Fileshare ro Fiica regentului (vers. 0)

El se căznea să respire şi, crezând că îl sugruma cravata, o dezlegă şi o aruncă pe drum.

Astfel, încălecat pe un cal negru, înfăşurat într-o mantie neagră, cu capul descoperit de mult timp, cu pălăria căzută undeva, pe drum, Gaston semăna cu un cavaler fantastic care se întorcea de la o adunare de vrăjitoare.

Sosind la porţile oraşului Nantes, calul său căzu la pământ, dar Gaston nu-şi pierdu firea; cu ajutorul cravaşei, cu care îi dădu o lovitură puternică, cu ajutorul pintenilor cu care îl împunse în abdomen, el reuşi să-l facă pe cal să se ridice.

Noaptea era neagră, nimeni nu apăru pe zidurile de apărare, santinelele dispăruseră şi ele în întuneric, se putea spune că oraşul era părăsit.

Nu era mai mult zgomot decât lume. Am spus că Nantes avea aerul unui oraş părăsit; ne-am înşelat, Nantes avea aerul unui oraş mort.

Totuşi, trecând pe sub poartă, o santinelă îi aruncă lui Gaston câteva cuvinte pe care el nu le auzi…

El îşi continuă drumul.

La strada castelului, calul său se prăbuşi pentru a doua oară, dar de această dată pentru a nu se mai ridica.

Ce conta pentru Gaston, de data aceasta, ajunsese!

Îşi continuă cursa pe jos; picioarele sale erau distruse şi totuşi el nu simţea oboseala; ţinea în mână hârtia pe care o mototolise.

Un lucru îl mira totuşi, şi anume faptul că nu întâlnea pe nimeni în acest cartier atât de populat, Dar, pe măsură ce înainta, el auzea un fel de rumoare surdă care venea din piaţa Bouffay, în timp ce trecea prin faţa unei străzi lungi, al cărei capăt dădea în acel loc:

Torţele străluceau, luminând o mare de capete; dar Gaston trecu mai departe. La castel avea treabă şi halucinaţia i se stinse.

În sfârşit, Gaston ajunse la castel; urcă treptele şi uşile se deschiseră larg în faţa lui. Santinela plasată pe pontlevis vru să-l oprească, dar Gaston, cu ordinul în mână îl îndepărtă cu violenţă şi intră pe poartă, Nişte oameni discutau cu tristeţe şi, tot discutând, unul dintre ei izbucni în lacrimi.

Gaston înţelese totul.

— Ordin de suspendare! strigă el, ordin de…

Cuvântul i se opri în gât; dar oamenii înţeleseră bine, văzuseră gestul disperat al lui Gaston.

— Mergeţi! mergeţi! strigară ei, arătându-i drumul. Mergeţi! şi poate veţi ajunge încă la timp.

Îndată şi ei se împrăştiară în toate direcţiile. Gaston porni la drum. El traversă un coridor, apoi camere goale, apoi sala mare, apoi un alt coridor. De departe, peste ziduri, la licărirea torţelor, el descoperi această mare adunare de oameni pe care o întrevăzuse mai devreme. Traversase castelul întreg; ajunsese pe o terasă; de acolo descoperi esplanada, un eşafod, nişte oameni de jur împrejur, mulţime. Gaston vru să strige, nu-l auzeau; îşi agită batista, nu o vedeau, încă un om urcă pe eşafod: Gaston scoase un strigăt şi se precipită… sări de sus la picioarele zidului de apărare; o santinelă vru să-l oprească, o prăvăli la pământ; un fel de scară ducea în acel loc, porni pe scară. La capăt e un fel de baricadă din şarete; Gaston se apleacă, alunecă şi trece printre roţi. Dincolo de baricadă, toţi grenadierii din Saint-Simon sunt dispuşi în linie. Gaston face un efort disperat, forţează linia şi ajunge în incintă. Soldaţii, care văd un om palid, gâfâind, cu o hârtie în mână, îl lasă să treacă. Imediat, se opreşte ca lovit de trăsnet. Talhouet, l-a recunoscut, Talhouet vine să îngenuncheze sub eşafod.

— Opriţi, opriţi! strigă Gaston cu puterea disperării.

Dar, în acelaşi timp, sabia executorului şef străluceşte, ca un fulger, apoi se aude un zgomot surd şi mat şi un mare tremur trece prin toată mulţimea, Strigătul tânărului se pierdu în strigătul general, ieşit prea târziu. Talhouet e mort şi, când ridică ochii, vede capul prietenului său în mâna călăului. Atunci, ca o inimă nobilă, înţelege că, de vreme ce numai unul a murit, toţi trebuie să moară; că niciunul nu va accepta o graţiere sosită cu un cap mai târziu. El priveşte în jurul lui; du Couëdic urcă la rândul său; du Couëdic este îmbrăcat cu o mantie neagră, are capul descoperit şi gâtul gol. Gaston se gândeşte că şi el are o mantie neagră, gâtul gol şi capul descoperit şi începe să râdă în hohote. Vede ceea ce îi rămâne de făcut, cum se vede un peisaj sinistru la licărirea fulgerului care cade. E înfricoşător, dar e grandios. Du Couëdic se înclină; dar, înainte să se încline, el strigă:

— Iată cum se răsplătesc serviciile soldaţilor fideli; iată cum vă ţineţi promisiunile, o bretoni laşi!

Două ajutoare îi apleacă fruntea pe genunchi. Sabia călăului se învârte şi scânteiază pentru a doua oară şi du Couëdic cade alături de Talhouet. Călăul ridică de jos capul, îl arată poporului, apoi îl pune într-unul din colţurile eşafodului, în faţa celui al lui Talhouet.

— Cine urmează acum? întreabă şeful Lamer.

— Nu contează! răspunse o voce; aveţi grijă ca domnul de Pontcalec să fie ultimul: e scris în sentinţa sa.

— E rândul meu atunci, spuse Montlouis; e rândul meu!

Şi Montlouis se îndreaptă spre eşafod; dar, ajuns aici, se opreşte, părul i se ridică în cap: în faţa lui, la o fereastră, a văzut-o pe soţia sa şi pe cei doi copii.

— Montlouis! Montlouis! strigă soţia sa cu acel ton sfâşietor al unei inimi zdrobite; Montlouis! suntem aici, priveşte-ne!

În aceeaşi clipă, toţi ochii se îndreaptă spre această fereastră.

Soldaţi, burghezi, preoţi, călăi privesc în aceeaşi direcţie. Gaston profită de această liberate a morţii care guvernează în jurul lui, se repede spre eşafod şi apucă scara pe care urcă primele trepte.

— Soţia mea! copiii mei! strigă Montlouis, frângându-şi mâinile de disperare; oh! întoarceţi-vă, aveţi milă de mine!

— Montlouis! strigă, soţia lui, arătându-i de departe pe cel mai mic dintre băieţi; Montlouis, binecuvântează-i pe copiii tăi şi poate că unul din ei te va răzbuna într-o zi!

— Adio, copiii mei, vă binecuvântez! strigă Montlouis, întinzând mâinile spre fereastră.

Acest rămas bun funebru străbătu noaptea şi se resimţi cu un ecou înfricoşător în inima asistenţei.

— Destul! spuse Lamer condamnatului; destul!

Apoi se întoarse spre ajutoarele sale:

— Grăbiţi-vă, spuse el, sau poporul nu ne va lăsa să terminăm.

— Fiţi liniştit, spuse Montlouis; chiar dacă poporul mă va salva, nu le voi supravieţui!

Şi cu degetul arătă capetele prietenilor săi.

— Ah! aşadar i-am judecat bine! strigă Gaston, care auzise cuvintele sale. Montlouis, martirule, roagă-te pentru mine!

Montlouis se întoarse; i se părea că auzise o voce cunoscută; dar în acelaşi moment; călăii puseră mâna pe el şi aproape imediat un ţipăt puternic îl anunţă pe Gaston că Montlouis plătise ca şi ceilalţi şi că rândul lui venise. Gaston se repezi; într-o clipă el ajunse în vârful scării şi domina cu privirea, la rândul său, din înălţimea platformei infame, toată această mulţime. În cele trei colţuri ale eşafodului se aflau cele trei capete, al lui Talhouet, al lui du Couëdic şi al lui Montlouis. Se simţea atunci, în popor, o emoţie stranie. Execuţia lui Montlouis, însoţită de întâmplările pe care le-am povestit, tulburase mulţimea. Toată această piaţă mişcătoare, de la care se ridicau murmure şi blesteme, îi părea lui Gaston o mare întinsă, în care fiecare val era viu. În acest moment îi veni ideea că putea fi recunoscut şi că numele său, pronunţat de o singură gură, putea să-l împiedice să-şi execute planul. Imediat căzu în genunchi şi potrivind pentru el însuşi butucul, îşi puse pe el capul.

— Adio, murmură el, adio, sărmana mea prietenă! Adio, dulcea, draga mea Hélène! Sărutul meu nupţial mă va costa viaţa, dar nu mă va costa onoarea. Vai! acel sfert de oră pierdut în braţele tale face să cadă cinci capete. Adio, Hélène, adio!

Sabia călăului sclipi!

— Şi voi, prietenii mei, iertaţi-mă! adăugă tânărul.

Fierul căzu, capul se rostogoli de o parte şi corpul de cealaltă, unei Lamer luă capul şi îl arătă poporului. Dar imediat un murmur puternic se ridică din mulţime; nimeni nu-l recunoscuse pe Pontcalec. Călăul se înşelă asupra acestui murmur; el aşeză capul lui Gaston în ghiul care rămăsese gol; şi, împingând cu piciorul corpul în ladă, de se aflau şi celelalte trei, el se sprijini pe lunga sa spadă, strigând voce puternică:

— Dreptatea a fost făcută!

— Şi atunci eu! o voce tunătoare; şi atunci eu! pe mine mă uiţi?

Şi Pontcalec se repezi la rândul său pe eşafod.

— Dumneavoastră! strigă Lamer trăgându-se înapoi ca şi cum fi căzut apărând o fantomă; dumneavoastră! cine sunteţi!

— Eu, Pontcalec; hai, iată-mă, sunt gata.

— Dar, spuse călăul tremurând tot, privind unul după altul cele patru colţuri ale eşafodului său; am patru capete.

— Eu sunt baronul de Pontcalec, auzi? eu trebuie să mor ultimul şi iată-mă.

— Număraţi, spuse Lamer, la fel de palid ca şi baronul, arătându-i cu vârful sabiei sale cele patru unghiuri ale eşafodului.

— Patru capete! strigă Pontcalec; imposibil!

În acest moment, într-unul din cele patru capete, el recunoscu figura nobilă şi palidă a lui Gaston, care părea că-i surâde de dincolo moarte; şi, la rândul său, se trase înapoi cu spaimă.

— Oh! omorâţi-mă atunci mai repede! strigă el cu gemete de nerăbdare. Vreţi să mă faceţi să mor de o mie de ori?

În acest timp, unul dintre comisari urcase la rândul său scara, chemat de executorul şef. El aruncă o privire asupra condamnatului.

Domnul este chiar baronul de Pontcalec, spuse comisarul; faceţi cele necesare.

— Dar, strigă călăul, vedeţi bine, cele patru capete sunt acolo!

— Ei bine! or să fie cinci: ceea ce abundă nu face rău.

Şi comisarul coborî treptele, făcând semn tobelor să bată. Lamer se împletici pe scândurile eşafodului său; rumoarea creştea. Era mai multă oroare decât putea să suporte această mulţime. Un murmur lung se auzi în piaţă; o parte din lumini se stinseră; soldaţii, împinşi înapoi, alergară la arme; avu loc un moment de vacarm şi de confuzie, în timpul căruia mai multe voci răsunară:

— Moarte comisarilor! moarte călăilor! strigară ele.

Atunci tunurile fortului, încărcate, îşi înclinară gâturile către popor.

— Ce să fac? întrebă Lamer.

— Executaţi-l! răspunse aceeaşi voce, care vorbi din nou.

Pontcalec se aruncă în genunchi. Ajutoarele îi fixară capul de butuc. Atunci preoţii fugiră cu oroare, soldaţii tremurară şi Lamer lovi, întorcându-şi ochii, pentru a nu-şi vedea victima.

După zece minute, piaţa era goală şi ferestrele închise şi întunecate. Artileria şi puşcaşii se postară în jurul eşafodului dărâmat şi priveau în linişte petele mari de sânge care înroşeau pavajul.

Oamenii cărora le-au fost aduse corpurile văzură cu groază că erau într-adevăr, cum spusese Lamer, cinci cadavre în loc de patru. Unul dintre aceste cadavre ţinea încă în mână o hârtie mototolită.

Această hârtie conţinea graţierea celorlalţi patru!

Abia atunci totul a fost explicat şi devotamentul lui Gaston, care nu avea nevoie de confirmare, a fost înţeles.

Credincioşii au vrut să celebreze o slujbă religioasă; dar preşedintele Châteauneuf, care se temea de tulburări la Nantes, le ordonă să o facă fără odăjdii şi fără pompă.

Aceasta a fost ziua sfântă de miercuri în care corpurile celor executaţi au fost îngropate. Poporul a fost îndepărtat de capela unde se odihneau trupurile mutilate, din care varul, putem fi siguri, consuma cea mai mare parte.

Astfel sfârşi drama de la Nantes.

CONCLUZIE.

Cincisprezece zile după evenimentele pe care le-am povestit, o trăsură verde, aceeaşi pe care am văzut-o sosind la Paris la începutul acestei istorii, ieşea pe la aceeaşi barieră pe unde intrase şi pornea pe drumul de la Paris la Nantes.

O tânără femeie, palidă şi aproape muribundă, se afla în ea, alături de o soră augustină care, de fiecare dată când îşi întorcea ochii spre însoţitoarea ei, scotea un oftat şi îşi ştergea o lacrimă.

Un om călare aştepta cu nerăbdare această trăsură aproape de Rambouillet.

El era înfăşurat cu o mantie mare, care nu lăsa să i se vadă decât ochii.

Aproape de el se afla un alt om înfăşurat cu o mantie ca a lui.

Când trăsura trecu, el scoase un suspin profund şi două lacrimi tăcute alunecară din ochii săi.

— Adio! murmură el; adio, toată bucuria mea! adio, toată fericirea mea! adio, Hélène! adio, copilul meu!

— Monseniore, spuse omul care era aproape de el, costă scump să fii un mare prinţ, iar cel care vrea să comande altora trebuie mai întâi să se învingă pe el însuşi. Fiţi tare până la capăt, iar posteritatea va spune că aţi fost măreţ.

— Oh! nu vă voi ierta niciodată, domnule, spuse regentul, cu un suspin atât de profund, încât semăna cu un geamăt, pentru că mi-aţi ucis fericirea.

— Ei bine! să lucrezi pentru regi! spuse, ridicând din umeri, însoţitorul acestui om îndurerat: Noli fidere principibus sperare nec filiis lorum113.

Cei doi bărbaţi rămaseră acolo până ce trăsura dispăru la orizont, apoi reluară drumul spre Paris.

După opt zile, trăsura intră pe poarta augustinelor din Clisson; la sosirea ei, toată mănăstirea se adună în jurul călătoarei îndurerate, sărmană floare zdrobită de vântul lumii.

— Veniţi, copilul meu, veniţi să trăiţi cu noi, spuse maica superioară.

— Nu să trăiesc, maică, zise tânăra fată, ci să mor!

— Gândiţi-vă numai la Domnul, copilul meu, spuse buna stareţă.

— Da, maică, la Domnul, care a murit pentru crimele oamenilor, nu-i aşa?

Maica superioară o luă în braţe fără să-i mai pună şi alte întrebări; ea era obişnuită să vadă trecând suferinţele pământeşti şi să le deplângă fără să întrebe cine a provocat suferinţa.

Hélène îşi recăpătă mica ei chilie din care fusese absentă abia o lună; totul era acolo, în acelaşi loc în care fusese lăsat de ea; merse la fereastră: lacul dormea liniştit şi posomorât; numai gheaţa care îl acoperea dispăruse sub ploi şi, odată cu ea, zăpada unde, înainte de a pleca, tânăra fată revăzuse urmele paşilor lui Gaston.

Primăvara învingea; totul revenea la viaţă, în afară de Hélène.

Arborii care înconjurau micul lac înverzeau, frunzele mari de nufăr pluteau încă la suprafaţa apei, trestiile îşi reveneau şi toată pleiada de păsări cântătoare se întorcea să le locuiască.

Nu era nimic până la gard care să nu-l lase pe grădinar să treacă. Hélène traversă şi vara; apoi, în luna septembrie, muri.

Chiar în dimineaţa morţii sale, maica superioară primea o scrisoare care venea de la Paris printr-un curier.

Ea duse la muribundă această scrisoare care conţinea doar câteva cuvinte:

Maică, obţineţi de la fiica voastră iertarea pentru regent.

Hélène, implorată de maica superioară, păli la acest nume. Dar răspunse:

— Da, maică, îl iert! dar numai pentru că vreau să-l reîntâlnesc pe cel pe care l-a ucis.

La ora patru seara, ea îşi dădea sufletul.

Ceruse să fie îngropată chiar în locul unde Gaston dezlega barca cu care venea să o vadă.

Ultima sa dorinţă a fost împlinită.

SFÂRŞIT

1 NEMROD: Om violent, vânător vestit înaintea Domnului Dumnezeu. (Geneza X, 8-13) (n.t.).

1 Sărbătoarea Vizitării, la catolici. Vizita pe care a făcut-o Maria la vara ei Elisabeta, în timpul sarcinii sale. (n.t.)

1 În coada veninului (lat.) (n.t.)

1 (din ital. lancia spezzata, lance sfărâmată). Ofiţer inferior de infanterie.

1 Tragedia de Friedrich Schiller, Conjuraţia lui Fiesque, având ca temă conjuraţia contelui Jean-Louis Fiesque (v. şi introducerea) (n.t.)

1. Dolmen = monument funerar megalitic, format dintr-o lespede mare piatră aşezată orizontal pe altele dispuse vertical. (n.t.)

1 Pintă = măsură de capacitate pentru lichide, variind Intre 0,568 l în Anglia şi 0,93 l la Paris. (n.t.)

1 Varietate de roşu de Burgundia (n.t.)

—dragostea mă face să uit anii îndelungaţi de temniţă (lat.) (n.t.)

1 Oamenii vor fi în sfârşit fericiţi dacă regii vor fi filosofi sau filosofii regi (nota lui naid)

1 Există o măsură în fiecare lucru (lat.), folosit aici cu sensul de „toate au o limită”. (nota lui naid)

1 Joc de cuvinte în limba franceză: la mer = marea (nota lui naid).

1 Nu te aştepta la statornicie de la principi, nici de la fiii lor (lat.) (text reconstituit – probabil – şi tradus de naid)