Fernand Braudel



Yüklə 1,28 Mb.
səhifə9/33
tarix12.01.2019
ölçüsü1,28 Mb.
#95192
1   ...   5   6   7   8   9   10   11   12   ...   33

Primuljobber: Marea Suduâui la 7/8. Cine cumpără?

AI doilea jobber: Bilete ale Mării Sudului, scadenţă Sfântul Mihai 1718. Categoria biletelor de loterie.

Al treilea jobber: Acţiuni ale lui East India?

Al patrulea jobber: Deci, toată lumea vinde, nici un cumpărător. Domnilor, sunt cumpărător pentru o mie de lire, marţea viitoare, cu 3/4.

Un băiat de prăvălie: Cafea, domnilor, cafea caldă?

Un agent de schimb, Mr. Tradelove: Fii atent, abriel; îmi plăteşti diferenţa pe capitalul pe care ne-am tocmit ieri.

Gabriel: Păi da, domnule Tradelove; uite un bllet pe Sword Blade Company.

Băiatul: Ceai, domnilor? (454) „oate trebuie să reamintim că speculaţiile au arePt obiect şi Exchcquers Ulls (bilete ale Trezoreriei) şi Navy bills, în afară de acţiunile a vreo şaizeci de companii (printre care Banca Angliei şi Compania Indiilor, reunificată în 1709, care au preponderenţă). „The East India Company mas the main point”, scrie Defoe. În epoca în care se joacă această piesă, Marea Sudului nu provocase încă marele scandal South Sea Bubble. Sword Blade Company era o manufactură de armament (455).

La 25 martie 1748, focul pustieşte cartierul şj celebrele cafenele din Exchange Alley. Are Ioc o mutare silită. Dar curtierii nu se simt în largul lor. După mai multe proiecte, o subscripţie adună fondurile trebuincioase pentru construirea unui edificiu nou, în 1773, în spatele lui Royal Exchange. Trebuia să poarte numele de New Jonathan's, dar a fost botezat până Ia urmă Stock Exchange (456). Decorul se schimbă, dar, de prisos să mai spunem, jocul continuă, identic.

Mai trebuie ¦„[„.

Să mergem Ia Paris? <,;

Dacă, după ce ne gândim puţin, ţinem să facem călătoria până la Paris, trebuie să mergem pe strada Vivienne, unde se instalează în 1724 bursa, în hotel de Nevers, fostul sediu al Companiei Indii-lor, pe locul actualei Biblioteci naţionale. „Nimic nu se poate compara aici cu ceea ce se întâmpla la Londra sau la Amsterdam. Pe vremea lui Lavv, da, strada Quincampoix (457) a putut o clipă rivaliza cu Exchange Alle} ', dar nu şi după acest praznic ale cărui urmări au fost mai de grabă triste şi inhibante. De altfel, printr-o întâmplare greu de explicat, documentele privind strada Vivienne au dispărut aproape toate.

Bursa pariziană prinde puternic viaţă la vreo cincizeci de ani după întemeierea ei, pe vremea lui Ludovic al XVI-Iea. Pretutindeni atunci se răspândeşte febra jocului. „înalta societate se ded^ '? Faraonului, dominoului, jocului de dame, şahulu1 '

Sp

SP şi niciodată numai de dragul jocului (458). „înce-pând din 1776, se urmăresc cursele de cai; mulţimea se înghesuie în cele o sută douăsprezece birouri ale Loteriei oficiale, deschise Ia Paris”. Iar tripouri sunt peste tot. Poliţia, care ştie tot, se străduie să nu prea intervină, nici chiar în jurul Bursei, la Palais Royal, unde atâţia speculatori ja pândă, cavaleri de industrie şi şmecheri visează speculaţii miraculoase. În acest climat, exemplul speculaţiilor de la Amsterdam şi Londra devine irezistibil. Cu atât mai mult cu cât politica de împrumuturi a lui Necker şi Calonne dă naştere unei datorii publice uriaşe, repartizată între 500 000 sau 600 000 de purtători, în cea mai mare parte parizieni. Dar bursa este piaţa ideală pentru datoria publică. În neîncăpătoarea clădire de pe strada Vivienne (459), curtierii, agenţii de schimb au fost reorganizaţi: atotputernici, ei sunt aşezaţi pe un soi de estradă, le parquet; între ei şi clienţi, o cărare, pe care abia poate să treacă o singură persoană: aceasta este la coulisse. Începe să se înfiripe un vocabular, dovadă evidentă de activitate. In cotă figurează titlurile datoriei publice, mai ales acestea, dar şi acţiunile (împărţite în portions, „porţii”) Companiei Indiilor, ca şi acţiunile Casei de Scont, străbunica Băncii Franţei. Să recunoaştem că, nici chiar cu ajutorul ghidului inteligent care este Marie-Joseph Deşire„ Martin (460), la o primă aruncătură de ochi nu ne descurcăm în lista de cursuri care ocupă, „în fiecare zi, o pagină din Journal de Paris şi din Affiches” (460).



