Fileshare ro Fiica regentului (vers. 0)

— Pentru crima mea, reluă. Gaston, uluit că un complice se serveşte de această expresie.

— Ei! Doamne! da, reluă ducele dându-şi seama, ştiţi că astfel numesc oamenii uciderea unui om; numai că posteritatea judecă, iar această crimă devine câteodată o acţiune măreaţă.

— Nu am nici o scuză de oferit, monseniore, decât aceasta, că eu cred necesară moartea regentului pentru fericirea Franţei.

— Da, reluă surâzând ducele; dar înţelegeţi foarte bine că nu este câtuşi de puţin o scuză pe care să i-o oferiţi lui Philippe d'Orléans. Aş fi dorit ceva personal. Oricât de inamic politic aş fi al regentului, trebuie să spun că el nu trece deloc drept un om rău. Se spune că este îndurător şi că nici o execuţie capitală nu s-a înfăptuit sub domnia lui.

— Îl uitaţi pe contele de Horn, tras pe roată în piaţa Grevei.

— Era un asasin.

— Dar eu ce sunt, oare, dacă nu un asasin, ca şi contele de Horn?

— Cu deosebirea că, nu uitaţi, contele de Horn asasina pentru a fura, în ceea ce-l priveşte.

— Nu pot şi nu vreau să-i cer nimic regentului, spuse Gaston.

— Nu personal, domnule, ştiu acest lucru, dar prietenii dumneavoastră. Dacă prietenii dumneavoastră ar avea o scuză plauzibilă pe care s-o pună în valoare, poate că prinţul ar merge el însuşi în întâmpinarea dorinţelor dumneavoastră, poate că ar acorda o graţiere.

— Nu am niciunul, monseniore.

— Este imposibil, domnule, îngăduiţi-mi să v-o spun. O hotărâre ca aceea pe care aţi luat-o nu se naşte în inima unui om fără un motiv oarecare, fără un sentiment de ură, fără o nevoie de răzbunare. Şi, iată, îmi amintesc, i-aţi spus căpitanului La Jonquière, care mi-a reprodus-o: aţi moştenit o ură de familie; haide, spuneţi-mi care era cauza acestei duşmănii.

— Inutil, monseniore, să vă osteniţi cu toate acestea. Evenimentul care a dat naştere acestei duşmănii nu va prezenta nici un interes pentru Excelenţa Voastră.

— N-are importanţă, spuneţi, cu toate acestea.

— Ei bine, regentul l-a ucis pe fratele meu.

— Regentul l-a ucis pe fratele dumneavoastră!… Ce tot «puneţi?… Imposibil… domnule Gaston! strigă ducele d'Olivarés.

— Da, ucis, dacă de la efect urcăm până la cauză.

— Explicaţi-vă, vorbiţi. Cum a putut regentul…

— Fratele meu, care era mai în vârstă decât mine cu cincisprezece ani şi care i-a înlocuit pe lângă mine pe tatăl meu, mort cu trei luni înainte de naşterea mea, pe mama, moartă în vreme ce mă aflam în leagăn, fratele meu era îndrăgostit de o tânără fată care, din ordinele prinţului, era crescută într-o mănăstire.

— În care mănăstire, o ştiţi!

— Nu; ştiu numai că era la Paris.

Ducele murmură câteva cuvinte pe care Gaston nu le ascultă câtuşi de puţin sau pe care nu putu să le-nţeleagă.

— Fratele meu, rudă cu stareţa din această mănăstire, avusese prilejul s-o vadă pe această tânără fată; se îndrăgostise de dânsa; o ceruse în căsătorie. Se ceruse de la prinţ consimţământul pentru această unire, iar el se prefăcuse a consimţi, când această tânără fată, sedusă de pretinsul ei protector, dispăru dintr-o dată. Vreme de trei luni, fratele meu nădăjdui s-o regăsească, dar toate cercetările lui au fost inutile; nu obţinu în legătură cu acest lucru nici o ştire şi, din disperare, se lăsă ucis în bătălia de la Ramillies.

— Şi cum se numea această tânără fată pe care o iubea fratele dumneavoastră? întrebă cu interes ducele.

— Nimeni n-a ştiut-o niciodată, monseniore; a-i spune numele, ar însemna s-o dezonorezi.

— Nu mai încape nici o îndoială, era dânsa! murmură ducele, era mama lui Hélène. Iar fratele dumneavoastră se numea?… adăugă el cu voce tare.

— Olivier de Chanlay, monseniore.

— Olivier de Chanlay… repetă foarte încet ducele. Ştiam bine că numele acesta de Chanlay nu-mi era străin.

Apoi cu glas tare:

— Continuaţi, domnule, spuse dânsul, vă ascult.

— Dumneavoastră nu ştiţi ce înseamnă o duşmănie din copilărie, monseniore; şi mai ales într-o ţară ca a noastră. Îl iubeam pe fratele meu cu toată dragostea pe care aş fi avut-o faţă de părinţii noştri. Într-o zi, mă aflam singur pe lume. Am crescut în izolarea inimii şi cu speranţa răzbunării. Am crescut în mijlocul unor oameni care îmi repetau: „Ducele d'Orléans l-a ucis pe fratele tău.” Apoi, într-o zi, acest duce d'Orléans a devenit regentul Franţei. Cam în aceeaşi vreme, liga bretonă se organiză. Am intrat într-însa printre cei dintâi. Cunoaşteţi restul, monseniore; după cum vedeţi, nu există nimic în toate acestea care să prezinte prea mult interes pentru Excelenţa Voastră.

— Ba da, domnule, iar dumneavoastră vă înşelaţi asupra acestui punct, reluă ducele; din nefericire, domnule, regentul are multe greşeli de acest gen să-şi reproşeze.

— Înţelegeţi deci, continuă Gaston, că destinul meu trebuie să se împlinească; şi că nu pot să cer nimic omului acesta.

— Da, domnule, aveţi dreptate, spuse ducele, trebuie ca lucrurile să decurgă de la sine, dacă există această intenţie.

În acest moment uşa se deschise, iar locotenentul Maison-Rouge reapăru.

— Ei bine, domnule? întrebă ducele.

— Domnul guvernator a primit într-adevăr de la domnul magistrat de poliţie ordinul de a-i îngădui prizonierului să comunice cu domnişoara Hélène de Chaverny. Trebuie s-o conduc sus?

— Monseniore… spuse Gaston privindu-l pe duce cu un aer de implorare.

— Da, domnule, răspunse acesta, înţeleg; durerea şi dragostea îşi au pudoarea lor care nu doreşte martori. Voi veni pentru a o lua din nou pe domnişoara Hélène.

— Permisiunea este numai pentru o jumătate de oră, spuse Maison-Rouge.

— Vă las, spuse ducele! mă voi întoarce s-o iau peste o jumătate de ceas.

Şi ieşi după ce l-a salutat pe Gaston.

Maison-Rouge dădu atunci ocol prin cameră, examină fiecare uşă, se asigură că santinelele stăteau la locurile lor înaintea ferestrelor, apoi ieşi la rândul său.

O clipă după aceea uşa se deschise din nou, iar Hélène apăru palidă, tremurând şi bolborosind mulţumiri şi întrebări locotenentului de la Bastilia, care o salută foarte curtenitor şi se retrase fără să-i răspundă. De-abia atunci, privind în jurul ei, Hélène îl văzu pe Gaston. La fel cum se procedase în privinţa ducelui şi contrar uzanţelor respectate întotdeauna, cei doi tineri au fost lăsaţi singuri. Gaston alergă spre Hélène, Hélène spre Gaston şi, fără alt gând decât la suferinţele lor din trecut şi decât la viitorul atât de întunecat, ei se îmbrăţişară cu ardoare.

— În sfârşit! exclamă tânăra fată cu obrajii scăldaţi în lacrimi.

— Da, în sfârşit! repetă Gaston.

— Vai! să vă revăd aici, în această închisoare, murmură Hélène privind cu groază în jurul ei, să nu vă pot vorbi liber, să fim supravegheaţi, ascultaţi poate.

— Să nu ne plângem, Hélène, deoarece există o excepţie în favoarea noastră. Niciodată un deţinut n-a putut să strângă aproape de inima lui o iubită, o rudă. În mod obişnuit, vedeţi, Hélène, vizitatorul este acolo, lipit de perete, iar deţinutul la cealaltă extremitate; un soldat stă în mijlocul camerei, iar subiectul convorbirii este fixat dinainte.

— Cui datorăm această favoare!

— Sunt obligat s-o spun, Hélène, regentului, fără îndoială; pentru că ieri, când i-am cerut domnului d'Argenson permisiunea să vă văd, a spus că acest lucru depăşea puterile sale şi că va trebui să se adreseze regentului.

— Dar dumneata, Gaston, acum că v-am găsit, îmi veţi povesti în amănunt ceea ce s-a petrecut într-un secol de lacrimi şi de suferinţe. Ah! spuneţi-mi, presimţirile mele nu m-au înşelat aşadar câtuşi de puţin! Aţi conspirat! Oh! nu negaţi: o ştiam.

— Ei bine, da, Hélène: o ştiţi, noi ăştia, bretonii, suntem constanţi în ura ca şi în iubirea noastră; o ligă s-a organizat în Bretagne, toată nobilimea a luat parte la dânsa. Trebuia oare să fi făcut altfel decât au făcut fraţii mei? Vă-ntreb, Hélène, trebuia oare, puteam oare! nu m-aţi fi dispreţuit oare când aţi fi văzut întreaga Bretanie înarmată, iar eu singur inactiv, cu o cravaşă în mână, în vreme ce toţi ceilalţi ţineau într-însa o spadă?

— O! nu, nu, aveţi dreptate, Gaston. Dar pentru ce n-aţi rămas împreună cu ceilalţi în Bretagne?

— Ceilalţi sunt arestaţi ca şi mine, Hélène.

— Aşadar aţi fost denunţaţi, trădaţi?

— Probabil, dar aşezaţi-vă aici, Hélène; lăsaţi-mă să vă privesc în clipa asta când suntem singuri, lăsaţi-mă să vă spun că sunteţi frumoasă, lăsaţi-mă să vă spun că vă iubesc. Dar dumneata, dumneata, Hélène, cum v-aţi aflat în absenţa mea?… Ducele…

— Oh! dacă aţi şti, Gaston, cât a fost de bun faţă de mine. În fiecare seară a venit să mă vadă; câte îngrijiri! câte atitudini prevenitoare!

— Şi, spuse Gaston, pe care cuvântul aruncat la întâmplare de falsul La Jonquière îl muşca de inimă în această clipă; şi, în aceste îngrijiri, în aceste atitudini prevenitoare, nimic suspect?

— Ce vreţi să spuneţi, Gaston? întrebă Hélène.

— Că ducele este încă tânăr şi că, aşa cum vă spuneam adineauri, sunteţi foarte frumoasă.

— Oh! Dumnezeule Mare! oh! nu, nu, Gaston: de data asta, nu mă pot înşela; şi când era acolo, aproape de mine, la fel de aproape cum sunteţi înşivă în această clipă, ei bine, existau unele momente, Gaston, în care credeam că l-am regăsit pe tatăl meu.

— Biată copilă!

— Da, printr-o întâmplare stranie şi de care nu pot să-mi dau seama, există între vocea ducelui şi aceea a bărbatului care a venit să mă vadă la Rambouillet o asemănare care la început m-a frapat.

— Credeţi? spuse Gaston distrat.

— Dar la ce vă gândiţi, Doamne! spuse Hélène; mi se pare că nu ascultaţi ceea ce vă spun.

— Eu, Hélène, eu! când fiecare dintre vorbele dumitale au răsunet în cele mai adânci unghere ale inimii mele.

— Nu, sunteţi neliniştit. Oh! Gaston, înţeleg asta. A conspira, înseamnă a-ţi juca viaţa. Dar fiţi liniştit, Gaston; i-am spus ducelui, dacă muriţi, voi muri şi eu.

Gaston tresări.

— Sunteţi un înger, spuse dânsul.

— O! Doamne! continuă Hélène, înţelegeţi un asemenea supliciu? Să simţi că bărbatul pe care îl iubeşti este pândit de o primejdie cu atât mai îngrozitoare cu cât este necunoscută, să simţi că nu poţi face nimic pentru dânsul, nimic pe lume decât să verşi nişte lacrimi inutile, iar acest lucru atunci când ţi-ai da viaţa ca s-o răscumperi pe a lui.

Chipul lui Gaston se ilumină de o rază de fericire; era prima dată când auzea cuvinte atât de încântătoare ieşind din gura mult iubitei sale, iar acest lucru sub impresia unui gând pe care părea să-l nutrească de câteva clipe:

— Ba da, Hélène a mea, spuse dânsul luându-i mâinile, ba da; te înşeli, pentru că poţi foarte mult pentru mine.

— Şi ce pot oare, Doamne!

— Poţi să consimţi a deveni soţia mea, spuse Gaston privind-o ţintă pe Hélène.

Hélène tresări.

— Eu, soţia dumitale? spuse dânsa.

— Da, Hélène; acest plan, hotărât atunci când eram liberi, poţi să-l realizezi în timpul captivităţii mele. Hélène, soţia mea, soţia mea înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor! soţia mea în această lume şi în cealaltă, în timp şi în eternitate! Iată ceea ce poţi deveni, cu un cuvânt, pentru mine, Hélène; crezi oare că lucrul acesta nu înseamnă nimic?

— Gaston, spuse Hélène, privindu-l fix pe tânăr, îmi ascundeţi ceva.

Acum, Gaston tresări la rândul său.

— Eu! spuse dânsul; şi ce aţi vrea să vă ascund?

— Mi-aţi spus că l-aţi văzut pe domnul d'Argenson ieri.

— Da, ei bine?

— Ei bine, Gaston, spuse pălind Hélène, sunteţi condamnat.

Gaston luă o hotărâre bruscă.

— Ei bine! da, spuse dânsul, sunt condamnat la deportare şi aş dori, egoist cum sunt, să vă leg de mine prin nişte legături de nedezlegat înainte de a părăsi Franţa.

— Gaston, spuse Hélène, este oare adevărat ceea ce-mi spuneţi?

— Da. Aţi avea oare curajul de a deveni soţia unui proscris, Hélène? de a vă condamna la exil?

— Tu o ceri, Gaston! strigă Hélène cu ochii strălucind (le entuziasm. Exilul!… Oh! mulţumesc, Doamne! Eu care aş fi acceptat împreună cu tine o închisoare veşnică şi care tot m-aş fi considerat ca prea fericită! Oh! te voi însoţi aşadar, te voi urma aşadar! Această condamnare, dar gândeşte-te, e o fericire imensă, pe lângă aceea de care ne temeam. În afară de Franţa, lumea întreagă e a noastră. Oh! Gaston… Gaston, mai putem încă să fim fericiţi.

— Da, Hélène, da, murmură Gaston cu un efort.

— Dar fără îndoială, reluă Hélène; dar gândeşte-te numai cât de fericită voi fi! Franţa, pentru mine, este ţara în care vei fi tu! Patria mea este iubirea ta. Va trebui, ştiu bine asta, să te fac a uita? Bretania, prietenii tăi, visurile tale pentru viitor; dar te voi iubi într-atât, vezi tu, încât te voi face să uiţi toate acestea!

Gaston nu mai fu în stare decât să ia mâinile lui Hélène şi să le acopere cu sărutări.

— Locul exilului tău a fost hotărât? reluă Hélène; ţi l-au spus? Când pleci? Vom pleca împreună, nu-i aşa? Dar hai, răspunde.

— Hélène a mea, răspunse Gaston, e imposibil; ne vom despărţi, cel puţin pentru moment. Trebuie să fiu condus la graniţa Franţei, nu ştiu încă unde; o dată ieşit din regat, sunt liber şi atunci vei veni să mă întâlneşti.

— Oh! va fi mai bine, Gaston, strigă Hélène, va fi mai bine; aflu de la duce în ce ţară vor să te exileze şi în loc să merg să te întâlnesc, mă voi duce să te aştept. Când vei coborî din trăsură, mă vei găsi acolo pentru a-ţi îndulci despărţirea de Franţa; apoi, numai moartea este fără întoarcere; mai târziu s-ar putea chiar ca hotărârea de astăzi de a te pedepsi să fie o acţiune care va merita recompensa lui. Atunci ne vom întoarce; atunci nimic nu ne va împiedica să mergem în Bretania, acest leagăn al iubirii noastre, acest paradis al amintirilor noastre. Oh! reluă Hélène, cu un accent de dragoste amestecată cu nerăbdare, spune-mi deci că îmi împărtăşeşti speranţa, spune-mi deci că eşti mulţumit, spune-mi deci că eşti fericit!

— Oh! da, da, Hélène! strigă Gaston, da, sunt fericit; pentru că abia în acest moment ştiu ce înger mă iubeşte. Oh! da, Hélène! ţi-am spus, o oră de dragoste ca a ta şi apoi moartea e de preferat unei vieţi lungi fără a fi iubit.

— Ei bine, vom vedea, continuă Hélène, ataşându-se cu tot sufletul noului viitor care i se prezenta; acum ce vor face ei? Mă vor lăsa să revin aici înainte de plecarea ta? Când şi cum ne vom revedea? Vei putea primi scrisorile mele? Îţi vor da voie să-mi răspunzi? Mâine dimineaţă la ce oră mă voi putea prezenta la închisoare?

— Aproape mi-au promis că ne vom putea căsători în această seară sau mâine.

— Aici! într-o închisoare! spuse Hélène, cutremurându-se fără voia ei.

— Oriunde ar fi, Hélène, oare nu mă va lega de tine pentru tot restul vieţii?

— Dar, spuse Hélène, dacă nu-şi vor ţine cuvântul? dacă te vor face să pleci fără să te pot revedea?

— Vai! exclamă Gaston cu o teribilă strângere de inimă, aşa ceva e într-adevăr posibil, sărmana mea Hélène, iată de ce mă tem.

— Oh, Doamne! crezi deci că plecarea ta e atât de apropiată?

— Ştii, Hélène, răspunse Gaston, prizonierul nu-şi aparţine lui însuşi; dintr-un moment într-altul ei pot veni să-l ia, să-l ridice!

— Oh, să vină, să vină! strigă Hélène, cu atât mai curând vei fi liber, cu atât mai curând vom fi împreună. Nu am nevoie să fiu soţia ta ca să te urmez, ca să merg să te întâlnesc. Cunosc loialitatea lui Gaston al meu şi din acea zi te privesc ca pe soţul meu în faţa lui Dumnezeu. Oh! să pleci repede, din contră, Gaston, pentru că atâta timp cât te ţin între aceste ziduri groase şi apăsătoare, mă tem pentru viaţa ta; pleacă şi în opt zile vom fi din nou împreună, fără absenţa care să ne ameninţe, fără martori care să ne spioneze, împreună pentru totdeauna.

În acel moment se deschise uşa.

— Oh! Doamne! aşa repede! strigă Hélène.

— Domnişoară, spuse locotenentul, timpul acordat pentru vizita dumneavoastră s-a scurs.

— Hélène! spuse Gaston şi se agăţă de mâinile tinerei fete cu un tremur nervos pe care nu şi-l putea controla.

— Ei bine! ce este, dragul meu? reluă Hélène privindu-l îngrozită; ce se întâmplă cu tine? ai pălit.

— Eu!… nu, nu, nimic! răspunse Gaston, recăpătându-şi stăpânirea de sine, nimic…

Şi sărută mâinile Hélènei surâzând.

— Pe mâine, spuse Hélène.

— Da, pe mâine.

În acelt moment, ducele apăru la rândul său în pragul uşii. Cavalerul alergă spre el.

— Monseniore, îi spuse Gaston luându-i mâinile, monseniore, faceţi tot ce puteţi ca ea să-mi fie soţie. Dar, dacă nu veţi reuşi, juraţi-mi cel puţin că va deveni fiica voastră.

Ducele strângea mâinile lui Gaston; era vizibil emoţionat pentru că nu-i putea răspunde. Hélène se apropie; cavalerul amuţi, temându-se ca ea să audă. El ţinea o mână a Hélènei, care îl mângâia pe frunte; lacrimi mari şi tăcute curgeau pe obrajii tinerei fete. Gaston închise ochii ca să nu plângă văzându-o pe ea plângând. Până la urmă, a trebuit să se despartă. Gaston şi Hélène schimbară o ultimă privire lungă. Ducele ţinea mâna lui Gaston.

Era un lucru ciudat în această simpatie între cei doi bărbaţi, dintre care unul venise de atât de departe pentru a-l ucide pe celălalt.

Uşa se închise din nou şi Gaston căzu într-un scaun. Toate puterile nefericitului tânăr erau epuizate. După vreo zece minute, guvernatorul se întoarse, venea să-l caute pe Gaston pentru a-l duce înapoi în camera lui.

Gaston îl urmă abătut şi liniştit şi, când guvernatorul îl întrebă dacă nu dorea nimic, dacă nu avea nevoie de nimic, acesta scutură doar din cap.

Se lăsase noaptea şi domnişoara de Launay dădu semnalul care anunţa că are ceva de comunicat vecinului său. Gaston deschise fereastra şi trase spre el o scrisoare, în care se afla încă una.

El îşi făcu lumină cu mijloacele obişnuite. Prima scrisoare îi era adresată.

Dragă vecine, citi el.

Cuvertura nu era atât de demnă de dispreţ pe cât o credeam; ea conţinea o hârtie mică pe care era scris cuvântul pe care mi l-a spus Herment: Speră.

În plus, era acolo această scrisoare pentru domnul de Richelieu. Faceţi în aşa fel încât să ajungă la Dumesnil, care o va înmâna ducelui.

Slujitoarea voastră.

De Launay.

— Vai! spuse Gaston cu un surâs trist, când nu voi mai fi aici, le voi lipsi într-adevăr.

Şi îl chemă pe Dumesnil, căruia îi dădu scrisoarea.

AFACERILE DE STAT ŞI AFACERILE DE FAMILIE.

Părăsind Bastilia, ducele o duse pe Hélène înapoi la ea, promiţându-i că va veni să o vadă, ca de obicei, între orele opt şi zece seara, promisiune pentru care Hélène i-ar fi datorat o recunoştinţă şi mai mare, dacă ar fi ştiut că, în aceeaşi seară, Alteţa Sa dădea un mare bal mascat la Monceaux.

Intrând în Palatul Regal, ducele întrebă de Dubois; i se răspunse că acesta era în cabinetul său şi lucra.

Ducele urcă iute scara, după obiceiul său, şi intră în cameră fără să vrea să fie anunţat.

De fapt, Dubois, aşezat în faţa unei mese, lucra cu atâta concentrare, încât nu-l auzi pe duce care, după ce deschise şi închise uşa, se apropie pe vârful picioarelor şi privi pe deasupra umărului la ce fel de treabă se angajase acesta cu atâta patimă. Scria într-un fel de tabel nume cu acolade, cu explicaţii detaliate în dreptul fiecărui nume.

— Ce naiba faci aici, abate? întrebă regentul.

— Ah! dumneavoastră sunteţi, monseniore? Mă scuzaţi. Nu v-am auzit venind…

— Nu asta te-am întrebat, spuse regentul, te-am întrebat ce faci acolo.

— Semnez biletele de înmormântare pentru prietenii noştri din Bretania.

— Dar încă nu s-a hotărât nimic despre soarta lor; o iei nebuneşte înainte şi sentinţa comisiei…

— O cunosc, spuse Dubois.

— S-a pronunţat deci?

— Nu, dar le-am dictat-o înainte să plece.

— Să ştiţi că este odios, abate, ceea ce faceţi!

— Chiar aşa, monseniore, sunteţi insuportabil! Ocupaţi-vă de afacerile voastre de familie şi lăsaţi-mi mie afacerile de stat.

— Afacerile mele de familie!

— Ah! pentru acestea, sper că sunt de bună înţelegere, altfel sunteţi prea dificil. Mi l-aţi recomandat pe domnul Gaston de Chanlay şi pe baza recomandării voastre i-am făcut o Bastilie ca apa de trandafiri: mese îmbelşugate, slujbe religioase încântătoare, un guvernator adorabil, l-am lăsat să perforeze găuri în zidurile voastre şi să degradeze pereţii voştri, ceea ce ne va costa foarte scump să le reparăm. De la venirea sa, toată lumea e în sărbătoare şi Dumesnil trăncăneşte toată ziua prin şemineul său, domnişoara de Launay pescuieşte cu undiţa prin fereastra sa, Pompadour bea vin de Champagne. N-a mai rămas nimeni până la Laval care să nu se spele cu tărăboi de trei ori pe zi! Nu se poate spune nimic despre acestea, sunt treburile voastre de familie; dar acolo, în Bretania, oh! nu aveţi nimic de privit, monseniore, iar eu vă apăr de această privelişte, noroc că cel puţin nu aţi lăsat pe acolo un sfert de duzină de fiice necunoscute, ceea ce nu este imposibil.

— Dubois, secătură!

— Ah! credeţi că aţi spus tot când m-aţi numit Dubois şi când aţi adăugat epitetul secătură la numele meu; ei bine! secătură, dacă aşa vă place; dar, până atunci, fără secătura asta, aţi fi fost asasinat.

— Ei bine! mai departe?

— Mai departe? Ah! omul de stat! ei bine! mai departe eram spânzurat eu, poate: iată de altfel un raţionament; după aceea, doamna de Maintenon era regenta Franţei: ce năzbâtie! Mai departe!… Şi se spune că e un prinţ filosof acela care se încumetă la asemenea naivităţi. O, Marc Aureliu! Nu el a spus acea absurditate, monseniore: Populos esse demum felices, şi reges philosophi forent, aut philosophi reges110? Iată un eşantion.

Şi spunând acestea, Dubois scria întruna.

— Dubois, spuse regentul, tu nu-l cunoşti pe acest băiat?

— Care băiat?

— Cavalerul.

— Într-adevăr! Mi-l veţi prezenta când va fi ginerele vostru.

— Atunci asta se va întâmpla mâine, Dubois.

Abatele se întoarse stupefiat, cele două mâini îi căzură pe braţele fotoliului său şi-l privi pe regent cu ochii săi mici atât de holbaţi, pe cât îi permitea îngustimea pleoapelor:

— Aşa, deci! monseniore, aţi înnebunit? întrebă el.

— Nu, dar este un om cinstit, iar oamenii cinstiţi sunt rari; tu ştii asta mai bine decât oricine.

— Om cinstit! ah! monseniore, permiteţi-mi să vă spun că vă aşteptaţi doar la onestitate.

— Da! în orice caz, nu cred că tu şi eu o înţelegem în acelaşi fel.

— Şi ce a mai făcut omul cinstit? A otrăvit pumnalul cu care urma să vă lovească? În acest caz, n-ar mai fi nimic de spus; ar fi vorba de mai mult decât un om cinstit, ar fi un sfânt. Avem de-acum pe sfântul Jacques Clement, pe sfântul Ravaillac, sfântul Gaston lipseşte din calendarul nostru. Repede, repede, monseniore, dumneavoastră, care nu vreţi să cereţi papei cardinalatul pentru ministrul vostru, cereţi-i canonizarea pentru asasinul vostru şi astfel, pentru prima dată în viaţa voastră, veţi fi logic.

— Dubois, îţi spun că puţini sunt oamenii capabili să facă ceea ce a făcut acest tânăr.

— La dracu'! din fericire. Dacă ar fi numai zece ca el în Franţa, vă declar, monseniore, că mi-aş da demisia.

— Nu vorbesc despre ceea ce a vrut să facă, spuse regentul, vorbesc despre ceea ce a făcut.

— Ei bine! ce a făcut? să vedem, ascult. Nu cer mai mult decât să fiu şi eu convins.

— În primul rând, şi-a ţinut jurământul pe care l-a făcut lui d'Argenson.

— Oh! de asta, nu mă îndoiesc; e un băiat care îşi ţine cuvântul şi, fără mine, şi-l ţinea şi pe acela pe care îl făcuse domnilor de Pontcalec, Montlouis, Talhouet etc., etc…

— Da, dar unul era mai dificil decât celălalt; jurase că nu va vorbi despre condamnarea sa nimănui şi nu a vorbit iubitei sale.

— Nici dumneavoastră?

— Mie mi-a vorbit pentru că i-am spus că este inutil să nege şi că ştiam despre aceasta. Atunci mi-a interzis să-i cer regentului ceva pentru el, nu dorea să obţină nimic, mi-a spus, în afară de o singură favoare.

— Care? să vedem.

— Aceea de a se căsători cu Hélène, pentru a-i putea lăsa o avere şi un nume.