Fileshare ro Fiica regentului (vers. 0)

Într-adevăr, nişte călăreţi soseau în goana mare şi se distingeau cu toată obscuritatea mantiile lor întunecate şi calul alb al unuia dintre ei. Erau patru şi înaintau fără să vorbească; la rândul său, necunoscutul îşi ţinea răsuflarea, iar calul, ca şi cum ar fi înţeles primejdia care-l pândeşte pe stăpânul său, stătea nemişcat şi liniştit ca şi dânsul. Neauzind nici un zgomot, cavalcada depăşi aşadar grupul de arbori care ascundea cal şi călăreţ, iar acesta din urmă se credea scăpat de-acum de aceşti inoportuni, oricine ar fi fost ei, când cavalcada se opri dintr-o dată; cel care părea şeful acesteia descălecă, scoase un felinar cu geamuri opace dintre cutele mantiei sale şi, făcând lumină cercetă drumul. Şi, cum drumul înceta să mai ofere urma după care ei alergaseră până aici, cugetară că o depăşiseră, se întoarseră pe urmele lor, recunoscură locul în care calul şi călăreţul se îndepărtaseră; şi atunci făcând câţiva paşi înainte, cel care purta felinarul îl îndreptă spre grupul de arbori în mijlocul căruia a fost uşor pentru mica trupă să distingă atunci, cu toată liniştea şi neclintirea lor, un călăreţ şi calul său. De îndată se făcu auzit zgomotul mai multor pistoale care se armau.

— Hei! domnilor, spuse atunci călăreţul cu calul rănit, luând cel dintâi cuvântul, cine sunteţi şi ce doriţi?

— E chiar dânsul, murmurară două sau trei glasuri, nu ne-am înşelat.

Atunci omul cu lanterna continuă să înainteze în direcţia călăreţului necunoscut.

— Un pas mai mult şi vă voi ucide, domnule, spuse călăreţul; spuneţi-vă numele aşadar şi chiar în această clipă, ca să ştiu cu cine am de-a face.

Nu ucideţi pe nimeni, domnule de Chanlay, răspunse omul cu felinarul cu o voce calmă, supuneţi-vă, ascultaţi-mă pe mine, pistoalele în buzunare.

— Ah! dumneavoastră sunteţi, marchiz de Pontcalec? răspunse acela căruia i se dăduse numele de Chanlay.

— Da, domnule, eu sunt.

— Şi ce treabă aveţi aici, vă rog?

— Să vă cerem câteva explicaţii asupra conduitei dumneavoastră; apropiaţi-vă aşadar şi răspundeţi, vă rog.

— Invitaţia a fost făcută într-un mod ciudat, marchize; n-aţi putea oare, dacă doriţi să vă răspund, s-o faceţi în alţi termeni şi să-i daţi o altă formă?

— Apropiaţi-vă, Gaston, spuse un alt glas, avem într-adevăr să vă vorbim, scumpul meu.

— Perfect, spuse Chanlay, recunosc stilul dumneavoastră de a lucra, Montlouis; însă mărturisesc faptul că nu m-am obişnuit cu manierele domnului Pontcalec, încă.

— Manierele mele sunt acelea ale unui breton leal şi aspru, care n-are nimic de ascuns prietenilor săi, domnule, răspunse marchizul; şi care nu se opune la ceea ce este întrebat la fel de leal pe cât îi întreabă şi el pe alţii.

— Mă alătur lui Montlouis, spuse o altă.voce, pentru a-l ruga pe Gaston să se explice amiabil; cel dintâi interes al nostru, mi se pare, este să nu ne-apucăm a ne război între noi.

— Mulţumesc, du Couëdic, spuse călăreţul; este şi părerea mea: prin urmare, iată-mă.

Într-adevăr, la aceste cuvinte mai pacifice, tânărul, punându-şi din nou pistolul în buzunar şi sabia în teacă, se apropie de grupul care stătea în mijlocul drumului şi aştepta sfârşitul acestei controverse.

— Domnule de Talhouet, spuse marchizul de Pontcalec pe tonul unui om care şi-a dobândit sau căruia i s-a concedat dreptul de a da ordine, vegheaţi asupra noastră; nimeni să nu se apropie fără să fim preveniţi.

Domnul de Talhouet ascultă de îndată şi începu să-şi îndemne calul a descrie un cerc mare de jur împrejurul grupului, neîncetând nici o clipă să aibă ochiul şi urechea la pândă, după cum fusese invitat.

— Şi acum, spuse marchizul de Pontcalec încălecând din nou, să ne stingem felinarul, deoarece ne-am găsit omul.

— Domnilor, spuse atunci cavalerul de Chanlay, permiteţi-mi să vă spun că tot ceea ce se petrece acum mi se pare straniu. Pe mine mă urmăriţi într-adevăr, pe cât se pare; pe mine mă căutaţi, spuneţi dumneavoastră; m-aţi găsit şi puteţi să vă stingeţi felinarul; să vedem, ce înseamnă toate acestea? Dacă este o glumă, ora şi locul, vă mărturisesc, mi se par prost alese.

— Nu, domnule, răspunse marchizul de Pontcalec pe tonul său dur şi scurt, nu este câtuşi de puţin o glumă, e un interogatoriu.

— Un interogatoriu? spuse cavalerul de Chanlay încruntând sprânceana.

— Adică o explicaţie, spuse Montlouis.

— Interogatoriu sau explicaţie, reluă Pontcalec puţin contează; împrejurarea este prea gravă pentru ca să ne jucăm cu sensurile sau să ne contrazicem asupra cuvintelor. Interogatoriu sau explicaţie, o repet, răspundeţi aşadar la întrebările noastre, domnule de Chanlay.

— Dumneavoastră porunciţi cu asprime, marchize, reluă cavalerul de Chanlay.

— Dacă poruncesc, înseamnă că am dreptul acesta; sunt oare şeful dumneavoastră sau nu sunt?

— Da, sunteţi; dar nu este un motiv de a uita consideraţia care se impune între gentilomi.

— Domnule de Chanlay, domnule de Chanlay! toate aceste dificultăţi seamănă foarte mult cu nişte portiţe de scăpare; aţi făcut jurământ să ascultaţi, ascultaţi.

— Am făcut jurământ să ascult, domnule, răspunse cavalerul, dar nu ca un lacheu.

— Aţi făcut jurământ să ascultaţi ca un sclav, aşadar ascultaţi, sau înduraţi rezultatul neascultării dumneavoastră.

— Domnule marchiz!

— Să vedem, scumpul meu Gaston, spuse Montlouis, vorbeşte, te rog, cu cât mai curând, cu atât va fi mai bine; cu un cuvânt poţi să ne alungi orice bănuială din suflet.

— Orice bănuială! exclamă Gaston, palid şi fremătând de mânie; aşadar mă bănuiţi?

— Dar fără îndoială că vă bănuim, reluă Pontcalec, uzând de aspra lui francheţe. Credeţi oare că, dacă nu vă bănuiam, ne-am fi distrat să ne punem pe urmele dumneavoastră pe o asemenea vreme?

— Oh! atunci, se schimbă lucrurile, marchize, răspunse rece Gaston; dacă mă bănuiţi, spuneţi-mi despre ce bănuieli este vorba; ascult.

— Cavalere, amintiţi-vă faptele; noi patru am conspirat împreună, n-am cerut sprijinul dumneavoastră, aţi venit să ni-l oferiţi, spunând că pe lângă binele general voiaţi să ne ajutaţi, deoarece aveaţi, în ceea ce vă priveşte, o ofensă personală de răzbunat; v-aţi prezentat astfel?

— Este adevărat.

— Atunci, v-am primit alăturea de noi, ca pe un prieten, ca pe un frate; v-am dezvăluit toate speranţele noastre, v-am încredinţat toate planurile noastre; mai mult decât atât, aţi fost ales prin sorţi pentru a da lovitura cea mai utilă şi cea mai glorioasă. Fiecare dintre noi s-a oferit atunci să vă ia locul, iar dumneavoastră aţi refuzat; este oare adevărat?

— N-aţi pronunţat nici un cuvânt care să nu exprime adevărul întocmai, marchize.

— Chiar în dimineaţa asta am tras la sorţi… astă seară ar trebui să vă aflaţi pe drumul spre Paris… În loc de asta, unde vă găsim? pe drumul spre Clisson, unde locuiesc cei mai înverşunaţi duşmani ai independenţei bretone, unde locuieşte mareşalul de Montesquiou, vrăjmaşul nostru declarat.

— Ah! Domnule! făcu dispreţuitor Gaston.

— Răspundeţi prin cuvinte leale şi nu prin surâsuri dispreţuitoare; răspundeţi, domnule de Chanlay, vă ordon, răspundeţi!

— Vă implorăm, Gaston, adăugară în acelaşi timp du Couëdic şi Montlouis, vă implorăm, răspundeţi!

— Şi despre ce vreţi să răspund?

— Despre absenţele dumneavoastră repetate de două luni încoace, despre misterul sub care vă învăluiţi viaţa, refuzând o dată sau de două ori pe săptămână să participaţi la întâlnirile noastre nocturne. Ei bine! Gaston, vă mărturisim deschis, toate aceste absenţe, toate aceste mistere ne-au neliniştit. Ei bine! un cuvânt, Gaston, şi ne vom linişti.

— Vă daţi seama bine că eraţi vinovat, domnule, deoarece vă ascundeaţi, în loc de a vă continua drumul.

— Nu-mi continuam drumul, deoarece calul meu este rănit; puteţi vedea bine acest lucru după sângele care înroşeşte zăpada!

— Dar pentru' ce vă ascundeaţi?

— Pentru că voiam să ştiu înainte de orice altceva cine erau oamenii care mă urmăreau… Oare nu trebuia să mă tem la fel de mult ca şi dumneavoastră că aş putea fi arestat?

— În sfârşit, unde mergeaţi?

— Dacă v-aţi fi urmat drumul şi n-aţi fi mers pe urmele mele, aşa cum aţi făcut-o până aici, aţi fi văzut că nu mergeam câtuşi de puţin la Clisson.

— Dar nici la Paris, nu-i aşa?

— Domnilor, aveţi, vă rog încredere în mine şi menajaţi-mi taina. E taina unui tânăr; o taină în care nu numai onoarea mea, dar şi onoarea unei alte persoane este angajată; poate că nu ştiţi în ce măsură delicateţea mea este extremă, exagerată poate în ceea ce priveşte acest lucru.

— Atunci, este aşadar o taină de dragoste? spuse Montlouis.

— Da, domnilor; şi chiar o taină a celei dintâi iubiri, răspunse Gaston.

— Toate acestea sunt pretexte! strigă Pontcalec.

— Marchize! repetă Gaston cu semeţie.

— Ne-ai dezvăluit prea puţin, prietene, reluă Couëdic. Cum să credem că mergi la o întâlnire pe vremea asta îngrozitoare; şi că întâlnirea aceasta nu este la Clisson, când, în afară de mănăstirea augustinelor, nu există nici o singură casă burgheză pe două leghe de jur împrejur!

— Domnule de Chanlay, spuse marchizul de Pontcalec foarte agitat, aţi făcut jurământul să mă ascultaţi ca pe şeful dumneavoastră şi să vă devotaţi cu trup şi suflet cauzei noastre sfinte; domnule de Chanlay, acţiunea pe care am întreprins-o este gravă; ne jucăm aici bunurile noastre, libertatea noastră, capul nostru şi, mai mult decât toate acestea, onoarea noastră. Vreţi să răspundeţi categoric şi clar la întrebările pe care vi le voi adresa în numele nostru al tuturor, să răspundeţi în aşa fel încât să nu ne lăsaţi nici o îndoială? Dacă nu, domnule de Chanlay, pe legea mea de gentilom, în virtutea dreptului de viaţă şi de moarte pe care mi l-aţi acordat în mod liber şi din propria dumneavoastră voinţă asupra dumneavoastră înşivă; pe legea mea de gentilom, v-o repet, vă spulber capul cu un foc de pistol.

O tăcere posomorâtă şi profundă învălui aceste cuvinte, nici un glas nu se ridică pentru a-i lua apărarea lui Gaston. El îşi pironi ochii rând pe rând asupra fiecăruia dintre prietenii săi, iar fiecare dintre prietenii săi îşi întoarse ochii de la dânsul.

— Marchize, spuse atunci cavalerul cu o voce mişcată, nu numai că mă insultaţi bănuindu-mă, dar pe deasupra îmi străpungeţi inima afirmând faţă de mine că nu pot nimici aceste bănuieli decât făcându-vă părtaş la taina mea. Iată, adăugă dânsul scoţând un portofel din buzunar, scriind într-însul câteva cuvinte în grabă cu un creion şi desprinzând fila pe care scrisese aceste cuvinte; iată secretul acesta pe care doriţi a-l şti, îl ţin cu o mână iar cu cealaltă iau un pistol pe care îl armez; vreţi să-mi aduceţi satisfacţie pentru ultragiul cu care m-aţi acoperit? sau, la rândul meu, vă dau cuvântul meu de gentilom că-mi voi zbura creierii. O dată mort, îmi veţi deschide mâna şi veţi citi acest bilet, veţi vedea atunci dacă meritam o asemenea bănuială!

Şi Gaston îşi apropie pistolul de tâmplă cu acea hotărâre calmă care arată că faptele vor urma cuvintelor sale.

— Gaston, Gaston, strigă Montlouis, în vreme ce du Couëdic îl apuca de braţ, opreşte-te, în numele Cerului! Marchize, o va face aşa precum o spune; iertaţi-l şi vă va spune tot; nu-i aşa, Gaston, că nu vei avea nici un secret pentru fraţii tăi, atunci când, în numele soţiilor şi ale copiilor lor, fraţii tăi te vor implora să le spui totul?

— Dar desigur, spuse marchizul, desigur că-l iert şi, mai mult decât atât, că îl iubesc; ştie bine asta, fără îndoială! numai să ne dovedească nevinovăţia lui şi de îndată îi aduc toate scuzele care-i sunt datorate, dar înainte de asta, nimic: e tânăr, e singur pe lume, nu are ca noi soţii, mame şi copii cărora să le primejduiască fericirea şi averea, nu riscă decât viaţa lui şi face caz de asta, aşa cum se face la douăzeci de ani; însă cu viaţa lui le joacă pe ale noastre; şi totuşi să ne spună un cuvânt, un singur cuvânt, să ne prezinte o justificare verificabilă; şi voi fi primul care-i voi deschide braţele.

— Ei bine! marchize, spuse Gaston după câteva clipe de tăcere. Aşadar urmaţi-mă şi veţi fi satisfăcut.

— Şi noi? întrebară Montlouis şi du Couëdic.

— Veniţi şi dumneavoastră, domnilor, sunteţi cu toţii gentilomi, nu risc mai mult încredinţându-mi taina tuturor patru, decât unuia singur.

Marchizul îl chemă pe Talhouet, care în tot acest timp făcuse gardă bună şi care veni să se alăture grupului şi îl urmă pe cavaler fără să pună nici măcar o singură întrebare asupra celor petrecute. Atunci cei cinci bărbaţi îşi continuară drumul, însă mai încet, deoarece calul lui Gaston şchiopăta uşor; cavalerul, care le servea drept călăuză, îi conduse către mănăstirea pe care o cunoaştem de-acum. În răstimpul unei jumătăţi de oră ajunseră pe malurile micului râu; la zece paşi de grilaj, Gaston se opri:

— Aici este, spuse dânsul.

— Aici?

— La această mănăstire a augustinelor?

— Chiar aici, domnilor; se află în această mănăstire o tânără pe care o iubesc de un an de zile, după ce am văzut-o la procesiunea de Ziua Domnului, la Nantes; ea m-a remarcat de asemenea, am urmărit-o, am pândit-o şi i-am înmânat o scrisoare.

— Dar cum o vedeţi? întrebă marchizul.

— O sută de ludovici l-au convins pe grădinar să se pună la dispoziţia mea, mi-a dat o dublură a cheii de la acest grilaj; ceea ce îmi îngăduie să intru uşor în mănăstire; la zece picioare mai sus de suprafaţa apei se află o mică fereastră unde ea mă aşteaptă; dacă ar fi mai senin, aţi putea s-o distingeţi de aici şi, cu tot întunericul, eu o văd.

— Da, înţeleg bine cum procedaţi vara, reluă marchizul, însă barca nu mai poate să meargă.

— E adevărat, domnilor, dar în lipsa bărcii se află în astă seară o crustă de gheaţă; aşadar mă voi duce la dânsa pe gheaţă în seara asta, poate că gheaţa se va sparge sub picioarele mele şi mă voi îneca; cu atât mai bine, pentru că atunci, nădăjduiesc, bănuielile dumneavoastră mă vor urma şi se vor îneca o dată cu mine.

— Am o enormă greutate în minus pe piept, spuse Montlouis; ah! sărmanul meu Gaston, cât m-ai făcut de fericit, pentru că, să nu uitaţi asta, eu şi du Couëdic am răspuns de tine.

— Ah! cavalere, exclamă marchizul, iertaţi-ne, îmbrăţişaţi-mă!

— Bucuros, marchize, dar aţi nimicit o parte din fericirea mea.

— Cum asta?

— Vai! doream să fiu singurul care ştie că iubesc; am atât de multă nevoie de iluzie şi de curaj! Oare n-o voi părăsi în astă seară pentru a n-o mai revedea niciodată?

— Cine ştie, cavalere? mi se pare că vă imaginaţi viitorul foarte înnegurat.

— Ştiu ce spun, Montlouis.

— Dacă izbutiţi, cavalere —Şi, cu curajul dumneavoastră, hotărârea dumneavoastră şi sângele rece al dumneavoastră, trebuie să izbutiţi —atunci Franţa e liberă; atunci Franţa vă datorează libertatea ei şi veţi fi stăpân pe tot ceea ce veţi dori.

— Ah! marchize, dacă izbutesc, aceasta va fi pentru dumneavoastră; în ceea ce mă priveşte, soarta mea este pecetluită.

— Hai, cavalere, curaj! dar, până atunci, îngăduiţi-ne să vă vedem acţionând un pic în acţiunile dumneavoastră de, iubire.

— Tot neîncrezător, marchize?

— Tot, scumpul meu Gaston; nu mă încred nici măcar în mine, iar acest lucru este cât se poate de natural după onoarea pe care mi-aţi făcut-o cu toţii de a mă numi şeful dumneavoastră; asupra mea apasă toată răspunderea, aşadar trebuie să veghez asupra dumneavoastră fără voia dumneavoastră.

— În orice caz, marchize, priviţi: sunt la fel de grăbit să ajung la picioarele acestui zid, cât şi dumneavoastră să mă vedeţi ajuns acolo, aşadar nu vă voi face să mai aşteptaţi multă vreme.

Gaston îşi legă calul de un copac; graţie unei scânduri aruncate peste micul râu şi formând o punte, el deschise grilajul şi după ce a mers câtva timp de-a lungul palisadelor pentru a se îndepărta de locul unde cursul râului împiedica apa de a îngheţa, puse piciorul pe gheaţă, care făcu să se audă la început un trosnet surd şi prelung.

— În numele Cerului! strigă Montlouis temperându-şi cu toate acestea glasul, Gaston, nu face nici o imprudenţă!

— Mulţumită lui Dumnezeu! Priviţi, marchize.

— Gaston, spuse Pontcalec, eu vă cred, eu vă cred.

— Ei bine! iată ce îmi îndoieşte curajul, spuse cavalerul.

— Şi acum, Gaston, o singură vorbă: când veţi pleca?

— Mâine la aceeaşi oră, marchize, voi fi făcut de-acum, după toate probabilităţile, douăzeci şi cinci sau treizeci de leghe pe drumul către Paris.

— Atunci, întoarceţi-vă că să vă îmbrăţişăm şi să ne luăm rămas bun de la dumneavoastră. Veniţi, Gaston.

— Cu mare plăcere.

Iar cavalerul se întoarse pe acelaşi drum şi fu rând pe rând strâns în braţe cordial de către cei patru cavaleri care aşteptară, pentru a se îndepărta, ca el să fi ajuns la capătul cursei lui primejdioase, stând gata să-i sară într-ajutor, dacă i se întâmpla vreo nenorocire pe traseu.

CUM ÎNTÂMPLAREA ARANJEAZĂ CÂTEODATĂ LUCRURILE ÎN AŞA FEL ÎNCÂT SĂ NU FIE PE PLACUL PROVIDENŢEI.

Cu toate trosniturile gheţii, Gaston îşi urmă cu îndrăzneală drumul, deoarece, pe măsură ce se apropia, îşi dădea seama de un lucru care făcea să-i bată inima: ploile de iarnă făcuseră să crească apa micului lac şi, o dată ajuns la picioarele zidului, va putea fără îndoială să atingă fereastra.

Nu se înşela: sosind la sfârşitul drumului, apropie mâinile una de alta, imită strigătul bufniţei, iar fereastra se deschise.

De îndată, dulce recompensă pentru primejdia prin care trecuse, văzu apărând aproape la înălţimea sa încântătorul cap al iubitei sale, în timp ce o mână dulce şi caldă căuta şi întâlnea mâna lui; era pentru prima oară. Gaston prinse această mână cu dragoste şi o acoperi de sărutări.

— Gaston, iată că ai venit, cu tot frigul şi fără barcă, pe gheaţă, nu-i aşa? Cu toate acestea eu te-am oprit s-o faci, în scrisoarea mea; gheaţa de-abia se ţine.

— Cu scrisoarea dumitale pe inimă, Hélène, mi se părea că nu mă pândeşte nici o primejdie. Dar ce aveţi oare atât de trist şi atât de serios a-mi spune? Aţi plâns.

— Vai, prietene, de azi-dimineaţă nici nu pot face altceva.

— De azi-dimineaţă, murmură Gaston cu un surâs trist, e ciudat! şi eu la fel, de azi-dimineaţă aş plânge, dacă n-aş fi bărbat.

— Ce spuneţi, Gaston?

— Nimic, draga mea. Hai, să ne întoarcem la dumneata, ce necazuri aveţi, Hélène? vorbiţi-mi despre asta.

— Vai! o ştiţi, eu nu-mi aparţin, sunt o biată orfană crescută aici, neavând altă patrie, altă lume, alt univers decât această mănăstire; n-am văzut niciodată pe nimeni căruia să-i pot da numele de tată sau de mamă; cred că mama a murit şi mi s-a spus întotdeauna că tatăl meu lipseşte: depind aşadar de o putere invizibilă care s-a destăinuit numai superioarei noastre: azi-dimineaţă m-a chemat buna noastră maică şi, cu lacrimi în ochi, mi-a anunţat plecarea mea.

— Plecarea voastră, Hélène? părăsiţi această mănăstire?

— Da, familia mea mă cheamă, Gaston.

— Familia dumitale, Dumnezeule! ce necazuri ne va mai aduce şi această nouă nenorocire?

— Da! da, este o nenorocire, Gaston, cu toate că la început bună noastră maică m-a felicitat pentru asta ca pentru o bucurie, însă eu eram fericită în această mănăstire, nu ceream nimic mai mult Domnului decât să rămân aici până în clipa când voi deveni soţia dumitale. Domnul a hotărât altfel cu mine, ce-am să mă fac?

— Dar ordinul acesta care vă desparte de mănăstire…

— Nu admite nici discuţie, nici întârziere, Gaston. Vai! s-ar părea că aparţin unei familii puternice, s-ar părea că sunt fiica unui foarte mare senior; când buna mea maică m-a anunţat că va trebui s-o părăsesc, am izbucnit în plâns, m-am aruncat la genunchii ei. I-am spus că eu nu ceream decât un lucru, să n-o părăsesc niciodată: atunci dânsa a bănuit că exista un alt motiv decât acela pe care i-l spusesem, m-a constrâns, m-a interogat; iertaţi-mă, Gaston, aveam nevoie să încredinţez taina mea cuiva, aveam nevoie să fiu compătimită şi consolată, i-am spus totul, Gaston: că vă iubeam şi că mă iubeaţi, în afară de felul în care ne vedem aici: îmi era teamă, dacă spuneam asta, să nu fiu împiedicată de a vă vedea pentru ultima oară; şi doream foarte mult cu toate acestea să-mi iau rămas bun de la dumneata.

— Dar n-aţi spus, Hélène, care sunt planurile mele asupra dumitale? că, legat eu însumi de o asociaţie care dispune de mine timp de şase luni, timp de un an încă, poate, după ce se va fi scurs acest timp, în ziua în care voi redeveni liber în sfârşit, numele meu, mâna mea, averea mea, în fine, toată viaţa mea vă va aparţine?

— Am spus, Gaston; şi iată ceea ce m-a făcut să cred că sunt fiica vreunui mare senior; pentru că atunci buna maică Ursule mi-a răspuns: „Trebuie să-l uitaţi pe cavaler, fiica mea, pentru că cine ştie dacă noua dumneavoastră familie va consimţi la această unire?”

— Dar nu fac parte oare dintr-una dintre cele mai vechi familii din Bretagne şi, fără să fiu bogat, averea mea nu este oare independentă? I-ai făcut această menţiune, Hélène?

— Oh! i-am spus: „Gaston mă va lua orfană, fără nume, fără avere; pot să mă despartă de Gaston, maică, însă ar fi o crudă nerecunoştinţă din partea mea să-l uit, nu-l voi uita niciodată.”

— Hélène, sunteţi un înger! şi nu bănuiţi cine ar putea fi părinţii care vă cer, soarta necunoscută căreia sunteţi hărăzită?

— Nu, se pare că este o mare taină, inviolabilă, de care depinde toată fericirea mea viitoare; vă spun doar atât, Gaston, mi-e teamă ca părinţii aceştia să nu fie nişte foarte mari seniori, pentru că mi s-a părut, mă înşelam fără îndoială, că superioara noastră însăşi îmi vorbea, nu ştiu cum să vă spun, Gaston, îmi vorbea cu mult respect.

— Dumitale, Hélène?

— Da.

— Atunci, cu atât mai bine! spuse Gaston, scoţând un suspin.

— Cum, cu atât mai bine! exclamă Hélène; Gaston, vă bucuraţi de despărţirea noastră?

— Nu, Hélène, dar mă bucur de faptul că vă regăsiţi o familie, în clipa în care vă veţi pierde, poate, un prieten.

— Să-mi pierd un prieten, Gaston! dar nu vă am decât pe dumneavoastră drept prieten; vă voi pierde, oare, aşadar?

— Voi fi obligat cel puţin să vă părăsesc pentru câtva timp, Hélène.

— Ce vreţi să spuneţi?

— Vreau să spun că destinul şi-a luat drept sarcină să ne facă asemănători întru totul; şi că nu sunteţi singura care ignoraţi ceea ce vă rezervă ziua de mâine.

— Gaston, Gaston, ce semnificaţie are acest limbaj straniu?

— Că şi eu la fel, Hélène, sunt împins de o fatalitate de care trebuie să ascult, că şi eu la fel sunt supus unei forţe superioare şi neînduplecate.

— Dumneata? o, Doamne!

— Unei forţe care mă va condamna poate să vă părăsesc peste opt zile, peste cincisprezece zile, peste o lună; nu numai să vă părăsesc pe dumneavoastră, dar pe deasupra să părăsesc Franţa.

— Ah! ce tot vorbiţi, Gaston?

— Că datorită dragostei mele, sau mai curând egoismului meu, n-am îndrăznit să vă spun încă adevărul; mergeam în întâmpinarea ceasului în care am ajuns cu ochii închişi; în dimineaţa asta ochii mei s-au deschis: trebuie să vă părăsesc, Hélène.

— Dar pentru ce? ce-aţi pus la cale? ce se va întâmpla cu dumneata?

— Vai! avem fiecare taina noastră, Hélène, spuse cavalerul clătinând trist din cap; ca taina dumitale să nu fie la fel de îngrozitoare ca şi a mea e tot ceea ce îl rog pe bunul Dumnezeu.

— Gaston!

— Oare n-aţi spus cea dintâi că trebuie să ne despărţim, Hélène! N-aţi avut curajul cea dintâi să vă despărţiţi de mine? Iată! fiţi binecuvântată pentru acest curaj care constituie pentru mine un exemplu, pentru că eu, oh! eu, vedeţi, nu-l aveam.

Şi la aceste cuvinte tânărul îşi sprijini din nou buzele pe frumoasa mână pe care dânsa nu se gândise nici o clipă să şi-o retragă din ale sale; şi, cu toate eforturile pe care le încercă asupra lui însuşi, Hélène îşi dădu seama că el plângea cu amar.

— Oh! Doamne, Doamne! murmură dânsa, cu ce am păcătuit noi faţă de Cer pentru a fi atât de nefericiţi?

La această exclamaţie, Gaston înălţă capul.