Fernand Braudel



Yüklə 1,28 Mb.
səhifə3/33
tarix12.01.2019
ölçüsü1,28 Mb.
#95192
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   33

Cine ar fi zis că pântecele Londrei sau pântecele Parisului vor căpăta valenţe revoluţionare! A fost de ajuns ca ele să crească. 33

Cel mai bine ar fi să socotim.

Am vedea mai limpede aceste evoluţii dacă am dispune de cifre, de bilanţuri, de dorim, „* riale”. Ar fi posibil să le adunai î ° Sta„(tm) aşa cum arată harta pe care am I,”/¦r mdre-lenta lucrare a lui Alan EZ? L (mn dm eXCe” la pieţele din Anglia şi ^^ffi

AKIA MEDIE A tÂRGUlUl

100 000 acri (adică 15M hi ^ merfg de la mai m„ ^ „n extremul nord şi vL? 1' – f aCm fiind egal cu 15<> „) „dică 450 ha. Cu cât o rea w fai P„tin de 30 00° a”i mai mult se restrfnm„ r' mai P0P”'ată, cu atât

Market T„^? ^”^¦&„iPlBtâiD”Pă A. EVERITT, Sie şi 1640 (100); sau harta pe care am întocmit-o eu a pieţelor din generalitatea de Caen în 1772; sau releveul pieţelor din Bavaria pentru secolul al XVIII-lea pe care-1 dă Eckart Schremmer (101), Dar aceste studii, şi altele asemănătoare, nu fac decât să deschidă o direcţie de cercetare.

Dacă lăsăm deoparte cele cinci sau şase sate care, ca o excepţie, şi-au păstrat târgurile, din secolul al XVI-lea până în cel de-al XVIII-lea, în Anglia se numără 760 de oraşe şi orăşele, iar în Ţara Galilor 50, care au unul sau mai multe târguri; cam 800 de localităţi înzestrate cu târguri

3. Cele 800 de oraşe-pială din Anglia şi Ţara Galilor*

Fiecare oraş are cel puţin o piaţă, de obicei mai multe. Pieţelor ar trebui să le adăugăm târgurile. Sursa este aceeaşi ca la harta precedentă, p. 468-473. 34

4, Pieţe şi târguri în generalitatea de Caen în 1725. Hartă întocmită de G. Arbellot după Arhivele departamentale t^^05 (mapa G 1358>- J-C„ Perrot „H„ „mal. T 2 Mort8 l1SU? Umentare („aint-Jean-du Val, 1; Berry înlLaiiQ7H, VaSSy' 1} ' Cafe nu aPar Pe ac”astă unele ^W^1„1 dintre Care cele nlai m”lte U„ cu tot,? O, lZile' marele târ§ ^ la Caen 15 zile. Cu totul, 223_de zile de tlrg pe an. Faţă de un total de 85 – pe săptămână, adică, pe an, 4 420 de zile de piaţă 62n nnn1^ generalitat” era cuprinsă pe atunci între 600 şi asemi° PersoaneSuprafaţa ei îra de 11 524 km”. Situaţii asemănătoare ar îngădui comparaţii utile In spaţiul francez.

Numărul târgurilor anuale care se ţin In flecare localitate se arată Sn paranteze.

Periodice. Dacă populaţia celor două ţări numără în jur de 5,5 milioane de locuitori, fiecare din aceste localităţi are în vedere în operaţiile ei de schimb 6-7000 de persoane în medie, grupând în vatra ei, tot în medie, 1000 de locuitori. În felul acesta, o aglomerare comercială pare să implice, ca o condiţie de viaţă pentru schimburile ei, cam de şase-şapte ori volumul propriei sale populaţii. Regăsim proporţii analoage în Bavaria, la sfârşitul secolului al XVIII-lea: avem acolo un târg la 7300 de locuitori (102). Nu trebuie însă ca, pornind de la această coincidenţă, să socotim că este vorba de vreo regularitate. Proporţiile variază cu siguranţă de la o epocă la alta, de la o regiune la alta. Şi încă ar trebui să fim atenţi la felul în care s-a făcut fiecare calcul.

Ştim, în orice caz, că existau probabil mai multe pieţe în Anglia secolului al XHI-lea decât în Anglia elisabetană, deşi numărul populaţiei era, dincolo de o mică diferenţă, acelaşi în ambele epoci. Fenomenul se explică fie printr-o activitate mai puternică, deci printr-o rază de acţiune mai largă, a fiecărei unităţi în epoca Elisabetei, fie printr-o supra-utilare cu pieţe a Angliei medievale, seniorii înverşunându-se să creeze pieţe, fie din raţiuni de rang, de prestigiu, fie din dorinţa de a realiza venituri. În orice caz, în acest interval, cunoaştem „pieţe dispărute” (103), fără îndoială tot atât de interesante ca atare ca şi „satele dispărute” în jurul cărora, nu fără motiv, istoriografia recentă a făcut atâta gălăgie.

Odată cu avântul din secolul al XVI-lea, cu deosebire după 1570, apar sau renasc din propria cenuşă, ies din somnolenţă târguri noi. Câte conflicte nu sunt legate de acest lucru J Se scot la lumină cărţi vechi ca să se afle cine anume are sau va avea dreptul să încaseze redevenţele pieţii, cine să se îngrijească de înzestrarea ei: felinar, clopot, cruce, cântar, prăvălii, beciuri sau magazii de închiriat. Şi aşa mai departe.

În acelaşi timp, la scară naţională, între pieţe se schiţează o diviziune a schimburilor, în funcţie de natura mărfurilor pe care le oferă, în funcţie 3<' de distanţe, de facilităţile sau de greutăţile pe care le întâmpină accesul sau transporturile, în funcţie de geografia producţiei şi, în egală măsură, de cea a consumului. Cele aproximativ 800 de târguri urbane numărate de Everitt acoperă în medie spaţii cu un diametru de 7 mile (11 km). Pe la 1600, pe drum de uscat, grâul nu călătoreşte dincolo de 10 mile, de cele mai multe ori nu dincolo de 5; bovinele se deplasează pe distanţe care ajung până la 11 mile; oile de Ia 40 la 70; lâna şi ţesăturile de lână, de la 20 la 40. La Don-caster, în Yorkshire, unul din cele mai mari târguri de lână, pe timpul lui Carol I, cumpărătorii veneau din Gainsborough (21 mile), Lincoln (40 mile), Warsop (25 mile), Pleasley (26 mile), Blankney (50 mile). În Lincolnshire, John Hatcher din Careby îşi vinde oile la Stamford, boii sau vacile la Newark, îşi cumpără juncanii laSpilsby, peştele la Boston, vinul la Bourne, mărfurile de lux la Londra. Această dispersiune este semnificativă pentru o specializare crescândă a pieţelor. Din cele 800 de oraşe şi orăşele din Anglia şi Ţara Galilor, cel puţin 300 se limitează la activităţi exclusive: 133 la comerţul cu grâu; 26 la cel de malţ; 6 la cel de fructe; 92 la cel de bovine; 32 la cel de oi; 13 la cel de cai; 14 la cel de porci; 30 la cel de peşte; 21 la cel de vânat şi păsări; 12 la cel de unt şi brânză; mai mult de 30 la comerţul de lână brută sau toarsă; 27 sau mai mult la vân-zarea de ţesături de lână; 11 la cea a produselor de pielărie; 8 Ia cea a inului; cel puţin 4 la cea a cânepii. Fără a mai socoti specializările extrem de limitate şi cel puţin neaşteptate: Wymondham se mărgineşte la comerţul cu linguri şi canele, robinete de lemn.

Bineînţeles, specializarea târgurilor se accentuează din ce în ce mai mult în secolul al XVIII-lea, şi nu numai în Anglia. De aceea, dacă am avea posibilitatea să-i marcăm statistic etapele în restul Europei, am avea la îndemână un fel de hartă a dezvoltării europene care ar putea înlocui cu folos datele pur descriptive de care dispunem.

Totuşi şi aceasta este cea mai importantă concluzie ce se desprinde din lucrarea Iui Everitt – o dată cu creşterea demografică şi cu avântul Angliei din secolul al XVI-lea şi al XVII-lea, această înzestrare cu târguri periodice, cu pieţe, se dovedeşte inadecvată, în ciuda specializării şi a concentrării şi în ciuda sprijinului considerabil pe care îl reprezintă târgurile anuale, bâlciurile şi iarmaroacele – o altă unealtă tradiţională a schimburilor, asupra căreia vom reveni (104). Creşterea schimburilor favorizează apelul la noi canale de circulaţie, mai libere şi mai directe. Aşa cum am văzut, dezvoltarea Londrei a contribuit la acest lucru. De aici, strălucita carieră a ceea ce Alan Everitt numeşte, în lipsa unui termen mai bun, private market, care nu este în realitate decât un fel de a ocoli piaţa publică, open market-ul, supravegheată cu mare atenţie. Agenţii acestei pieţe „particulare” sunt adesea mari negustori ambulanţi, cu alte cuvinte colportori, sau samsari umblând după clienţi: ei intră chiar prin bucătăriile fermelor ca să arvunească şi să cumpere cu banii înainte grâu, orz, oi, lână, păsări, piei de iepure sau de oaie. În felul acesta piaţa se revarsă către sate. Adesea, noii veniţi ţin sfat prin hanuri, adevărate înlocuitoare ale pieţii, care încep astfel să-şi joace rolul, foarte mare. Ei se vântură dintr-un comitat în altul, dintr-un oraş în altul, învoin-du-se, aici cu stăpânul unei prăvălii, dincolo cu un colportor sau cu un mare angrosist. Ajung astfel să facă chiar ei pe adevăraţii angrosişti, pe samsarii de toate felurile, gata, la fel de bine, să livreze orz berarilor din Ţările de Jos sau să cumpere din Baltica secara care se cere la Bristol. Câteodată, se întovărăşesc câte doi sau trei ca să împartă riscurile.

Aşa cum ne-o spun, cu vârf şi îndesat, procesele care se ivesc, noul venit cu o mie de feţe este detestat, urât din pricina sforăriilor lui, a lipsei lui de înţelegere şi de îndurare. Formele noi de schimb, încheiate în temeiul unui simplu bilet ¦ce angajează definitiv pe vânzător (care adesea nu ştie să citească), atrag după sine neînţelegeri şi chiar drame. Dar pentru negustorul care îşi îndeamnă caii la drum sau care supraveghează încărcatul grânelor de-a lungul râurilor, meseria

Î

L aspră de itinerant are farmecele ei: să străbaţi Anglia, din Scoţia pâiâă în Cornwall; să te întâl-neşti, din han în han, cu prieteni şi cu tovarăşi de meserie; să ai sentimentul că aparţii unei lumi de afaceri inteligentă şi îndrăzneaţă – şi toate acestea, descurcându-te bine în viaţă. Este vorba de o adevărată revoluţie, care iese din domeniul economiei şi se revarsă în sfera comportamentului social. Nu este întâmplător, socoteşte Everitt, că aceste noi activităţi se dezvoltă în acelaşi timp cu afirmarea grupului politic al „Independenţilor”. La încheierea războiului civil, atunci când drumurile şi căile se deschid din nou, prin 1647, Hugh Peter, un predicator din Cornwall, spune: „O, ce schimbare preafericită! Să vezi iar oamenii umblând de la Edinburgh până la Land's End în Cornwall, fără ca cineva să-i oprească chiar în poarta noastră; să vezi iar drumurile pline de mişcare; să auzi şuieratul surugiului îmboldin-du-şi caii; să vezi, în fiece săptămână, olăcarul făcându-şi obişnuitul drum; să vezi colnicele care se bucură, văile care râd” (105).



Adevăr englezesc, adevăr european

Privat markel-vtl nu este doar o realitate a Angliei. Se pare că şi pe continent, negustorul regăseşte gustul drumeţiei. Înţeleptul şi activul Andreas Ryff, din Basel, care, în cea de a doua jumătate a secolului al XVI-Iea, a bătut fără astâmpăr drumurile, în toate direcţiile (în medie treizeci de călătorii pe an), spunea despre sine însuşi: Jiab wenig Ruh gehabt, dass mich der Sattel nicht an der Hinterteil gebrannt hat„; atâta de puţin răgaz am avut, încât şaua mi-a încins neostoit Şezutul (106). Este adevărat că, ţinând seama de informaţia pe care o avem, ne este greu să facem totdeauna deosebire între negustorul străin care umblă din iarmaroc în iarmaroc şi cel dornic să cumpere direct de la sursă produsele. Dar este sigur că, aproape peste tot în Europa, piaţa „publică” se arată insuficientă şi, în acelaş timp, prea supravegheată. Şi că, oriunde ne-am îndrepta privirile, sunt sau sunt pe cale de a fi folosite ocolişurile şi căile piezişe.

O notă din Tratatul lui Delamare semnalează, în aprilie 1693, la Paris, fraudele negustorilor străini, „care, în loc să vândă marfa lor în Hale sau în pieţele publice, au vândut-o pe la hanuri […] şi în afară” (107). El fac#f pe deasupra, un inventar minuţios al tuturor*mijloacelor pe care le întrebuinţează morarii, brutarii, măcelarii, negustorii şi cei care stochează marfă, abuziv sau în funcţie de conjunctură, ca să se aprovizioneze la preţuri mai mici şi în detrimentul intrărilor normale de pe pieţe (108). Încă pe la 1385, la Evreux, în Normandia, apărătorii ordinii publice îi denunţă pe producătorii şi revânzătorii care cad la învoială „şuşotindu-şi la ureche, vorbind încet prin semne, prin cuvinte ciudate sau ascunse”. O altă încălcare a regulei: precupeţii ies fn calea ţăranilor şi Ie cumpără produsele „mai înainte ca ele să ajungă în Hale” (109). Tot aşa, la Carpentras, în secolul al XVI-Iea, Ies repetiirs (zarzavagii, precupeţii de legume) ies la drum să cumpere ieftin marfa care se aduce pe piaţă (110). Este vorba de o practică frecventă în toate oraşele (111). În pofida acestui fapt, la Londra, fn plin secol al XVIII-lea, în aprilie 1764, ea mai este încă denunţată ca frauduloasă. Ocârmuirea, spune o corespondenţă diplomatică, „ar trebui să dea oarecare atenţie nemulţumirii pe care o iscă în popor scumpetea peste măsură a celor de-ale gurii; şi cu atât mai mult cu cât aceste cârtiri sunt întemeiate pe un abuz care poate fi cu dreptate pus pe seama celor ce ocârmuiesc […] căci cea mai de seamă pricină a scumpetei […] estelacomiacelorceaumonopoluri. De care această capitală colcăie. De curând, ei s-au pornit s-o ia înaintea pieţii, alergând pe drumuri în întâmpinarea ţăranului şi luându-i încărcăturile de deosebite bunuri pe care acesta le aduce, ca să le vândă ei cu preţul ce-I socotesc potrivit.” (112). „Rea prăsilă”, „soi rău”, adaogă martorul nostru. Dar este vorba de o prăsilă, de un soi pe care le întâl-neşti pretutindeni.

Şi tot pretutindeni, având o mie de feţe, colcăind, hăituită zadarnic, se întâlneşte 'ontrabanda adevărată, care îşi bate joc de regi mentări, de vamă ca şi de orice privilegiu de comerţ. Ţesăturile colorate din Indii, sarea, tutunul, vinurile, alcoolul, toate îi sântde folos. La Dole, înFranche-Comte' (1 iulie 1728) „comerţul cu mărfuri de contrabandă se făcea în văzul lumii… Căci un negustor avusese îndrăzneala să intenteze o acţiune pentru a dobândi banii cuveniţi pentru un asemenea soi de marfă” (113). „înălţimea voastră, îi scrie unul din agenţii săi lui Desmarets (ultimul controlor general de pe vremea lungii domnii a lui Ludovic al XlV-lea), poate să pună şi o armată întreagă pe coastele Bretaniei şi Normandiei, că tot n-o să poată niciodată să stârpească fraudele” (114).

Pieţe şi pieţe: piaţa muncii

J e caz, întS bun/z/WJe înviorează, începe să treacă prin nL~ °d Io^ic' totul

Pontului sau afe TndPus rieiD„ DUmai Pr°dusele funciare, şi banii „ –? 1 ProPrietăţile 0”ce altă marfa 1* mifa f^i repede decât

Privire la i, la p sunt este

^? ^ au înâelegeri, învoieli de, COnstr”cţie, la ^^ închiriat, documente Ia ,. * ^o-ue-f rance, se înmulţesc „seniorii fără pământ” (expresia aparţine Iui Marc Bloch) sau senioriile – „croupions”, „senioriile – târtiţă”, „senioriiie-noadă”, cum spunea Guy Forquin (128). În legătură cu piaţa banilor, pe termen scurt şi pe termen lung, vom reveni pe îndelete: ea se află în inima fenomenului european de creştere şi este semnificativ că nu s-a dezvoltat pretutindeni în acelaşi ritm şi cu aceeaşi eficacitate. Pe întreg continentul, dimpotrivă, se generalizează furnizorii de bani şi reţelele de cămătari, care sunt evrei, Iombarzi sau din regiunea Cahorsului ori, ca în Bavaria, mânăstiri ce se specializează în acordarea niână că la Genova, în secolul al XIIMea, se vin deau case (115) sau că, în aceeaşi epocă, la Flo renţa, se închiriază terenuri pe care urmează să se construiască case (116). Elementul important apare atunci când vedem că aceste schimburi şi tranzacţii se înmulţesc, când vedem că se schi ţează pieţe ale proprietăţii imobiliare care ne dez văluie într-o bună zi porniri speculative. Trebuie ca tranzacţi. Ie să fi atins atunci un anumit volum.

Acest lucru este demonstrat, încă din secolul al

XVI-lea, de variaţia chiriilor la Paris (inclusiv a chiriilor pentru prăvălii): fără greş, nivelul lor este prins de valurile succesive ale conjuncturii şi inflaţiei (117). Acest lucru este dovedit încă o dată de un singur şi simplu detaliu: la Cesena, orăşel din bogata Emilie agricolă, un act de închi riere de prăvălie (17 octombrie 1622), păstrat din întâmplare la Biblioteca Municipală, este încheiat pe un formular: ajunge să completezi spaţiile albe şi să semnezi (118). Speculaţiile au un accent şi mai modern: „promotorii” şi clienţii lor nu s-au născut de ieri – de alaltăieri. La Paris, unele speculaţii pot fi parţial urmărite în secolul al XVI-lea pe terenul multă vreme gol de la Pre”-

^ux-Clercs (119), în apropiere de Sena, sau pe

/terenurile nu mai puţin goale de la Tournelles, pe care consorţiul condus de preşedintele Harlay începe din 1594 fructuoasa construcţie a magni ficelor case din actuala Place des Vosges; ele sunt după aceea închiriate unor mari familii din nobilime (120). În secolul al XVTI-lea, specula ţiile iau avânt în jurul faubourgului Saint-Germain şi, fără îndoială, şi prin alte părţi (121). Sub

Ludovic al XV-Iea şi sub Ludovic al XVI-lea, capitala se umple de şantiere, iar afacerile imobi liare cunosc zile şi mai frumoase chiar. În august

1781, un veneţian informează pe unul din cores pondenţii săi că, la Paris, frumoasa promenadă de la Palais Royal a fost distrusă, copacii tăiaţi „nonnostante le mormorazioni di tutta la cita”, cu toate că întregul oraş cârtea împotrivă; ducele de Chartres se gândeşte, într-adevăr, „să ridice acolo case şi să le dea cu chirie…” (122). *

În ce priveşte proprietatea funciară, evoluţia este aceeaşi: „pământul” e înghiţit până Ia urmă de către piaţă. În Bretania, încă Ia sfârşitul secolului al XIIMea (123), şi fără îndoială şi în alte părţi, şi fără îndoială şi mai devreme, senioriile se vând şi se revând. În legătură cu vânzările funciare, dispunem în Europa de serii revelatoare de preţuri (124) şi de numeroase referinţe privind creşterea lor regulată. În Spania, bunăoară, în 1558, după un ambasador veneţian (125) „… * beni che şi solevano lasciare a otto e dieci per cento şi vendono a quatro e cinque”, bunurile (pământurile), care de obicei se cedau Ia 8 ori Ia 10%, adică cu de 12,5 sau de 10 ori venitul pe care-1 aduceau, se vând cu 4 şi cu 5%, adică cu de 25 sau de 20 de ori venitul; ele şi-au îndoit valoarea „odată cu belşugul de bani”. În secolul al XVIII-lea, arendarea senioriilor bretone se tocmea, se negocia prin Saint-Malo şi prin marii săi negustori, mulţumită unor lanţuri de intermediari care duceau până la Paris şi Ia Ferma Generală (126). Iar gazetele primesc anunţuri de vânzări de proprietăţi (127). În acest domeniu, publicitatea nu rămâne în urmă. În orice caz, cu publicitate ori fără, în întreaga Europă, pământul îşi schimbă neîncetat stăpânul prin cumpărări, vânzări şi revânzări. Evident, această mişcare este pretutindeni legată de schimbările economice şi sociale care deposedează pe vechii proprietari, seniori sau ţărani, în folosul citadinilor proaspăt îmbogăţiţi. Încă în secolul al XIII-Iea, în Ile-de-France, se înmulţesc „seniorii fără pământ” (expresia aparţine Im' M„-~ „' „

Sau Sfini>„-:1~

De împrumuturi ţăranilor (129). Ori de câte ori avem la îndemână informaţii, camătă este prezentă, în cea mai bună formă, înfloritoare. Şi acest lucru este valabil pentru toate civilizaţiile lumii.

În schimb, piaţa cu scadenţă a banului nu poate exista decât în zone de economie supravoltată. Încă din secolul al XHI-lea, o asemenea piaţă apare în Italia, în Germania, în Ţările de Jos. Totul contribuie ca ea să ia naştere în aceste zone: acumularea de capitaluri, comerţul la distanţă, artificiile scrisorii de schimb, „titlurile” unei datorii publice create timpuriu, investiţiile în activităţi artizanale şi industriale, în construcţiile navale sau în organizarea călătoriilor corăbiilor care, mărindu-se peste măsură încă înainte de secolul al XV-lea, încetează să mai fie proprietate individuală. Mai apoi, marea piaţă a banului se deplasează spre Olanda. Mai târziu, spre Londra.

Dar dintre toate aceste pieţe difuze, cea mai importantă în optica acestei cărţi este piaţa muncii. Las deoparte, aşa cum face şi Marx, cazul clasic al sclaviei, menită totuşi să se prelungească şi să reapară (130). Pentru noi, problema este să vedem cum, devine omul, sau cel puţin munca lui, o marfă. Un spirit pătrunzător ca Thomas Hobbes (1588-1679) putea spune că „puterea (noi am zice forţa de muncă) fiecărui individ este o marfă”, un lucru care se oferă în chip firesc schimbului, în cadrul concurenţei de piaţă (131). Nu avem totuşi a face cu o noţiune foarte familiară în epocă. Şi ^nTe îmi place această reflecţie incidenţă făcută de un obscur consul al Franţei la Genova, un spirit fără îndoială în întârziere faţă de timpul său: „Este prima oară, Monseniore, când îmi vine să cred că un om poate fi luat drept monedă”. Ricardo scrie de-a dreptul: „Munca, ca orice lucru pe care-1 poţi cumpăra sau vinde…” (132).



Nu încape însă îndoială: piaţa muncii – ca realitate dacă nu ca concept – nu este o creaţie a erei industriale. Piaţa muncii este piaţa în care omul, de oriunde ar veni el, se prezintă deposedat de tradiţionalele „mijloace de producţie”, presu-punând că le-a avut vreodată: o bucată de pământ, A un război de ţesut, un cal, o căruţă… El nu are de dat nimic în afară de mâini, de braţe, de „forţa sa de muncă”. Şi, bineînţeles, de experienţa lui. Omul care se închiriază sau se vinde în felul acesta trece prin strunga îngustă a pieţii şi iese din economia tradiţională. Fenomenul se prezintă cu o limpezime neobişnuită în cazul minerilor din Europa centrală. Multă vreme meşteşugari independenţi, lucrând în grupe mici, ei sunt constrânşi în secolele al XV-lea şi al XVI-lea să treacă sub controlul negustorilor, singurii în stare să dea banii necesari investiţiilor considerabile pe care le cere utilarea minelor adânci. Iată-i salariaţi. Cuvântul decisiv este pronunţat în 1549 de către magistraţii micului orăşel minier Joachimsthal din Boemia: „Unul dă banii, altul face munca” (Der eine gibt das Geld, der andere tut die Arbeit”). Ce formulă mai potrivită am putea găsi pentru confruntarea precoce dintre Capital şi Muncă (133)? Este adevărat că munca salariată, după ce apare ca atare, poate să şi dispară – aşa cum se întâmplă în podgoriile din fostul regat al Ungariei, la Tokai în anii 1570, sau în Ardeal, la Baia Mare în 1575, la Sfântul Gheorghe în 1601 – în locul ei restabi-lindu-se serbia ţărănească (134). Dar acest lucru reprezintă un caz particular al Europei de est. În vest, trecerea la munca salariată, fenomen ireversibil, a fost adesea precoce şi, mai ales, cu mult mai frecventă decât se spune de obicei.

Încă din secolul al XIII-lea, la Paris, piaţa de la Greve şi, în vecinătatea sa, piaţa „Juree”, spre Saint-Paul-les-Champs, şi piaţa din partea de răsărit a bisericii Saint-Gervais, „aproape de casa de la Conserve”, sunt locurile obişnuite unde se fac angajări, învoieli de muncă (135). Ni s-au păstrat nişte ciudate contracte de muncă, datând din 1288 şi 1290, de la o cărămidărie din împrejurimile Pia-cenzei, în Lombardia (136). Între 1253 şi 1379, aşa cum o dovedesc documentele, în zona rurală portugheză există salariaţi (137). In 1393, la Auxerre (138), în Bourgogne, muncitorii din podgorii intră în grevă (să amintim că pe atunci oraşul era pe jumătate prins într-o viaţă agricolă şi că viţa de vie era obiectul unui fel de industrie). Incidentul ne dă prilejul să aflăm că în fiecare zi, în perioada de lucru la vie, zilierii şi cei care îi angajau se întâl-neau în zori, proprietarii de vii fiind adesea reprezentaţi de către un fel de vătafi, Ies closiers. Aceasta este una din primele pieţe ale muncii pe care ne este dat s-o întrezărim, cu probe la mină. La Hamburg, în 1480, zilierii, Tagelohner, „muncitorii cu ziua”, se duceau la Trostbrăcke în căutarea unui stăpân. Avem de a face de pe acum cu o „piaţă a muncii transparentă” (139), deschisă, limpede. Pe vremea Iui Tallemant de Reaux, „la Avignon, argaţii în căutare de lucru aşteptau pe pod” (140). Existau şi alte pieţe, dacă n-ar fi să amintim decât de „Ies louees” de pe Ia târguri („de la Sfântul Ion, de la Sfântul Mihail, de la Sfântul Martin, Toţi Sfinţii, de Crăciun, de Paşti…”) (141), locuri unde servitorii şi slujnicele aşteptau să fie cercetaţi de viitorii lor stăpâni (ţărani bogaţi sau seniori, cum era domnul de Gouberville) (142) ca nişte vite a căror calitate e de dorit s-o cântăreşti şi s-o verifici. „Fiecare târguşor sau sat mai mare din Normandia inferioară, are astfel, pe la 1560, propria lui louerie, loc de angajat oameni, care aduce a piaţă de sclavi şi a bâlci” (143). La Evreux, târgul de măgari de la Sfântul Ion (24 iunie) înseamnă şi ziua când se angajează servitorii (144). La seceriş, la cules, o mână de lucru supleativă năvăleşte de peste tot şi se învoieşte la muncă, după obicei, pe bani sau contra unei remuneraţii în natură. Este vorba aici de o mişcare de mari proporţii, suntem siguri de acest lucru; din timp în timp, câte o situaţie statistică (145) ne-o spune cu toată tăria. Altădată, o simplă observaţie exactă (ca cea făcută în legătură cu un orăşel din Anjou, Château Gontier, în secolele al XVII-Iea şi al XVIII-lea) (146) este cea care ne arată mulţimea „zilierilor”, mişunând „să doboare copacii, să-i taie cu ferăstrăul, să spargă lemnele; să taie viţa, să culeagă poama; să plivească, să sape, să grădinărească […] să semene legumele; să cosească şi să adune fânul; să secere grâul, să strângă paiele, > să bată spicele, să vânture boabele…”. O situaţie întocmită pentru Paris (147) menţionează, refe-rindu-se doar la meseriile din portul lui de fân des mt'rzurs î port, crocheteurs, bagiiediniers, char-liers, botteleurs, gens de journees…„, pe cei care manipulează fânul în „port„, pe cărăuşi, hamali, pe cei care fac „legăturile” de fân etc., cu termeni greu de înţeles astăzi chiar de către un francez. Această listă, şi altele asemănătoare, ne pun pe gânduri căci, în spatele fiecărui cuvânt, trebuie să ne imaginăm, în societatea urbană sau ţărănească, o muncă salariată, mai mult sau mai puţin permanentă. Fără îndoială, cât priveşte numărul, realitatea esenţială, a pieţii muncii trebuie să ne-o imaginăm la ţară, acolo unde trăieşte majoritatea populaţiei. O altă îndeletnicire, pe care a creat-o statul modern şi care dă de lucru unui număr uriaş de oameni, este cea de soldat mercenar, de lefegiu. Se ştie unde pot fi cumpăraţi lefegii, ei ştiu unde să se vândă: aceasta este şi regula pieţii. Tot aşa, pentru servitori, pentru cei de bucătărie şi casă, pentru cei cu livrea, cu ierarhia lor exactă, au apărut destul de devreme un fel de agenţii de plasare, la Paris încă din secolul al XlV-lea, la NQrnberg, în mod sigur, încă din 1421 (148).

Odată cu timpul, pieţele muncii se oficializează, iar regulile lor devin mai limpezi. Le Livre com-mode des adresses de Paris pour 1692 (Carte lesnicioasă a adreselor din Paris), de Abraham du Pradel (pseudonimul unui oarecare Nicolas de Blegny) dă parizienilor informaţii de acest gen (149): vreţi o slujnică? Duceţi-vă în strada de la Vannerie, la „bureau des recommanderesses”; servitor găsiţi la la Marche Neuf, bucătar „â la Greve”. Vreţi un om la toate? Dacă sunteţi negustor, duceţi^vă pe strada Quincampois; hirurg, pe strada Cordeliers; apoticar, pe strada de la Huchette; zidarii şi salahorii „limusini” îşi oferă serviciile în aceeaşi piaţă Greve; dar „cismarii, lăcătuşii, tâmplarii, dogarii, archebuzierii, grataragii şi alţii se tocmesc la muncă singuri, ei înfăţişându-se prin prăvălii”.


Yüklə 1,28 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   33




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin