Fernand Braudel

Iul al XVI-lea, mai ales după falimentele din 1570 de la Niirnberg şi Augsburg, prin ridicarea Leip-zigului şi a târgurilor sale. Oraşul Leipzig izbuteşte să se impună minelor Germaniei, să concentreze în el piaţa cea mai importantă a Kuzen-elor, a acţiunilor miniere, să facă legătura directă cu Hamburgul şi cu Baltica, eliberându-se de releul de la Magdeburg. Dar oraşul rămâne puternic legat şi de Veneţia; „mărfurile de Veneţia” susţin un sector întreg al activităţii lui. În afară de asta, el rămâne prin excelenţă locul de tranzit al bunurilor între vest şi est. Odată cu anii, acest avânt se impune. În 1710, se poate afirma că târgurile de la Leipzig sunt „weit importanter und considerabler”, de departe mai importante şi mai considerabile, decât cele de la Franldurt-am-Main, cel puţin pentru mărfuri, căci, în acea epocă, oraşul de pe Main rămâne încă un centru financiar de o mai mare importanţă decât cel de la Leipzig (178). Privilegiile pe care le acordă banul au o viaţă lungă. Spaţiile urbane, după cum se vede, se lasă greu interpretate, cu atât mai mult cu cât documentele nu prea dau răspuns întrebărilor noastre. Chiar cartea atât de bogată a lui Jean-Claude Perrot, Genese d'une viile moderne, Caen au XVlll-e siecle, apărută în 1975, nu poate rezolva toate problemele pe care le cercetează cu o minuţie şi cu inteligenţă exemplare. Faptul că schema teoretică a lui von Thunen rămâne valabilă pentru Caen nu este de mirare: este lesne să stabileşti, în jurul oraşului, lipită de el, angrenată în el, „o centură de zarzavaturi şi produse lactate”; apoi o arie a cerealelor (179); o arie a vitelor. Dar ar fi mai greu să distingi ariile în care se difuzează produsele industriale fabricate de către oraş şi pieţele şi târgurile în care sunt distribuite ele. Cel mai semnificativ rămâne dublul joc al spaţiului regional şi al spaţiului internaţional, pe care oraşul trebuie să-1 joace; adică două circulaţii deosebite; prima, capilară şi la mică distanţă, continuă; cea de a doua intermitentă şi care, în cazul crizelor alimentare, este nevoită sa pună la 221 lucru transporturile pe Sena sau traficul maritim pornind de la Londra şi de la Amsterdam. Aceste două sisteme se adaptează unul la celălalt, se înfruntă, se însumează sau se succed. Chipul în care viaţa internaţională atinge un oraş îl caracterizează tot atâta cât, şi câteodată mai mult, decât, legătura sa perenă cu apropiaţii săi. Istoria generală trece peste istoria locală.

Pieţele de materii prime

Am putea scrie fără prea multă greutate o istorie a marilor pieţe de materii prime între secolele al XV-lea şi al XVIII-lea, în felul manualului clasic al lui Fernand Maurette privind lumea anilor 1920 (180). Şi dacă am dori să rămânem cuminte la nişte exemple semnificative, singura greutate ar fi să ne hotărâm la care dintre ele: toate mărfurile de debit mare sunt gata să depună mărturie, iar mărturiile lor, cu toate că sunt foarte deosebite, coincid, cel puţin în ceea ce priveşte un lucru: asemenea celor mai active oraşe, asemenea celor mai însemnaţi negustori, cele mai prospere negoţuri de acest fel pun în discuţie spaţii uriaşe. Întinderea, acesta este semnul îndărătnic al bogăţiei şi izbândei. Exemplul „mirodeniilor”, „băcăniilor”, cuvânt care „ascunde o uimitoare diversitate de produse”, de la cele care se folosesc „ca să dea gust mâncării. [până la] produse medicinale [şi la] materiale trebuincioase pentru vopsitul ţesăturilor” (181) – este într-atât de cunos-scut şi clasic, încât nu îndrăznesc să-1 propun ca model. Avantajul lui ar fi că înfăţişează un avânt de lungă durată, cu episoade care se succed ca într-o cursă de ştafetă, urmat, în secolul al XVII-lea, de un evident reflux (182). Dar, în ceea ce priveşte acest caz, ne-am şi lămurit (183). Zahărul este dimpotrivă un produs relativ nou şi care, din secolul al XV-lea şi până în cel de-al XX-lea, îşi extinde neîntrerupt, într-un ritm rapid, şi consumul şi spaţiul de distribuire. Lăsând de o parte 17 câteva excepţii mărunte (siropul de arţar, zahărul de porumb), preţiosul produs se obţine, până la Blocusul continental şi până la folosirea sfeclei, din trestie de zahăr. Aceasta, aşa cum am arătat (184), s-a deplasat din India spre Mediterana şi Atlantic (Madera, Canare, Azore, Săo Tome, insula Principe, apoi ţărmurile tropicale ale continentului american. Brazilia, Antile…). Această înaintare este cu atât mai remarcabilă cu cât ea cere, având în vedere mijloacele epocii, investiţii costisitoare. Astfel că zahărul, care continuă să figureze, ca pe vremuri, în arsenalul apoticarului, ajunge din ce în ce mai mult în bucătărie şi pe masă. În secolele al XV-lea şi al XVI-lea, el este încă un produs de foarte mare lux, obiect de cadouri princiare. La 18 octombrie 1513, regele Portugaliei dăruieşte suveranului pontif efigia sa în mărime naturală, înconjurată de doisprezece cardinali şi de trei sute de luminări, făcute toate din zahăr de către un cofetar sârguincios (185). Dar chiar pe atunci, fără a deveni comun, consumul zahărului face progrese. In 1544, în Germania, se spune curent: „Zucker verderbt keine Speis”, zahărul nu strică la nici o mâncare (186). Brazilia a început să livreze: în medie 1600 de tone pe an în secolul al XVI-lea. ¦ în 1676, pleacă din Jamaica 400 de nave încărcate, una peste alta, cu 180 tone de zahăr fiecare (adică 72 000 tone) (187). În secolul al XVIII-lea, San Domingo produce aceeaşi cantitate, dacă nu chiar mai mult (188).

Dar să nu ne închipuim o piaţă europeană inundată de zahărul Atlanticului. Şi nici un avânt al produsului, care ar fi motivul principal al avântului traficului oceanic şi, prin ricoşeu, al modernităţii crescânde a Europei. Acest determinism elementar poate fi, dealtfel, răsturnat cu uşurinţă: nu cumva tocmai avântul Europei, ajutat de pasiunile ei, îngăduise avântul zahărului, ca şi pe cel al cafelei?

Este cu neputinţă să urmărim, aici, felul cum ¦ Ş-au constituit, piesă cu piesă, elementele bogatei istorii. A zahăruiui: sclavii negri, plantatorii, „3 tehnicile de producţie, rafinarea zahărului brut, trebuie gust şi mil0S de topor^1- <; * labit; cea m” dar negoţul cu ea a insule de capitalul genovez, se dovedesc a fi afaceri mediocre, ba chiar proaste. Tot aşa, boom-ul zahărului din insulele atlantice, de la începutul secolului al XVI-lea, a putut aduce profituri substanţiale. Dar atunci când Welserii, mari capitalişti, cumpără, în 1509, terenuri în Canare, pe care plantează trestie de zahăr, întreprinderea nu le pare destul de rentabilă şi o părăsesc în 1520 (190). Tot aşa stau lucrurile în secolul al XVI-lea, în ceea ce priveşte plantaţiile braziliene: plantatorul, el senhor de engenho, trăieşte de pe urma lor, dar nu foarte bine. În pofida producţiei sale record, San Domiugo nu lasă o impresie mult diferită. Să fie acesta motivul hotărâtor pentru care producţia a fost împinsă în planul inferior al muncii aservite? Numai acolo îşi găseşte, poate ea să-şi găsească, echilibrul.

Dar observaţia merge mai departe. Orice piaţă capitalistă are verigile ei succesive şi, spre centru, un punct mai înalt şi mai avantajos din punct de vedere financiar decât altele. De pildă, în comerţul cu piper, acest punct înalt pare să fi fost multă vreme Fondaco dei Tedeschi: piperul veneţian se îngrămădeşte mai întâi acolo, apoi porneşte spre marii cumpărători germani. În secolul al XVII-lea '-' -: ^a^nlni sunt marile magazii ale lui Oosl

PD cave, Veneţia Zabărului

Correrilor impresie al XVM ip ^prinderii în {orroaţi asupra întreg Q aUe experienţe cunOscţe_nde5

*. NU ne prea ca să stăpâneşti punct ui ^ {ortanţă atlantic nu îşi ctştiga mare r secolului al odată cu cea de a doua jumate*> ^

XVII-lea şi cu (tm) nt (tm)? L$feritele lui insule: înregistrat la date diferite^ziXian, olandeza în 1654, pierzând Nord-estul tir hotkxltov suferă o înfrângere pe <*J % vor agrava şi al producţiei engleze şi francez. ^ a pm_ mai mult. Pe scurt, a eX1S^nărL (operaţie esenducliei, apoi o partajare a „Jma ^ -e (ii.

Ţială) şi, pâna la urma, o par J &ri de a

Se pare că nu au „Jţ^SV zahărului: la se constitui o piaţa *<>m (tm) f atunci 19 rafinării m Anvers, prin 1550, care are pe atunc

De zahăr; în Olanda, după deteriorarea pieţii An-versului din 1585. În 1614, oraşul Amsterdam este silit să interzică îolosirea în rafinării a cărbunelui de pământ care impute atmosfera; numărul rafinăriilor creşte însă neîncetat: 40, în 1650; 61, în 1661. Dar, în acest secol, prin excelenţă al mercantilismului, economiile naţionale se apără, izbutesc să-şi păstreze propria piaţă naţională. Bunăoară în Franţa, unde Colbert protejează piaţa naţională prin tarifele din 1665, rafinăriile încep să prospere la Dunkerque, la Nantes, la Bordeaux, la La Rochelle, la Marsilia, la Orleans… În consecinţă, începând din 1670, zahărul rafinat în străinătate nu mai intră în Franţa; dimpotrivă, el se exportă datorită unui soi de primă de export, pe care o constituie degrevarea retrospectivă de taxe vamale a zahărului brut atunci când se exportă sub formă de zahăr rafinat (191). Un alt element care favorizează exportul francez este consumul naţional slab (1/10 din producţia colo-nia'. Ă, faţă de 9/10 în Anglia) şi faptul că plantaţiile sunt aprovizionate de metropolă mai puţin costisitor (având în vedere nivelul inferior al preţurilor franceze) decât Jamaica, aprovizionată, în ciuda aportului Americii de nord, mai ales de Anglia, „înainte de război [cel care va deveni „războiul de şapte ani„], scrie Journal du commerce (192), zahărurile din coloniile engleze erau la Londra cu până la 70% mai scumpe decât cele din coloniile franceze în porturile Franţei, la aceeaşi calitate. Acest preţ peste măsură de mare n-a putut avea altă pricină decât preţul peste măsură de. Mare al produselor alimentare pe care Anglia le furnizează coloniilor ei; şi la acest preţ, ce poate face Anglia cu prisosul zaharurilor ei?” Evident să le consume. Căci, trebuie să adăugăm acest lucru, încă de pe atunci ea este în stare să o facă. În orice caz, în ciuda exporturilor şi vânzărilor ţărilor mari producătoare, naţionalizarea pieţelor zahărului, priu cumpărarea de zahăr brut şi instalarea de rafinării, se extinde în Europa. Începând din 1672, profitând de dificultăţile Olandei, Ham-burgul îşi dezvoltă rafinăriile şi pune la punct 22* procedee noi, al căror secret încearcă sâ-1 păstreze. Şi se înfiinţează rafinării până în Prusia, până în Austria şi în Rusia unde devin monopol de stat. Pentru a afla cu exactitate mişcările pieţelor zahărului şi adevăratele puncte de bsneficiu, ar trebui, prin urmare, să reconstituim reţeaua complicata a legăturilor dintre zonele producătoare, pieţele financiare care stăpânesc producţia, rafinăriile care sunt un mijloc de a controla în parte distribuţia de gros. Sub aceste „manufacturi”, nenumăratele prăvălii de vânzare cu amănuntul ne aduc iar spre planul obişnuit al pieţii şi al beneficiilor modeste, supuse concurenţei stricte.

Unde să situăm, în ansamblul reţelei, punctul sau punctele înalte, verigile profitabile? Cu dragă inimă aş zice, având în vedere exemplul Londrei, că în stadiul pieţii cu ridicata, pe lângă magaziile în care se îngrămădesc lăzile şi butoaiele de zahăr, faţă cu cumpărătorii de zahăr alb sau de zahăr brun (melasele), după cum este vorba de rafina-tori, de cofetari sau de simpli cumpărători. Fabricarea zahărului alb, rezervată rafinăriilor metropolitane, se stabileşte până la urmă în insule, în pofida primelor interdicţii. Dar nu este acest efort industrial un semn al greutăţilor prin care trec insulele producătoare? Poziţia cheie pe piaţa de gros se situează, după părerea noastră, după rafinării, care, se pare, nu i-au ispitit pe negustori. Dar ar trebui, ca să fim siguri, să cunoaştem mai îndeaproape raporturile dintre negocianţi şi ra-finatori.

Metalele preţioasele

Dar să lăsăm zahărul, asupra căruia vom avea prilejul să revenim. Avem la îndemâna cevam„ bun: metalele preţioase, care imPh (tm) *f ^ planetă; care ne poartă pe planul cel al schimburilor; care ar semnala,! * nev0”e* ierarhizare, niciodată stabilă, a vieţii'economice ce se străduieşte să realizeze, depaşmdu-se, fapte 227 de excepţie şi recorduri. Pentru aceasta marfa omniprezentă, neîncetat râvnită, care face ocolul lumii, cererea şi oferta se întâlnesc întotdeauna. Dar expresia „metale preţoase”, care nimereşte aşa de uşor în vârful peniţei, este mai puţin simplă decât pare. Ea numeşte obiecte diferite:

1. Metalele brute, aşa cum ies ele din mine sau din nisipurile aurifere;

2. Produse semi-prelucrate, lingouri, bare, pina, pine (înainte de a fi scoase pe piaţă, pinele, bucăţi de metal de formă neregulată, poroase şi uşoare, aşa cum le lasă evaporarea mercurului fo losit la amalgamare, sunt în principiu retopite şi turnate ca bare şi lingouri).

3. Produse prelucrate, monede, care dealtfel sunt retopite tot timpul pentru ca din ele să se toarne altele: bunăoară, în India unde, la titlu egal şi la greutate egală, rupia este cotată după data emisiunii, cea din anii precedenţi fiind mai puţin apreciată decât cea din anul în curs.

Sub aceste forme diverse, metalul preţios se deplasează neîncetat şi repede. Încă Boisguilbert spunea despre ban că nu este folositor decât atunci când se află „într-o mişcare perpetuă” (193). În realitate, moneda circulă fără oprire. „Nimic nu se transportă cu mai multă înlesnire şi cu mai puţină pagubă”, observa Cantillon (194), care, după J. Schumpeter (dar lucrul este discutabil), ar fi primul care a vorbit despre circulaţia banilor (195). Viteza este câteodată atât de mare, îneât ajunge să răstoarne ordinea operaţiilor succesive care se înşiruie obişnuit de la lingou şi până la baterea monedei. Şi asta încă de pe la mijlocul secolului al XVI-lea. Iar mai târziu într-o măsură şi mai mare: la începutul secolului al XVIII-lea, pe litoralul peruan, nave din Saint Malo încarcă pe ascuns „piese de opt”, dar în egală măsură pine de argint „ncquintate” (adică argint de contrabandă care n-a plătit el quinto, impozitul regal de o cincime). Dealtfel, pinele sunt totdeauna de contrabandă. Argintul legal nebătut se prezintă în formă de lingouri şi bare, aşa cum se văd circulând adesea pri i Europa.

Dar moneda este şi mai agilă. Schimburile o fac să execute „cascade”, frauda îi îngăduie să depăşească orice obstacol. Pentru ea „nu există Pirinei”, cum spune Louis Dermigny (196). În 1614, în Ţările de Jos, circulă 400 de tipuri diferite de monedă: în Franţa, cam prin aceeaşi epocă, 82 (197). Nu există nici o regiune cunoscută din Europa, chiar dintre cele mai sărace, în care monedele cele mai neaşteptate să nu se lase prinse ocazional în cursă, în regiunea alpină Embrunois, în secolul al XlV-lea (198), ca şi într-o regiune închisă în sine cum este G6vaudan, în secolele al XlV-lea şi al XV-lea (199). Zadarnic îşi înmulţeşte hârtia, foarte de timpuriu, serviciile; numerarul, „banul la mână”, îşi păstrează prerogativele. În Europa centrală, în care occidentalii au luat obiceiul comod de a-şi reglementa, sau de a încerca să-şi reglementeze, propriile conflicte, puterea adversarilor -Franţa sau Anglia -se măsoară după banii gheaţă pe care-i împart. În 1742, „avizele” veneţiene semnalează că flota engleză a adus mari sume de bani, destinaţi Mariei-Tereza, „reginei Ungariei” (200). În 1756, preţul alianţei lui Frederic al II-lea, achitat de puternicul Albion, sunt treizeci şi patru de care încărcate cu bani, în drum spre Berlin (201). Şi de îndată ce se anunţă pacea, în primăvara lui 1762, favorurile trec spre Rusia: „Poşta din 9 [martie] de la Londra, scrie un diplomat, a adus la Amsterdam şi Rotterdam scrisori de schimb pentru mai bine de o sută cincizeci de mii de monede, ca să se treacă această sumă Curţii Rusiei” (202). În februarie 1799, tranzitează la Leipzig „cinci milioane” de bani englezeşti, în lingouri şi monede: venind de la Hamburg, banii se îndreaptă spre Austria (203).

Acestea fiind zise, singura, adevărata problemă, este să desprindem, dacă lucrul acesta este posibil, cauzele, cel puţin modalităţile acestei circulaţii care traversează blocul economiilor dominante” de la un capăt la altul al lumii. Mi se pare că aceste cauze şi modalităţi poî fi mai bine înţelese, dacă le vom privi distinct în cele trei etape evi-> dente ale procesului: producţie, transmitere, acumulare. Căci au existat ţări producătoare de metal brut, ţări de regulă exportatoare de monedă şi ţări receptacol din care moneda sau metalul nu mai ies niciodată. Dar au existat şi cazuri mixte, cele mai revelatoare, printre care cazul Chinei şi cel al Europei, importatoare şi exportatoare în acelaşi timp.

Ţările producătoare de aur sau de argint sunt aproape întotdeauna ţări încă primitive, chiar sălbatice, fie că e vorba de aurul din Borneo, Su-matra, insula Hainan, Sudan, Tibet, Celebes sau de zonele miniere din Europa centrală, în secolele XI-XIII şi din nou, de la 1470 până la 1540, pe vremea celei de a doua înfloriri a lor. Căutători de aur în nisipvxl râurilor s-au mai menţinut în Europa, până în secolul al XVIII-lea şi mai târziu, dar avem a face în acest caz cu o producţie mizeră şi care nu contează deloc. În secolul al XV-lea şi al XVI-lea, trebuie să ne închipuim taberele miniere din Alpi, din Carpaţi sau din Erz Gebierge în mijlocul unei singurătăţi desăvârşite. Oamenii care lucrează acolo duc o viaţă foarte aspră, dar cel puţin sunt liberi 1

Dimpotrivă, în Africa, în Bambuk, care este inima auriferă a Sudanului, „minele” sunt controlate de căpeteniile satului. Acolo există, în cel mai bun caz, o semi-sclavie (204). Situaţia este şi mai limpede în Lumea Nouă, unde, pentru exploatarea metalelor preţioase, Europa a reinventat în mare sclavia antică. Indienii supuşi la Mita (recrutare minieră forţată) ce sunt, dacă nu sclavi, la îel ca, mai târziu, în secolul al XVIII-lea, negrii care caută aur în râurile Braziliei centrale? Apar oraşe ciudate, cel mai ciudat dintre ele, Potosi, la 4000 de metri altitudine, în Anzii de sus, tabără uriaşă de mineri, plagă urbană, în care se îngrămădesc mai mult de 100 000 de oameni (205). Viaţa este la Potosi absurdă, chiar pentru cei bogaţi: o găină se vinde până în opt reali; un ou, doi reali; o livră de ceară de Castilia, zece pesos; toate celelalte lucruri, la îel de scump (206). Iar de câştigat câştigă nu minerul, şi nici măcar stă-pânul minei, ci negustorul care avansează banii 23' gheaţă, produsele alimentare, mercurul de care au nevoie minele, şi care se despăgubeşte liniştit în argint. Nu alta e situaţia în Brazilia secolului al XVIII-lea, producătoare de aur. De-a lungul râu-rilor, pe apă sau prin transbordări la uscat, flotele de aşa numite monqoes (207), plecate din Săo Paolo, îi aprovizionează pe stăpâni şi pe sclavii negri căutători de aur din Minas. Gerais şi Goyas. Numai aceşti negustori profitori se îmbogăţesc. Minerii pierd adesea puţinul ce le rămâne la jocurile de noroc, atunci când, pentru o clipă, se întorc în oraş. Mexico devine prin excelenţă capitala jocurilor de noroc. Până la urmă, argintul şi aurul atârnă în balanţa profitului mai uşor decât făina de manioc, porumbul, carnea uscată la soare, a carne do sol, din Brazilia.

Şi cum ar putea să fie altcumva? Diviziunea muncii la scara mondială lasă meseria de miner, repet, celor mai nevoiaşi, celor mai desmoşteniţi dintre oameni. Miza este prea importantă pentru ca puternicii lumii, oricine sunt şi de oriunde sunt, să nu intervină cu toată greutatea lor. Din aceleaşi motive, ei nu lasă să le scape nici căutarea diamantelor sau a pietrelor preţioase. În 1652, Tavernier (208), care vrea s-o cumpere, vizitează celebra mină de diamante „care se cheamă Raol-konda… la cinci zile de Golkonde”. Totul este organizat de minune, spre folosul prinţului şi al negustorilor, şi chiar spre înlesnirea clienţilor. Dar minerii sunt mizeri, goi, asupriţi şi suspectaţi – de altfel pe bună dreptate – de încercări continue de fraudă. In secolul al XVIII-lea, los garimpeiros, (209) brazilieni, căutătorii de diamante, sunt nişte aventurieri cu neputinţă de urmărit în incredibilele lor călătorii, dar profitorii aventurii sunt până la urmă negustorii, suveranul de la Lisabona sau cei ce şi-au asigurat arenda vânzării de diamante. Atunci când o exploatare minieră începe sub semnul unei independenţe relative (aşa cum se întâmplă în Europa medievală), mai devreme sau mai târziu, ea este cu siguranţă 231 prinsă în lanţurile negustoreşti. Universul minelor prevesteşte universul industrial şi proletariatul său.

O altă categorie este cea a ţărilor receptacul. E vorba înainte de toate de Asia, unde avem a face, mai mult sau mai puţin, cu o economie monetară, şi unde circuitele monetare sunt mai puţin sprintene decât în Europa. Prin urmare, aici apare tendinţa ca metalele preţioase să fie reţinute, tezaurizate, sub-utilizate. Avem a face cu ţări sugativă sau, aşa cum s-a spus, cu „necropole” de metale preţioase.

Cele două rezervoare mai mari sunt India şi China, destul de deosebite una de Gealaltă. India primeşte cu aproape aceeaşi satisfacţie metalul galben şi metalul alb, pulberea de aur de la Con-tracosta (sau, dacă preferaţi, din Monomotapa) şi argintul Europei sau, mai târziu, al Japoniei, După istoricii indieni, afluxul de metal alb din America ajunge chiar să determine aici o creştere de preţuri, în întârziere cu vreo douăzeci de ani faţă de „revoluţia” europeană a preţurilor din secolul al XVI-lea. Avem astfel încă o dovadă că argintul importat a rămas pe loc. Şi o dovadă că fabuloasa visterie a Marelui Mogol nu sterilizează întreaga masă a aporturilor neîntrerupte de metal alb, căci preţurile au crescut (210). Nu cumva argintul american alimentează neîntrerupta retopire şi neîntrerupta emisie de monedă a Indiei?

Suntem, fără îndoială, mai puţin informaţi în legătură cu ceea ce se întâmplă în China. Un element original este faptul că, se ştie, China nu atribuie aurului un rol monetar şi îl exportă în folosul cui vrea să i-1 schimb pe argint, la un preţ excepţional de mic. Portughezii sunt primii europeni care constată, în secolul al XVI-lea, această uimitoare preferinţă a chinezilor pentru metalul alb, şi care profită de ca. În 1633, unul dintre ei mai scrie încă, plin de siguranţă: „Como os chinos sentirăo prata, an montdes trouxefao fazenda”, de cum o să simtă mirosul argintului, chinezii o să aducă munţi de marfă (211). Dar să nu îl credem pe Antonio de Ulloa, un spaniol care pretinde, 23 în 1787, că „chinezii se tot muncesc să dobândească argintul care nu se găseşte în ţara lor”, deşi sunt una din „naţiunile care au cel mai puţin nevoie de el” (212). Dimpotrivă, argintul este moneda superioară şi foarte răspândită în schimburile chinezeşti (este tăiat cu foarfecă în lamele subţiri şi folosit astfel pentru cumpărăturile curente), alături de moneda inferioară, caixas sau sapecii de aramă amestecată cu plumb.

Un istoric recent al Chinei (213) crede că cel puţin jumătate din argintul produs în America între 1571 şi 1821 ar fi găsit drumul Chinei, de unde nu s-a mai întors. Pierre Chaunu (214) vorbea despre o treime, ificluzând aici exportul direct, prin Pacific, din Noua Spanie în Filipine, ceea ce, în sine, ar fi oricum enorm. Aceste calcule nu sunt sigure, niciunul, nici altul, dar sunt, din mai multe motive, verosimile. Mai întâi, profitul (care se reduce cu încetul şi nu înainte de mijlocul secolului al XVIII-lea) operaţiei care este schimbarea în China a argintului pe aur (215). Este vorba de un negoţ care se practică chiar pornind din India sau Insulinda. Pe de altă parte, în 1572, intră în funcţie o nouă derivaţie a argintului american, de-alungul Pacificului, prin galionul de Manila (216), care leagă portul mexican Acapulco de capitala Filipinelor, ducând acolo metal alb şi colec-tând mătăsuri, porţelanuri de China, ţesături luxoase de bumbac din India, pietre preţioase, perle. Această legătură, care cunoaşte momente de avânt şi căderi, se menţine în tot secolul al XVIII-lea şi mai târziu. Ultimul galion se înapoiază la Aca-pulco în 1811 (217). Dar, fără îndoială, ar trebui să incriminăm întresfga Asie de sud-est. Un fapt divers nu explică totul, dar ajută să înţelegem mai bine lucrurile. Un mare velier englez, Induştan, care îl duce în China pe ambasadorul Macartney, izbuteşte în 1793 să urce la bord un bătrân cochin-chinez. Omul nu se simte în largul său. „Dar când i s-au pus în mână câţiva piaştri de Spania, a părut că le cunoaşte preţul şi i-a învelit cu grijă în poala veşmintelor lui zdrenţuite” (218). [Islamul şi 12 233 Europa au o poziţie aparte: ele sunt relee, intermediari între regiunile producătoare şi regiunile de acumulare.