În felul acesta ia naştere speculaţia de bursa. In 1779, Casa de Scont este reorganizată şi acţiunile sunt plasate public. De atunci, „a avut loc, sPune Consiliul de Stat, un trafic atât de dezordo-nat al titlurilor Casei de Scont, încât s-au vândut ţ~ patru ori mai multe decât există ele” (461). Eci vânzări şi revânzări. Îmi închipui că ciudata sPeculaţie izbutită de către tânărul conte de Tilly v”>2) şj pe care ej 0 pOvesteşte prost (a fost sfă-it s-o facă de către amanta sa, o actriţă care-şi

Acorda favorurile şi unui bogat intendent al Poştelor), a avut loc în acel moment. Rezultatul 9 fost că, spune el, mi s-au numărat 22 de bilete ale Casei de Scont„, adică 22 000 de livre. Nu încape îndoială, în orice caz, că speculaţia Ia termen, umflată de vânt, a făcut atunci mai mult decât nişte primi paşi către cucerirea Parisului Decizia din 7 august 1785, al cărui text îl transmite suveranei sale, Simolin (463), ambasadorul Ecate-rinei a Ii-a la Paris, este caracteristică în această privinţă. De câtva timp, explică decizia, „şi-a făcut loc în capitală un soi de marches, tranzacţii şi compromis, înţelegeri, [sublinierile îmi aparţin] tot atât de primejdioase pentru vânzători ca şi pentru cumpărători, prin care unul se angajează să furnizeze la termene îndepărtate efecte pe care nu le are şi altul se supune la plata lor fără a avea ' fondurile pentru aceasta, cu rezerva că poate cere livrarea înainte de scadenţă, servindu-se de scont […] Aceste angajamente prilejuiesc un şir de manevre insidioase tinzând să denatureze momentan cursul efectelor publice, să dea unora o valoare exagerată şi să le folosească pe altele într-un fel care poate să Ie discrediteze […] De unde rezultă un agiotaj dezordonat, pe care orice negociant ¦ chibzuit îl dezaprobă, care pune sub semnul riscului averea celor ce au nesocotinţa să se dedea Iui, deturnează capitalurile de la plasamente mai solide şi favorabile industriei naţionale, atâta lăcomia în urmărirea unor câştiguri necumpătate şi suspecte…, [.] şi ar putea compromite creditul de care Piaţa Parisului, cu atâta dreptate, se bucură în restul ' Europei”. Ca urmare a acestei decizii, sunt reînnoite vechile ordonanţe din ianuarie 1723 şi decizia (prin care s-a creat bursa) din 24 septembrie 1724. Se prevăd amenzi de Ia 3 000 la 24 000 de livre, după caz. Totul rămâne, bineînţeles, literă moartă sau aproape moartă, şi, în 1787, Mirabeau po^e scrie lucrarea sa Denonciation de Vagiotage du TOI-Oare suprimarea agiotajului ar fi putut însuma salvarea monarhiei, nu prea vinovată în acest caz-Acestea fiind zise, francezii rămân nişte noviC în meserie. In legătură cu împrumutul lansat de

Necker în 1781, I oin„ r „, nostru comisiona, d”n Am SL* () ' Whe (tm)!

