proaste şi pentru a plăti mulţimea de rede-venţe, se închide în muncile şi grijile de fiecare zi. Abia dacă poate să se descurce. Nu într-un asemenea mediu ne putem imagina propagarea uşoară a progresului tehnic sau riscul acceptat al noilor culturi şi noilor pieţe. Ai impresia că este vorba de mase rutiniere, aproape adormite; să nu spunem însă liniştite sau supuse. Ele cunosc treziri de o rară brutalitate. Ca un talaz uriaş se ridică răscoala ţărănească din 1368 care pune capăt, în folosul dinastiei Ming, regimului străin al mongolilor. Şi dacă în Europa ele au rar o asemenea amploare, revoltele ţărăneşti explodează regulat şi pretutindeni şi pe aici.

Desigur, aceste incendii se sting unele după altele: revolta din Ue-de-France în 1358, răscoala lucrătorilor englezi din 1381, războiul ţărănesc de sub conducerea lui Doja din 1514 (91) care se îneie cu mii de spânzurări, războiul ţărănesc gerCÂ'n ^^ sau ur'aSa răscoală napolitană din

J Pătura seniorială, suprastructura socială a ^versurilor rurale, îşi recapătă întotdeauna pri-ta, e§lul> ajutată de prinţi, susţinută de complici-

^a ^a*? Lu't sau mai puţin conştientă a societă-citadine care au nevoie de munca ţărănească.

I

Cu toate acestea chiar dacă pierde destul de regulat, ţăranul nu renunţă. Războiul surd alternează cu războiul deschis. După Georg Griill (92), istoric al ţăranilor austrieci, nici măcar uriaşa înfrângere care încheie Bauernkrieg-ul din 1525 nu duce la suspendarea unui război social latent, neîntrerupt până în 1650 şi chiar după această dată. Războiul ţărănesc, un război structural care nu se termină niciodată. Cu mult mai mult decât im „război de o sută de ani”.

Mizerie s şi supravieţuire „

Maxim Gorki ar fi spus odată: „Ţăranii sunt pretutindeni aceiaşi” (96). Este într-adevăr aşa?

Toţi ţăranii cunosc o mizerie aproape continuă, o răbdare pe măsura oricărei încercări, au o extraordinară aptitudine de a rezista plecându-se împrejurărilor, o încetineală în reacţii în ciuda izbucnirilor de revoltă, o artă dezesperantă de a respinge, pe oriunde trăiesc, orice „nouveletez” (94), noutăţi, o perseverenţă, şi ea fără egal, în reechilibrarea unei existenţe mereu precare. Că trăiesc la un nivel scăzut este sigur, în ciuda unor excepţii: bunăoară, în secolul al XVI-lea, o zonă de crescători de vite ca Dithmarschen în sudul Jutlandei (95); unele „insule de bună stare ţărănească” în Pădurea Neagră, în anumite regiuni din Bavaria, Hesse sau Thuringia (96); mai târziu regiunea rurală olandeză, din cauza apropierii de marile pieţe ale oraşelor; partea de vest a ţinutului Mans (97); o bună parte din zonele rurale engleze; podgoreni' cam peste totca să nu dăm decât câteva exemple-Dar într-un recensământ complet, imaginile negre ar fi de departe majoritare. Ele ni se arată cu miileSă nu exagerăm totuşi această neagră realitate-Ţăranul supravieţuieşte. El izbuteşte să se descurce-este şi acesta un adevăr universal. Dar, în genera' datorită a sute de meserii supleative (98): cele-meşteşugăreşti, cele legate de acea adevărată, in' dustrie„ care este viticultura, cele legate de cărăuşie. Nu este de mirare că unii ţărani din Suedia sau din Anglia sunt mineri sau lucrători în carierele de piatră; că unii ţărani din Scania devin marinari şi animă un cabotaj activ în Baltica şi în Marea Nordului; că toţi ţăranii sunt mai mult sau mai puţin ţesători şi cărăuşi ocazionali. Odată cu sfârşitul secolului al XVI-lea, în Istria, atunci când zona rurală este cuprinsă de a doua serbie, mulţi ţărani fug; ei de>in cărăuşi şi colportori spre porturile Adriaticei şi fac să crească o industrie elementară a fierului, cu furnale înalte săteşti (99). În regatul Neapolelui „sunt mulţi bracciali, spune un raport serios al Sommariei, care nu trăiesc numai din munca lor de zilieri, şi care, în fiecare an, seamănă şase tomola de grâu sau de orz […], care cultivă legume şi le duc la piaţă, taie şi vând lemne şi fac transporturi cu vitele lor; apoi pretind să nu plătească decât impozit ca bracciali” (100). Un studiu recent îi arată pe deasupra împru-mutând şi dând bani cu dobândă, mici cămătari, crescători grijulii de vite.

Durata lungă nu exclude schimbarea

Aceste exemple arată de la sine în ce privinţă anume nu avea Gorki dreptate. Există mii de feluri de a fi ţăran, mii de feluri de a fi nevoiaş.

Liicien Febvre avea obiceiul să spună, gândindu-se 'a deosebirile provinciale, că „Franţa se numeşte diversitate”. Dar şi lumea se numeşte diversitate.

Există solul, există climatul, există culturile, există „deriva” istoriei, opţiunile vechi; există jte asemenea statutul proprietăţii şi al persoanefŢăranii pot fi robi, şerbi, muncitori în parte,

(tm) ici arendaşi liberi, fermieri; ei pot depinde de ricy, de rege, de marii seniori, de gentilomii j. rangul doi sau trei, de marii fermieri. Şi în

307 (jeCarf caz' statutul lor personal se dovedeşte

Nimeni nu contestă această diversitate în spaţiu. Dar astăzi istoricii vieţii ţărăneşti au tendinţa de a imagina înlăuntrul fiecărui sistem dat situaţii imobile în timp, eminamente repetitive. Pentru Elio Conţi, admirabilul istoric al zonei rurale toscane, structurile acesteia nu îşi găsesc explicaţia decât dacă sunt trecute printr-un mileniu de observaţie neîntreruptă (101). Un istoric afirmă că în zona rurală din jurul Parisului „structurile rurale nu au suferit transformări îfitre epoca lui Filip cel Frumos şi secolul al XVIlI-lea” (102). Continuitatea înainte de toate. „Werner Sombart spunea încă de multă vreme că agricultura europeană nu s-a schimbat de la Carol cel Mare până la Napoleon; era fără îndoială un fel de a-i sfida pe unii din istoricii vremii lui. Astăzi, butada n-ar mai şoca pe nimeni. Otto Briinner, istoric al societăţii rurale din Austria, merge cu mult mai departe: „Ţărănimea, afirmă el foarte liniştit, a constituit, de la formarea ei în neolitic până în secolul al XlX-lea, fundamentul structurii societăţii europene, şi, timp de milenii, schimbarea structurală a formelor politice ale păturilor superioare abia dacă a izbutit să-i afecteze substanţa (103) „.

Cu toate acestea, să nu credem orbeşte în imobilitatea totală a istoriei ţărăneşti. Da, peisajul cutărui sat nu s-a schimbat de la Ludovic al XlV-lea până în zilele noastre. Da, bătrânii verişori din Forez ai unei specialiste în istorie „sunt încă [şi astăzi] întrutotul asemănători cu umbrele atât de apropiate ale testatorilor din secolul al XlV-lea” (104). Nici şeptelul acestor sate nu pare să fi „fost foarte diferit în 1914, faţă de ceea ce era în 1340” (105). O aceeaşi înfăţişare a ogoarelor, a caselor, a vitelor, a oamenilor, a vorbelor, a zicerilor… Da, dar câte lucruri, câte realităţi nu s-au tot schimbat! Prin 1760-1770, la Mitsch-dorf, un mic sătuc din Alsacia de nord, alacu^ cereală veche, cedează locul griului (106); este acesta un lucru de trecut cu vederea? Intre l70o şi 1816 (neîndoielnic către 1765), în acelaşi sat, se încheie trecerea de la un sistem trienal la unu' bienal (107); este acesta un lucru de trecut cu ve- – derea? Veţi spune că este vorba de schimbări mă runte; dar există şi din cele uriaşe. Orice durată lungă se sfărâma într-o bună zi, niciodată dintr-o dată, niciodată întrutotul; spărturi însă apar. Este hotărâtor faptul că, pe vremea Blancăi de Castilia şi a Sfântului Ludovic, lumea ţărănească din jurul

Parisului, compusă din şerbi (care pot fi identifi caţi în temeiul a trei îndatoriri consfinţite: chevage.

Dreptul de formariage, dreptul de a contracta casa torii în afara fiefului; mainmorte, dreptul de suc cesiune al seniorului asupra bunurilor şerbului), dar şi din oameni liberi, îşi cucereşte libertatea împotriva seniorilor şi că se înmulţesc dezrobirile, manumisiile – căci omul liber, amestecat cu şerbii, risca mereu să fie confundat într-o zi cu ei.

Este de asemeni hotărâtor faptul că, întrucât viaţa economică îngăduie lucrul acesta, ţăranii punând mână de la mână se răscumpără pe bani de obliga ţiile lor feudale, la Orly, Sucy-en-Brie, Boissy sau în alte părţi – mişcare menită să capete o largă extindere (108). Este hotărâtor faptul că libertatea ţărănească îşi face drum de-a lungul unei anumite Europe ca o epidemie, atingând de preferinţă zonele active, dar şi regiuni mai puţin privilegiate din vecinătate. Sunt contaminate astfel regatul Neapolului şi chiar Calabria care, nici vorbă, în această privinţă nu este o zonă de pionierat; dar ultimii ţărani fugari reclamaţi în

1432 de către contele de Sinopoli sunt reclamaţi în zadar (109). Servitutea ţărănească, legarea de glie au dispărut. Iar cuvintele vechi (adscripti, villani, censiles, redditicl) ies din vocabularul calabrez; nu se mai vorbeşte decât despre vassalli (110). Este important de asemenea faptul că ţăranul eliberat din Austria de Sus poate purta, ca semn al dezro birii, o pălărie roşie (111). Este important şi faptul câ în secolul al XVIII-lea/e triage, care este partajul bunurilor comunale între ţărani şi seniori, eşuează a general în Franţa, în vreme ce, acelaşi proces, dăduse naştere în Anglia la enclosures. În sens contrariu este important faptul că, în secolul al

309 ea' cea de a doua serbie poloneză pune iar obroc un ţăran care căpătase experienţa comerţului direct cu oraşul sau chiar cu negustorul străin (112). Toate acestea sunt fapte hotărâtoare; unul singur schimbă în adâncime viaţa a mii de oameni.

În această împrejurare are dreptate Marc Bloch (113) şi nu Ferdinand Lot, care vedea ţărănimea franceză ca „un sistem atât de cimentat încât în el nu există fisuri; lucrul acesta este imposibil”. Dar în sistem există fisuri, uzuri, rupturi, răsturnări. Aceste rupturi apar din raporturile seniori-ţărani, în egală măsură din coexistenţa oraşelor cu satele care, dezvoltând în mod automat o economie de piaţă, strică echilibrul rural.

Şi piaţa nu este singura încriminată. Nu îşi aruncă oraşul atât de des meseriile în zona rurală, ca să scape de piedicile corporatiste instituite la el acasă? Chit, dealtfel, că le aduce iar acasă, între ziduri, atunci când acest lucru este în avantajul său. Nu vine mereu ţăranul spre oraş, atras de salariile lui mari? Şi nu acolo îşi construieşte seniorul casa, ba chiar palatul? Italia, în avans faţă de restul Europei, este cea dintâi care cunoaşte acest inurbamento. Şi devenind citadini, seniorii aduc împreună cu ei snopul strâns legat al clanurilor lor rurale care apasă, la rândul lor, asupra economiei şi vieţii cetăţii (114). În sfârşit, oraşul înseamnă oameni ai legii care scriu pentru cine nu ştie să scrie, prieteni mincinoşi prea adesea, maeştri ai proceselor şicanatoare sau cămătari care iau semnături de recunoaştere a datoriilor, din care trag dobânzi grele, care pun mâna pe bunurile lăsate amanet. Din secolul al XlV-lea, casana lombardului este cursa în care se prinde ţăranul în nevoie de bani. Începe prin amanetarea lucrurilor de bucătărie, a vaselor de vin, „Ies vases vinaires”, a uneltelor agricole – apoi a vitelor, şi sfârşeşte cu zălo-girea pământului (115). Camătă ajunge la dobânzi fantastice de cum se însăpresc greutăţile. În noiembrie 1682, intendentul Alsaciei denunţă camătă intolerabilă ale cărei victime sunt ţăranii: „Burghezii i-au silit să dea până la 30% dobândă”, uni' le-au cerut să-şi pună zălog pământul şi, drept ^ dobândă, „jumătate din roade […] ceea ce se doyedeşte an de an tot atâta cât capetele ce s-au nnprumutat „ Nu încape îndoială” avem a face cu dobânzi de 100% (116).

În Occident, un regim seniorial care n-a murit

Organizarea seniorială înfiptă în viaţa ţărănească, amestecată cu ea, o apără şi o asupreşte totodată.

Astăzi încă i se mai pot recunoaşte urmele în toate peisajele Occidentului. Cunosc două sate mijlocii.

J între Barrois şi Champagne, amândouă făcând parte altădată dintr-o modestă seniorie. Castelul mai e încă la locul lui, în apropierea unuia dintre! Sate, aşa cum a fost fără îndoială restaurat şi amenajat în secolul al XVIII-lea, cu parcul lui, cu arborii, cu întinderile lui de apă, cu o grotă. Ţineau de senior morile (ele nu mai merg, dar sunt pe f locul lor), iazurile (pânămai ieri, se mai vedeau şi: ele). Ţăranii, în ce-i priveşte, dispuneau de grădinile, de cânepiştile, de ogrăzile, de livezile lor şi de ogoarele din jurul caselor satului, sudate unele de altele. Până mai ieri, ogoarele erau împărţite în trei sole (grâu, ovăz, pârloagă) care se roteau în fiecare an. Ţineau direct de senior, ca proprietar pădurile din apropiere, de pe coama colinelor, şi două „rezerve”, câte una de sat. Unul din aceste 1 trupuri de moşie şi-a lăsat numele unui loc numit La Corvee, „corvoada”; cel de-al doilea a dat naştere unei ferme compacte, uriaşe, anormală printre măruntele proprietăţi ţărăneşti. Doar pădurile îndepărtate erau date spre folosinţa sătenilor. Ră-mâi cu senzaţia unui univers închis în el însuşi, cu meşteşugarii lui ţărani (fierarul, rotarul, cizmarul, şelarul, tâmplarul) care se încăpăţânează Sa producă totul, chiar şi vinul de care are nevoie. Dincolo de zare, alte sate adunate, strânse; alte seniorii nu prea cunoscute şi care sunt luate în zeflemea de satele mai îndepărtate. Folclorul este P”n de asemenea străvechi luări în derâdere.

Cadrul ar trebui completat: seniorul, ce fel de senior? Redevenţele în bani, în natură, în muncă (corvezile); câte, care sunt? În cazul banal pe care îl evoc, în 1789, redevenţele sunt uşoare, corvezile neînsemnate, două sau trei zile pe an (arătură şi cărăuşie); litigiile, destul de vii, privesc numai folosirea pădurii.

Dar, multe lucruri se schimbă de la un loc la altul. Ar trebui să facem mai multe călătorii: să mergem la Neubourg, în Normandia, împreună cu Andre Plaisse (117); la Montesarchio, în regatul Neapolului, împreună cu Gerard Delille (118); împreună cu Yvonne Bezard, la Gemeaux, în Bour-gogne (119); vom merge îndată la Montaldeo, în tovărăşia lui Giorgio Doria. Nimic nu valorează, evident, cât o privire directă şi exactă, lucru pe care îl oferă monografiile, excelente adesea.

Dar problema noastră nu este numai asta. Pe un plan general, să ne întrebăm mai degrabă care sunt raţiunile pentru care regimul seniorial, milenar, urcând cel puţin până la marile domenii din Imperiul târziu, a putut supravieţui primei modernităţi.

Încercările nu l-au ocolit. Pe nivelul superior, seniorul este prins în legăturile feudalităţii. Iar aceste legături nu sunt fictive, ele dau loc plăţilor de rente feudale nu totdeauna uşoare; „închinărilor”, actelor de recunoaştere a vasalităţii, [es aveux, ocazii de şicane; mai există şi „cazualele”, sarcinile extraordinare, şi drepturile feudale care trebuie achitate prinţului; ele sunt câteodată grele, Jean Meyer socoteşte că în secolul al XVIII-lea venitul nobilimii (dar el vorbeşte despre nobilimea bretonă, un caz destul de deosebit) este amputat cu 10 până la 15% anual (120). Încă Vauban afirma că „dacă ai căuta bine, ai afla că gentilomii nu sunt mai puţi” împovăraţi decât ţăranii” (121), ceea ce este o exagerare evidentă.

Cât priveşte rentele şi redevenţele pe care le încasează ei de la ţărani, ele au o supărătoare tendinţă de a se subţia. Redevenţele fixate în bani în seco-Iul al XHI-lea au devenit derizorii, corvezile, î°

Occident, au fost în general răscumpărate. Venitul unui cuptor banal înseamnă câţiva pumni din-aluatul pe care ţăranii îl aduc la copt o dată pe-săptămină. Anumite redevenţe în natură au deve nit simbolice: odată cu împărţirea pământulni cenzitar, câte un ţăran e îndatorat la un sfert, o optime, o şaisprezecime de clapon (122)! Justiţia seniorială se dovedeşte expeditivă în pricinile minore, dar nu atât de apăsătoare încât să dea mijloace de trai judecătorilor pe care-i numeşte seniorul: la Gemeaux, în Bourgogne, prin 1750, la un venit de 8 156 de livre, grefa şi amenzile justiţiei figurează cu 132 de livre (123). Această evoluţie se accelerează cu atât mai mult cu cât seniorii cei mai bogaţi, cei care şi-ar putea apăra eficient drepturile locale, nu mai prea trăiesc pe pământurile lor.

Împotriva seniorului acţionează şi luxul cres-când al vieţii moderne, de care el trebuie să se ţină cu orice preţ. Asemenea ţăranului, seniorul reprezintă o şansă pentru burghezul care dă bani cu împrumut. Multă vreme, în Bourgogne, membrii familiei Saulx-Tavannes, datorită posesiunilor lor imense, au putut să depăşească unele împrejurări dificile fără pagube prea mari. Prosperitatea celei de a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea le creează greutăţi neaşteptate. Veniturile lor sunt în creştere, dar ei le risipesc fără nici o socoteală. Şi urmează prăbuşirea (124). Poveste banală, la urma urmei.