Mult – sau mai deerahă f^„ „, ' Care subscrie se adresează prietenei sTtf ^ Să Subscrie -

Panchaud (11 februaVL ÎVs^ #Ului SăU Isaac foarte supărător, că îmnmm l i te suPărător, numaideclt. Ar fi cast (tm) f5 ^ „* '<„* închid se înţeleg deloc acest! Forme <°' VOi' încă nu care, în ce priveşte finantX Ş a°este manevre şi pentru circulaţie întocmi'? F e, ntru a§iotaJ are uleiul într-un' eeSlâ'111 Pe care „ cam sale”. „Circulaţia” fonJn „ŞUrarea mi*- zarea titlurilor. De îndată „' adică revânmut, se Inttaplâ fri^ţ1 (tm)* * un împ (tm) dam şi la Roma, ca cei ce ^or'! Devar' la Amster-cumpere, plăfindu-le peste! (tm) ai Subscrie să de la cei ce au subsS Vî K' CÂteva „uri responsablii operaţiuni UmP> „r cota urcă neală spre toj ^, ^'^d cu îndrL:

M „5 scape de paSe e iriT/. F

Burse „

Şi monede



! AeaDar ar fi absurd 5, dm S6ColuI al XVII A*sterdam, de la LondS sT*? *„ burseIe ^ la Jj -jod. Est*, pe ceTdffa'paSiT8 ^ în P02i” „iandezii nnm. W n;”., aris> Ja ceea ce chiar, în pozi ă, pe cea de Ia Paris, la ceea ce chiar olandezii numesc Windhandel, comerţul de vânt. Moraliştii au trecut adeseori acest prag, confundând creditul, banca, hârtia-monedă cu speculaţia. În „anta, Roland de Ia Platiere (465), din care Legislativa a făcut în 1791 un ministru de interne, n^ Ştie prea multe: „Parisul, spune el într-o admira-bilă simplificare, nu cuprinde decât vânzători Ori vânturători de bani, bancheri, oameni care sPeculează cu hârtii, împrumuturi de Stat, mizeria Publică„. Mirabeau şi Cloviere critică şi ei speculaţia, iar după Couedic (466), în 1791, „agiotajul, scoţând din neant câteva fiinţe obscure, pricinuia ruina multor mii de cetăţeni„. Fără îndoială. Dar meritul marilor burse de la Amsterdam şi Londra este asigurarea victoriei monedei de hârtie, a tuturor monedelor de hârtie, impusă atât de încet. Se ştie că nu există economie de piaţă cât de cât vie fără monedă. Aceasta aleargă, face „cascade”, circulă. Întreaga viaţă economică se străduieşte să o capteze. Înmulţitoare a schimburilor, ea im se găseşte niciodată în cantitate suficientă: minele nu scot destule metale preţioase, de-alungul anilor monedele rele le alungă pe cele bune şi hăurile tezaurizării sunt mereu deschise. Soluţia: crearea a ceva mai bun decât o marfă-monedă, oglindă în care celelalte mărfuri se oglindesc şi îşi iau măsura; creerea unei monede-semn. Tocmai asta face China, prima, încă la începutul secolului al IX-lea (467). Dar a crea monedele de hârtie nu e tot una cu a le aclimatiza. Hârtia-monedă nu a jucat în China rolul de accelerator al capitalismului pe care 1-a jucat în Occident.

Într-adevăr, Europa a găsit foarte devreme soluţia, şi chiar mai multe soluţii. Bunăoară, Ia Genova, la Florenţa, la Veneţia, încă din secolul al XlII-lea, marea inovaţie este scrisoarea de schimb, care pătrunde schimburile cu paşi mici, dar le pătrunde. La Beauvais, primele inventare succesorale care semnalează scrisori de schimb nu sunt anterioare anului 1685, anul revocării edictului de la Nantes (468). Dar Beauvais nu este decât o piaţă de provincie. O altă monedă,; creată de timpuriu la Veneţia, sunt titlurile dato- > riei publice. Am văzut la Amsterdam, la Londra, Ia Paris, acţiunile Companiilor înscrise la cota burselor. Adăogaţi biletele de „bancă” de felurite origini. Toate aceste hârtii reprezintă o masă enormă. În acea epocă, înţelepţii spuneau că ea n-ar trebui să depăşească cu mai mult de 3, de 4 ori masa numerarului (469). Dar proporţii de 1 la 15 şi chiar mai mult sunt cu totul probabil0' în anumite epoci, în Olanda sau în Anglia (470)- Chiar într-o ţară ca Franţa, în care hârtia se dornesticeşte greu (şi unde ea este chiar huiduită după experienţa lui Law), în care mai târziu biletele Băncii Franţei vor circula multă vreme cu greutate, şi numai la Paris, „efectele de comerţ caro măsoară volumul creditului [.] reprezintă înainte de 1789 de cinci-şase ori circulaţia metalică.” (471).

În această intruzie de hârtie necesară schimburilor, bursele (ca şi băncile) joacă un mare rol, Arun-când pe piaţă toată această hârtie, ele dau posibilitatea de a se trece într-o clipă de la un titlu de datorie publică sau de la o acţiune la o rambursare în bani lichizi. Cred că acest punct în care trecutul se întâlneşte cu actualitatea economică nu are nevoie de explicaţii suplimentare. Dar, prin contrast, un text francez de la începutul secolului al XVIII-lea – un memoriu nedatat (472), dar care putea fi scris prin 1706, cu douăzeci de ani, deci, mai înainte de renovarea bursei – mi se pare că merită atenţie. Rentele pe Hotel de Viile, care datează din 1522, ar fi putut juca în Franţa acelaşi rol cu anuităţile engleze. Dar ele au rămas un plasament de tată de familie, o valoare sigură imobilizată adesea în patrimonii, de altfel anevoios de negociat. Vânzarea lor implică plătirea unui drept şi „şi o grămadă întreagă de proceduri” în faţa notarului. În consecinţă, explică memoriul francez, „rentele oraşului sunt un fond mort pentru comerţ, de care cei ce fac afaceri nu pot să se ajute mai mult decât de casele şi de Pământurile lor. Interesul particularilor, prost înţeles, a dăunat în această privinţă interesului public”. Lucrurile sunt limpezi, continuă el, dacă se compară această situaţie cu cea din Italia, AngHa şi Olanda unde „acţiunile Statului [se vând şi se transferă] ca orice imobil, fără cheltuială 51 fără peceţi”.

A trece repede de la hârtie Ia ban şi de la ban la *irtie reprezintă în mod sigur unul din avantajele esenţiale ale burselor de valori. Anuităţile engleze „u sunt numai un prilej de Windhandel. Ele sunt a ° a ^oua monedă, îndeajuns de garantată, care

6 avantajul că dă, în acelaşi timp, dobândă.

Dacă purtătorul are nevoie de bani lichizi, contra hârtiei lui, el îi obţine în aceeaşi clipă, în bursă Convertire lesnicioasă, bani lichizi, circulaţie nu sunt acestea secretele bunelor afaceri engle' zeşti şi olandeze, unul din secretele lor? În 1781) daca ar fi să-1 credem pe un italian entuziast' englezii aveau în „Change Alley” „una mina mi, dovizwsadi quella che la Spagna possiede nel Potosi e nel Messico” (473). Cu cincisprezece ani Z devreme în 1766, în cartea lui Les interets des n„-twns d'Furope (474), J. Accarias de Serionne scria şi el: „Agiotajul fondurilor publice este unul din^mijloacele importante care… Susţin creditul în Anglia; cursul pe care li-1 dă agio pe piaţa ondrei le fixează pre ţul pe pieţele străine”

¦. Ţi

SI LUMEA piN AFARA EUROPEI?



A te întreba dacă Europa este, sau nu este, în ace-jaşj stadiu al schimburilor cu celelalte regiuni dense ale lumii – grupuri de oameni privilegiate ca şi ea – înseamnă a-ţi pune o întrebare crucială. Dar producţia, schimbul, consumul, la nivelul la care le-am descris până aici, sunt obligaţii elementare pentru toţi oamenii; ele nu depind nici (je opţiunile vechi sau recente ale civilizaţiei lor, nici de raporturile pe care le întreţin cu propriul lor mediu, nici de natura societăţii lor, nici de structurile politice, nici de trecutul care apasă necontenit asupra vieţii cea de toate zilele. Aceste reguli elementare nu cunosc graniţe. În principiu deci, la acest nivel, asemănările trebuie să fie mai numeroase decât deosebirile.

Pretutindeni pieţe şi prăvălii

Întreaga oecumenie a civilizaţiilor este plină de pieţe, semănată cu prăvălii. Chiar ţinuturile pe jumătate populate, cum sunt Africa neagră sau prima Americă a europenilor.

Pentru America hispanică, imaginile de care dispunem sunt nenumărate. La Săo Paolo, în Brazilia, prăvăliile stau în răscrucea primelor străzi ale oraşului încă de la sfârşitul secolului al XVT-lea. După 1580, profitând de unirea celor două coroane, ale Spaniei şi Portugaliei, intermediarii portughezi invadează literalmente America sPaniolă, copleşind-o cu serviciile lor. Prăvăliaşi, cplportori, ei sosesc în oraşele cele mai bogate l1 ^e'e mai rapid dezvoltate, la Lima sau la Mexico. FăvăliiJe lor, la fel ca cele al primilor mercieri ln Europa, oferă toate mărfurile de-avalma, pe e mai mediocre şi comune, făină, carne uscată, s So'e, ţesături de import, dar şi mărfuri foarte ^Pe, ca sclavi negri sau fabuloase pietre preţioase. Chiar în sălbateca Argentina a secolului al XVIII-lea, pentru gauchos, se ridică pulperia, prăvălie cu zăbrele în care se vând de toate, mai ales alcool, şi care aprovizionează convoaiele de arriereurs şi de cărăuşi (475).

Islamul este prin excelenţă ţinutul pieţelor suprapopulate şi al prăvăliilor urbane strâmte, grupate pe străzi şi pe specialităţi, care se pot vedea şi astăzi în sukurile celebre ale unor mari oraşe. Toate pieţele imaginabile pot fi întâlnite aici: unele, în afara zidurilor, întinse larg, ca nişle dopuri uriaşe Ia porţile monumentale ale oraşelor, „pe un fel de teren neutru care nu mai este întru-totul oraş şi pe care ţăranul se hazardează fără prea multe reticenţe; nu atât de departe de oraş, totuşi, încât orăşanul să nu se mai simtă în siguranţă” (476); altele, în interiorul oraşelor, stre-curându-se cum pot pe stăzile înguste sau în pieţele publice, atunci când nu ocupă edificii cuprinzătoare, ca Bezestanul de la Istanbul. În interiorul zidurilor, pieţele sunt specializate. Formate foarte timpuriu, pieţele de mână de lucru sunt semnalate la Sevilla şi Granada, pe timpul dominaţiei musulmane – ca şi la Bagdad. Nenumărate sunt prozaicele pieţe de grâu, de orz, de ouă, de borangic, de bumbac, de lână, de peşte, de lemn, de lapte acru… După Maqrizi (477), la Cairo sunt nu mai puţin de treizeci şi cinci de târguri interioare. Să fi jucat unul dintre ele rolul de bursă, măcar pentru zarafi? Tocmai asta spune o carte recent apărută (1965) (478).

Într-un cuvânt, toate trăsăturile târgului european sunt prezente: ţăranul care vine la oraş, preocupat să facă rost de banii trebuincioşi pentru impozit şi care abia străbate târgul; preocupeţul activ, descurcăreţ şi care, în pofida interdicţiilor' iese în întâmpinarea vânzătorului rural; animaţia şi atracţia socială a târgului unde poţi mânca în toată tihna felurile de bucate pe care negustorul le oferă în permanenţă „chiftele, tot soiul de felufi cu năut, sau clătite” (479).

În India, foarte de timpuriu pradă econom^1 monetare, nu există sat lucru ciudat dar norma'- dacă te gândeşti, care să nu aibă târg. Căci redevenţa datorată de comunitate seniorului absenteist şi jyfarelui MogoJ, la fel de lacom şi unul şi celălalt, trebuie să se transforme în bani, pentru ca după aceea să fie plătită cui se cuvine. În acest scop, trebuie vândut grâul, orezul sau plantele tinete-rjale, iar negustorul banian, totdeauna prezent, este acolo ca să înlesnească operaţia şi, în trecere, să scoată şi el un câştig. În oraşe, există pieţe şi prăvălii cu nemiluita. Şi pretutindeni, îşi oferea serviciile meşteşugarul rătăcitor. Încă şi astăzi, fierari ambulanţi se deplasează în căruţe, cu întreaga familie, şi lucrează pentru un pumn de orez sau pentru altă mâncare (480). Nenumăraţi sunt şi negustorii ambulanţi indieni sau străini. Colportori neobosiţi, şerpaşii din Himalaia ajung până în peninsula Malacca (481).

În ansamblu, totuşi, suntem prost informaţi cu privire la târgurile obişnuite din India. Dimpotrivă, ierarhia târgurilor chinezeşti este pe deplin clarificată. Mai bine decât alte societăţi, China a păstrat în uriaşa ei masă vie mii de trăsături ale vieţii vechi, cel puţin până în 1914, ba chiar până după cel de-al doilea război mondial. Astăzi evident, ar fi prea târziu ca să mai căutăm asemenea arhaisme. Dar, în Se-Ciuan, în 1949 G. William Skinner (482) observă un trecut viu încă şi notaţiile lui bogate şi precise constituie o excelentă sursă de informaţie cu privire la China tradiţională.

În China, ca şi în Europa, piaţa sătească este rară, practic inexistentă. In schimb, toate orăşelele au târg şi ceea ce spunea Cantillon (483) – un burg se caracterizează printr-un târg – este un lucru la fel de adevărat în China ca şi în Franţa secolului alXVIII-lea. Târgul orăşelului se ţine de două sau trei ori pe săptămână, de trei ori atunci c'nd „săptămână” are zece zile, aşa cum se întâmplă fo China meridională. Este un ritm care nu poate „ accelerat, nici de către ţăranii celor de la cinci Până la zece sate satelite ale orăşelului, nici de către clientela târgului ale cărei resurse sunt Iimi-ate. De obicei, numai un ţăran din cinci frecventează piaţa, adică unul de fiecare casă sau „fum”, Câteva prăvălii rudimentare furnizează mărfurile mărunte de care are nevoie ţăranul: bolduri, chibrituri, ulei pentru opaiţ, luminări, hârtie, tămâie, mături, săpun, tutun… Să împlinim tabloul cu ceainăria, cu tavernele care desfac vin de orez, cu măscăricii, acrobaţii, povestitorii, cu scribul public, fără a scăpa din vedere prăvăliile de împrumut şi camătă, dacă nu cumva de aceste lucruri se ocupă seniorul.

Aceste târguri elementare sunt legate unele de altele, aşa cum ne arată un calendar tradiţional bine întocmit astfel încât târgurile micilor orăşele să se suprapună cât mai puţin cu putinţă şi să nu se ţină în ziua în care oraşul de care depind are propriile sale târguri. Aceste decalaje îngăduie numeroşilor agenţi ai unui comerţ şi ai unui artizanat ambulant să-şi organizeze propriul calendar. Colportori, transportori revânzători meşteşugari, cu toţii în necurmată deplasare, trec de la un târg la altul, dintr-un oraş într-un orăşel, de acolo într-un alt orăşel etc. ca să revină în oraş, într-o mişcare perpetuă. Culi nevoiaşi duc în spinare mărfuri pe care le revând ca să cumpere al Lele, mizând în cunoştinţă de cauză pe diferenţe de preţ minime, adesea derizorii. Piaţa muncii este, în permanenţă, circulantă; prăvălia artizanală, într-un anume fel, itinerantă. Fierarul, lăcătuşul, dulgherul, tâmplarul, bărbierul şi mulţi alţii se angajează chiar în piaţă şi se duc la locul de muncă astfel dobândit în zilele „reci”, în intervalul de timp dintre zilele „calde”, zilele când au loc târgurile. În fond, prin aceste întâlniri, piaţa ritmează viaţa sătească, strecoară în ea timpi de pauză şi de activitate. Itineranta anumitor„agenţi' economici răspunde unor constrângeri elementare: în măsura în care meşteşugarul nu găseşte în orăşelul, ba chiar în satul în care trăieşte, clientela care i-ar îngădui să muncească tot timpul, el se deplasează „ca să supravieţuiască„. Adesea, de asemenea, fiind vânzătorul lucrurilor pe care 'e face, are nevoie de pauze ca să-şi refacă stocul ş1 el ştie dinainte, după calendarul târgurilor pe care le frecventează, la ce date trebuie să fie „ata în oraş, la tţrgul central, schimburile au o altă dimensiune. Mărfurile şi alimentele vin aici d n micile oraşe. Dar, Ia rândul lui, oraşul e legat de alte oraşe care, 1 încadrează sau care sunt aşezate deasupra Im. Oraşu este elementul care IncepeXi echivoc, sa se înstrăineze de economia locală care iese din cadrul îngust al acesteia şi se leagă de

Hartă a, „P- 10' Pieâele exemPlc”-e ah Chinei „ază sunt

— Sat, al re a/, f dar „lmpl”ica„, carflste w.1^611 Ui te°reUC aI Seo”rafiei matemaWalter Chnstaler şi August Losch. Vezi expli căţiile în text. y

Wi

Llf/. ITEIE ZONELOR PIEŢELOR PRINCIPALE



LIMITELE ZONELOR PIEŢELOR SECUNDARE

Q ORAŞE CU PIEŢE PRINCIPALE OSAŞF IMPORTANTE mişcarea amplă a lumii, care primeşte de acolo mărfuri rare, preţioase, necunoscute în locurile pe care este aşezat, şi le îndrumă spre târgurile şi prăvăliile inferioare. Orăşelele rămân în societatea, cultura, economia ţărănească; oraşele ies din ea. Această ierarhie a târgurilor schiţează în realitate o ierarhie a societăţii. G. W. Skinner, poate deci spune că civilizaţia chineză nu s-a format în sate, ci în grupuri de sate, care includ orăşelul, acesta fiind o încoronare a grupului şi, până la un punct, mecanismul lui de reglare. Nu trebuie să împingem prea departe această geometrie matricială; ea are. Totuşi, un cuvânt de spus.

Suprafaţa variabilă a ariilor elementare de piaţă

Dar observaţia cea mai importantă a Iui G. W. Skinner priveşte variabilitatea suprafeţei medii a elementului de bază, adică a spaţiului în care iradiază piaţa orăşelului. El face demonstraţia generală a problemei, cu privire la China din jurul anului 1930. Într-adevăr, dacă proiectăm modelul de bază pe ansamblul teritoriului chinez, reiese că suprafaţa „hexagoanelor”, sau pseudo-hexagoa-nelor, variază în funcţie de densitatea populaţiei. Dacă densitatea pe kilometru pătrat este sub 10, suprafaţa lor, în China cel puţin, se situiază în jurul a 185 km2; densităţii de 20 îi corespunde un hexagon de circa 100 km şi aşa mai departe. Aceasta corelaţie aruncă lumină asupra multor lucruri; ea semnalează stadii de dezvoltare diferite, în funcţie de densitatea populaţiei, în funcţie de tonusul economiei (mă gândesc mai ales la transporturi), centrele vitale ale târgurilor vor fi mai mult sau mai puţin apropiate unele de altele. Şi poate că avem aici o modalitate de a pune mai „ine problema care a frământat pe geografii francezi pe vremea lui Vidai de la Blache şi Lucien „¦allois. Franţa se împarte într-un anumit număr „e >, ţări”, unităţi elementare, în realitate grupe d^mai multe hexagoane. Dar aceste ţări sunt tot atât de remarcabile prin statornicia lor ca şi prin Mişcarea interdependentă şi prin fluiditatea hota-r*”or lor. Nu este însă logic ca suprafaţa lor să fi ariat în măsura în care variază, de la epocă la eP°că, densitatea populaţiei lor?

1 lume de pedlars, au o lume de negocianţi?


Yüklə 1,28 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   5   6   7   8   9   10   11   12   ...   33




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin