Florin Vasiliu

Într-adevăr lumea se schimbă, scena vieţii e populată de noi eroi, obiceiuri vechi, parcă apuse, explodează şi colorează viaţa omului de rând, obiceiuri noi, complet străine, se hibri-dează pe spiritul nipon şi peste cerul Yamato-lui kami-ii privesc de sus de pe Ama no Kawa, uimiţi, la spectacolul nou ce se desfăşoară în arhipelag şi doar strămoşii ce au părăsit lumea celor vii, nevăzuţi dar prezenţi, sunt martori muţi şi solidari la transformările pe oare şi ei cândva le-tatu salutat cu bucurie şi nerăbdare plină de speranţă.

Oraşul mai are încă o istorie, de altă factură, aceea pe care o au toate oraşele din lume: este istoria nenorocirilor şi a suferinţelor, pe care le-a împărtăşit de cele mai multe ori cu regiunile din jur sau chiar cu întreaga ţară. Tokyo a fost bântuit de epidemii îngrozitoare care i-au secerat în repetate rânduri locuitorii, a simţit zguduirile repetatelor cutremure, a primit loviturile unor taifunuri distrugătoare şi inundaţii care l-au transformat în ruine, a fost cuprins de incendii nemiloase. 1601, 1623, 1657, 1772, 1923 sunt ani negri şi numai câţiva dintr-o serie de mulţi ani despre care s-ar putea scrie câte o istorie întreagă. Ce au însemnat fiecare din aceste nenorociri? Ciuma din 1623 lasă în viaţă doar 5% din locuitorii oraşului, iar cutremurul din 1923, urmat de un incendiu general, distruge aproape în întregime oraşul. Din cele două milioane două sute de mii locuitori cât număra Tokyo pe atunci, cutremurul a făcut peste două sute de mii de victime. Dar în 1928 Tokyo se număra printre cele mai mari oraşe din lume. In sfârşit Tokyo avea să mai sângereze o dată cu prilejul raidului din 10 martie 1945, când a avut loc un bombardament strategic al aviaţiei americane, care s-a soldat cu 150 000 de victime, de două ori mai multe decât la Hiroshima. În această ploaie de bombe, 80% din locuinţele capitalei au fost distruse.

Nobilul Okuma, din perioada Meiji, susţinea că aceste nenorociri au constituit, de fiecare dată, un prilej de mdderni-zare a oraşului, lucru pe care singuri edilii lui nu l-ar fi făcut niciodată. Lucrurile s-au întâmplat întocmai. După cutremurul din 1923 s-a reconstruit oraşul pe 500 de kilometri pătraţi, s-au refăcut 260 kilometri de străzi, s-au amenajat parcuri uriaşe şi câte altele. Iar după ultimul război au trebuit să fie refăcute peste 80% din locuinţele oraşului.

În 1853 tokyoioţii iau cunoştinţă de existenţa Occidentului. „Barbarii” au apărut în golful liniştit cu două fregate cu vapori. A urmat Revoluţia Meiji sau Restauraţia, cum i se mai spune.

Tokyo a fost inima Risorgimento-ului japonez, când, în luptele din zona parcului Ueno de astăzi, trupele imperiale au dat ultima lovitură vechiului regim: shogunatul. Atunci împăratul Mutsushito a stabilit capitala imperiului aici, spunmd oraşului Tokyo „capitala de răsărit”.

Dan acest moment Tokyo a devenit pivotul procesului de modernizare a ţării. În numai patru ani Japonia preia şi introduce telegraful.

Oraşul îşi schimbă faţa în zona sa centrală; arhitecţii din Occident construiesc tot ce li se comandă: bănci, ministere, gară, mari magazine, bulevarde. Totul în stil Ludovic XIII: coloane, frontoane, porţi mari etc. Centrul se modernizează cu adevărat. Oraşul orizontal de la începutul secolului se ridică îndrăzneţ pe verticală: încetul cu încetul devine o mare ladă de beton. Dar asta se petrece numai cu centrul. Restul oraşului rămâne condamnat de o municipalitate conservatoare într-o formă ce reprezintă o apoteoză de străzi încâlcite, în care poţi intra doar cu ghemul de aţă, ca Ariadna. Şi oraşul creşte necontenit. Cineva care încheia o descriere a evoluţiei şi dimensiunilor oraşului se întreba: „Tokyo se va opri?” Răspunsul este olar: NU!

În definitiv ce este un oraş? Case, străzi, circulaţie, un organism articulat în care se făuresc bunuri materiale, idei, palpită spirite, se scrie istoria. Metafora lui Alvin Toffler, cu „huruitul marelui motor al schimbării – tehnica”, conţine şi implică începutul degradării conceptului clasic de urbe. Alături de explozia demografică, concentrarea forţei de muncă înstrăinate de ogor în centre industriale atrage după siine schimonosirea urbanizării într-un proces sălbatic ce dă naştere monstruoasei aglomeraţii de „furnicar uman”, cum l-a denumit Marco Polo, dominată de criza de locuinţe, supliciul circulaţiei şi lipsa de confort. Aşa cum spune S. Chase „maşinile… au făcut să răsară oraşe imense, adaptate necesităţilor maşinilor, dar nicidecum adaptate fiinţelor umane”.

În 1975 numai patru oraşe de pe glob împreună cu suburbiile lor şi oraşele satelit depăşeau fiecare în parte zece milioane de locuitori. Erau New York, Tokyo, Shanghai şi Ciudad de Mexico. Tokyo are în prezent 13 milioane de locuitori, o populaţie concentrată pe o suprafaţă de două mii de kilometri pătraţi şi trece drept cel mai mare oraş din lume, dacă se are în vedere că aria sa metropolitană cuprinde peste 27 milioane de locuitori. Pe 600 kilometri pătraţi din această suprafaţă densitatea populaţiei este de 15 200 locuitori pe kilometrul pătrat. Şi un amănunt: Tokyo este oraşul bărbaţilor; dacă la Washington raportul dintre femei şi bărbaţi este nat în favoarea celor dintâi, 59 de bărbaţi la o sută de femei, ia Paris 82, la Londra 88, Tokyo bate recordul cu 107,4 bărbaţi la o sută de femei.

Tokyo, ca multe oraşe de pe glob, este „în mişcare”. Când îl parcurgi cu maşina din centru spre margine îl simţi cum „iese din oraş” în „marşul cărămizilor şi mortarului” cum spune Toynbee şi este pe cale de a se uni într-o conurbaţie de aproximativ 30 de oraşe, care are ca extremă sudică Osaka. Dar cum procesul de naştere a conurbaţiillor mai are loc şi în alte puncte din jurul „Mediteranei” Japoniei, se prefigurează apariţia unui stadiu de gigantism al oonurbaţiei, megalopolisul, cum i-a spus geograful Jean Gottman în lucrarea sa ou acelaşi nume.

Conurbaţia Tokyo-Osaka este deservită în prezent de o cale ferată lungă de 515 kilometri, axa megalopoliisului japonez, pe care ckioulă 160 de perechi de trenuri de călători, dintre care şaizeci superexprese Hikari, „săgeata albastră”, cu o viteză medie de 183 de kilometri pe oră.

Ce va fi Tokyo în acest imens megalopiolis de vreo 80 de milioane de locuitori? Dacă tradiţionalul va domina în opţiunile viitorului, Tokyo se va bucura de a-^şi păstra reputaţia de capitală naţională, nedenaturată de acest elefantiazis urban, continuând a fi citat alături de celelalte tqponime cu statut identic. Aceasta probabil nu-i va împiedica creşterea, căci potrivit legilor pentru planificarea oraşelor şi pentru redimen-sionarea urbană, care urmăresc să pună capăt „'flagelului ne-sistematizării” şi să încurajeze ridicarea pe verticală, în vederea economisirii terenurilor, Tokyo împreună cu şapte prefecturi vecine (Kanagawa, Saitama, Chiba, Iabaraki, Tochigi, Guinma, Yamanashi) vor constitui un megaiopolis iniţial cu o populaţie de 30 de milioane de locuitori.

Problema perspectivei oraşelor a preocupat omenirea încă din vremea naşterii lor. În Arcadia, pe la 300 î.e.n. generalul teban Epaminonda întemeiază oraşul Megalopolis, concentrând populaţia dintr-o mare regiune, pentru a o folosi ca bastion împotriva Spartei. Aristotel îşi imagina „cetatea ideală” ca expresie a unei morale supreme, Thomas Mann a descris în „Utopia” un oraş dominat de reguli drepte, Thomaso CampaneMa preconiza o „Cetate a Soarelui”, care să vieţuiască pe baze ştiinţifice şi raţionale, iar Francis Bacon a descris în Noua Atlantida un oraş utopic al ştiinţei. În secolul XVII iezuiţii din Paraguay au întemeiat pentru comunităţile locale o republică a Guaranilor, oare a rezistat atacurilor repetate ale bandelor de negustori de sclavi spanioli şi portughezi, datorită unui sistem urbanistic superior, bazat pe proprietatea comună a bunurilor şi pe promovarea celor mai capabili la conducerea treburilor publice.

În lumea contemporană au fost elaborate sute de proiecte de oraşe ideale. În India se discută conlstrucţia Auroville-ului, oraş de 50 000 de locuitori, circular, având în centru parcul Unităţii, dominat de sanctuarul Adevărului, iar centura din jur împărţită în patru zone radiale: de locuit, zomia internaţională, zona culturală şi în fine una industrială şi agricolă. B. Fuller a proiectat un megaiopolis plutitor, un oraş piramidal de 1 660 metri înălţime, destinat să plutească ancorat în Golful Tokyo şi capabil să adăpostească până la un milion de locuitori. Pe baza proiectelor unor arhitecţi de renume internaţional, precum Kenzo Tange, Kiyonori Kikutake şi Heikki Siren, la vreo trei kilometri de insula Okinawa a apărut de-aicum Aqua-polis, prototipul primului oraş pe mare, sub forma unei structuri metalice cu o suprafaţă de 10 000 de metri pătraţi. Edilii metropolei au publicat planul construcţiei unei noi capitale, în vederea descongestionării actualei magme urbane. După modelul Brasiliei, viitorul centru administrativ al ţării ar urma să se afle la aproximativ 100-250 kilometri de cel actual, având o suprafaţă de 8 000 hectare şi o populaţie de 550 000 de locuitori, în care să domine arhitectura europeană, vegetaţia şi aerul curat fiind una din grijile prinicipale ale proiectului.

Tbynbee vede o excrescenţă continuă a oraşului, cuprin-zând suprafeţe tot mai mari ale continentelor, până la un oraş global, pe care l-a denumit eeumenopolis.

Dar deocamdată sunt într-un Tokyo prins în cursa nabună către începutul celui de al treilea mileniu al erei noastre şi despre el sunt încă atâtea de spus.

Proporţiile acestui nemărginit oraş, care cuprinde o omenire ce depăşeşte populaţia unor ţări europene întregi luate în parte (Austria, Ungaria, Grecia, Portugalia, Belgia, Olanda) lăsând la o parte ţările cu populaţie mai mică, nu pot fi redate pnintr-o simplă descriere.

Dacă se spune că Tokyo este în prezent cam de şase ori mai întins dedât Bucureştii, poate că nu este încă suficient… Dacă se ţine seama că oraşul reprezintă suma mai multor oraşe, 23 de ku, cartiere mari, care au o anumită independenţă, înţelegând prin aceasta că fiecare are centrul său, cu clădiri ce se doresc a avea o reputaţie corespunzătoare, cu câte cel puţin o gară – oraşul are numai 80 de gări – cel puţin un parc, la acestea adăugându-se 15 orăşele satelit şi nouă sate, atunci se-poate înţelege ceva mai mult despre mărimea oraşului. Dacă încă nu, câteva cifre oe par neverosimile la prima vedere vor forţa imaginaţia neîndoios către înţelegerea dimensiunilor „interioare” ale metropolei: 10 000 de străzi, 200 000 de întreprinderi industriale şi comerciale, 1,8 milioane de autoturisme,. 2,3 milioane de vehicule de tot felul, 2 500 de şcoli, 65 instituţii universitare, aproximativ 800 de teatre şi cinematografe, câteva zeci de ziare, dintre oare Asahi Shimbun, Mainichi Shimbun şi Yomiuri Shimbun, într-un tiraj de până la 10 milioane fiecare, peste 30 000 de baruri, cabarete, 2 400 băi publicaşi aproape 100 000 tripouri, 4 300 săli de biliard însumând peste' 200 de mii de biliarde. Şi în sfârşit Tokyo-ul este oraşul cu consumul cel mai mare de tranchilizante de pe glob.

Tokyo trăieşte pe două dimensiuni: orizontal, extinzân-du-se în ceea ce va deveni un megaiopolis şi vertical, pe înălţime şi în subteran.

Dacă ieşi din zona Palatului Imperial, din centrul oraşului şi intri în parcul Shiba, vei trece mai întâi pe lângă Zojo-ji, pe vremuri templul casei Tokugawa, astăzi sediul central al budismului, punct terminus al călătoriei împăratului Mutsuhrto şi al suitei sale venite de la Kyoto pentru a restaura puterea imperială. Şi după ce treci pe lingă şirul de morminte al zecilor de shoguni, nu departe de acestea odihnindu-se, după un ultim supliciu, cei 47 de ronini temerari, ajungi la Turnul Tokyo-lui, construit în 1890 ca replică a Eiffel-ului şi de aceea mai înalt decât acesta din urmă cu 15 metri, fiind cel mai înalt turn metalic ce se ridică pe planetă.

Privit de pe platforma superioară de la 234 metri, oraşul apare în toată imensitatea sa pierzându-şi periferiile în vălul atmosferic şi smogul celor peste 70 000 de coşuri de fabrici, Tăiat de o reţea modernă de autostrăzi icare se joacă cu spaţiul, şerpuind pe sol sau urcând pe piloni de beton, efectuând arcuri de cerc, volute, rotiri în frunză de trifoi, peste case şi printre clădiri şi temple din epoca feudală. Tokyo modern şi Yedo feudal îşi dau întâlndre prin bloc şi templu stând faţă în faţă, fiecare străjuind o epocă şi nu simbolizând-o doar, templul sfidând parcă precaritatea vieţii din jur, blocul jinduind la prestigiul celuilalt, ambele râvnind la gloria pe care le-o poate oferi eternitatea.

De sus ai o vedere mai largă asupra diferitelor părţi ale oraşului. Jos în plin centru, pata cu cea mai mare verdeaţă a oraşului este oaza Palatului şi Grădinii Imperiale care, împreună cu sala poligonală sportivă Budokan, inspirată de arhitectul Yumedono, după templul Horyu-ji, cu parcul Kokyo Higashi, se lasă incluse de un zid, care pe vremuri era prevăzut cu 25 porţi fortificate şi şanţuri cu apă, ambele în lungime de 26 kilometri. În vremea shogunilor Tokugawa când se deschidea vreuna din cele 25 de porţi se ştia că trebuie să fi căzut capul cuiva. In exterior, pe trei laturi ale aioastei imense oaze, bulevardul Uehiboridori închide încă o dată zona, care constituie centrul marelui cartier Chuyoda-ku din inima capitalei.

Castelul din interior este realizarea lui Tokugawa Ieyasu, pe locul unde fusese fortăreaţa lui Ota Dokan. Este de fapt o combinaţie de castel şi fortăreaţă, grandioasă şi redutabilă în acelaşi timp; lucrările de edificare au durat jumătate de secol. În 1869 împăratul Meiji şi-a stabilit reşedinţa în castel, dar în 1873 acesta este distrus în întregime de un incendiu. Ambiţios, împăratul l-a reconstruit după vechile planuri. Dm cele 25 de porţi vechi mai există trei: Wadakuramon la vest, Hanzamon la est şi Sakuradamon la sud. Nu departe de aceasta din urmă, peste unul din canale, podul metallic Nijubashi, podul dublu, celebru pe vremuri prin construcţia sa de lemn cu două treceri suprapuse. În apropiere de pod în 1945 şi-au făcut seppuku zeci de militari care nu au putut supravieţui actului înfrângerii ţării, după ce au auzit pe împărat, în ziua aceea memorabilă, la 15 august 1945, anunţând capitularea.

În faţa celei de a patra laturi a spaţiului „imperial”, pe vremuri era un loc viran, care se numea Babasakimon, adică „

În 1890 baronul Ywasak, întemeietorul concernului Mitsubishi, a cumpărat terenul de la guvern, care avea pe atunci greutăţi financiare. Pe acest teren a construit în 1894, după primul război dus împotriva Chinei, două clădiri ale societăţii. De atunci au început să apară bănci, soscietăţi, unele după altele. Este celebrul cartier Marunuchi, locul în care se concentrează băncile şi administraţiile concernelor japoneze, unde au sediul marile ziare, unde se află de fapt creierul electronic al economiei imperiului. Acest centru a fost complet renovat după cel de al doilea război mondial, înlocuind vechile construcţii ale lui Mitsubishi.

Privite de sus din turn, clădirile acestui cartier, nu mai înalte de 6-8 etaje, ca urmare a legii ce limita înălţimea construcţiilor până la 33 de metri, ca măsură antiseismică, par nişte cuburi de piatră cu linii moderne, trainice şi bine legate de sol.

Marunuchi este format dintr-o reţea de bulevarde aproape paralele, tăiate de câteva artere, dintre care Harumidori face legătura cu insula Harumi din golf, locul de organizare a târ-gurilor industriale internaţionale. Printre bulevardele paralele cu cea de a patra margine a zonei Palatului Imperial, Ginza, artera comercială de renume, este punctul de atracţie al străinilor. A fost prima stradă pavată din Tokyo şi aceasta avea loc în 1873. Pentru tokyoioti Ginza simbolizează salcia plângă-toare, aşa cum Parisului îi asociezi castanii. Dar în timp 03 la Paris întâlneşti pe multele sale artere 'mii de castani, pe Ginza salcia plângătoare a dispărut… Pe vremea shogunilor la una din întretăierile bulevardului cu una din „dori” exista aici monetăria de argint, ceea ce a dat locului numele de Ginza, căci în 1612 Tokugawa Ieyasu transferă aici monetăria, care până atunci se afla la Shizuoka.

Ginza este o secţiune dintr-un uriaş traseu, de vreo 12 kilometri, care cuprinde două bulevarde în prelungire. Este principala arteră comercială din Tokyo, corso-ul de zi şi de noapte al capitalei, supraaglomerată, loc de întâlnire al tuturor produselor reprezentative ale ţării. Căci aici este concentrată „civilizaţia de consum” a Japoniei, Ginza fiind un fel de vitrină comercială a ţării.

Strada este, de o parte şi de alta, un şir neîntrerupt de prăvălii, mai mari sau mai mici, magazine mai mici sau mai mari, până la uriaşele, maiestuoasele şi omnipotentele super-market universale, între ele ridiicându-ise unele clădiri cilindrice, precum celebrul Nichigekijo, Teatrul Nipon, altele paralelipipedice, precum svelta siluetă a lui Sony, sau semicilin-drice, asemeni imobilului Hatori, cu celebrul ceas din vârf, toate după legea 6-8 etaje, terminate pe acoperiş cu câte o reclamă cât încă trei etaje. Majoritatea acestor construcţii aparţin vestitelor companii Mitsubishi, Nihonbashi, Mitsukoshd, Matsukaya, Takaishimaya, regine peste celelalte magazine, vaste, elegante, cu scări rulante, cu garaje interioare pentru până la 1 000 de autoturisme, cu câte un teatru sau o sală de jucării, unde pot fi lăsaţi capiii în grija unor supraveghetoare, cu tinere fete la intrarea fiecărui etaj, în uniforme cochete, gata să-ţi explice în patru limbi străine unde se găsesc produsele. Concepţia, realizarea, design-ul şi varietatea produselor te fac să înţelegi că eşti în faţa unei industrii dezvoltate, a unui popor harnic, căruia nu-i lipsesc calităţile comerciale.

Între aceste magazine mari şi la umbra protecţiei lor trează, îşi duc existenţa, etern modestă, o sumedenie de prăvălioare şi tarabe, înghesuite, unele lângă altele, avânld invariabil firme mari, multicolore, verticale bătătoare la ochi, cu ideograme ce te atrag prin grafică, gustând pe viu din exotismul locurilor; înăuntru rafturi pline la refuz cu tot ce ai şi n-tai nevoie, de la ac la maimuţe vii şi de la motociclete până la beţe de santal pentru altarul familial, de la undiţe de pescuit până la „lanţ”-ui electronic deck-amplificator-boxe, toată gama de kakapiţuri, vorba lui Eugen Darbu, inutile, oaire-ţi ţintesc privirea curioasă să le dezlege rostul, chichiţul şi preţăluirea.

Odată intrat într-o astfel de prăvălie, proprietarul te ia în primire întâmpinându-te ou temeneli, pe care le repetă, afectat de onoarea ce i-

La capătul nordic al Ginzei se află Nihonbaishi sau Podul Japoniei, construit iniţial din lemn, ca toate podurile din lume; a fost refăcut prin 1911 din granit şi astăzi este punctul zero al oraşului, de unde se măsoară toate distanţele.

În colţul Grădinii Palatului Imperial, vecin cu parcul Hibiya, pe bulevardul cu acelaşi nume, nu departe de Teatrul Imperial se mai află clădirea Dai Ichi Seimi, unul din edificiile care au supravieţuit bombardamentelor din anul capitulării. Aici şi-a stabilit Generalul Douglas Mac Arthur cartierul său general. În perioada de şase ani cât a stat în Japonia el a putut înţelege că are de a face cu un popor tenace, care, dacă a fost învins în război, va repurta victorii pe frontul păcii.

Căci aventura industrială în care s-a aruncat Japonia după război şi rezultatele care n-au întârziat să se vadă l-au determinat, după punerea sa în disponibilitate, să atragă atenţia industriaşilor din Cinoinatti, la reîntoarcerea sa în S. U. A.: „Atât cât eram acolo Japonia era clientul vostru; în viitor veţi deveni în anumite domenii clienţii lor”.

Privesc din turn spre nord şi văd în plin Marunuchi gara centrală Tokyo, prin care trec trenurile încontinuu, în sus şi în jos, ca într-o instalaţie liliputană de cale feraită, ce se vinde cu „bucata”, în magazinele de jucării. Am privit, într-o zi, du-te vino-ui din gară, mai de aproape, prin fereastra etajului patru al magazinului Takashimaya de pe Gdnza. Am apăsat. pe cronometru: la fiecare 35 secunde, intra sau pleca un tren de persoane sau de marfă care atingea 60 kilometri pe oră, în primii cincizeci de metri din sitart. Deci peste 2 400 de trenuri pe zi.

Într-una din zile am făcut o călătorie pe buclele de cale ferată ale oraşului. Dacă pleci cu trenul din gara Tokyo spre nord, la a doua staţie cobori în cartierul Kanda, unde fac casă bună câteva universităţi şi licee particulare, case de edituri, librării şi anticariate. Este cartierul latin al Tokyo-lui, în care ca şi la Paris abundă tineretul, veselia, romantismul… Am poposit adesea în aceste librării şi anticariate, unde poţi sta liniştit ore întregi răscolind rafturile în care s-au adunat toate' cărţile lumii, din toate vremurile şi poţi citi pagini, capitole sau chiar o carte întreagă, fără să fii deranjait siau să ţi se atragă atenţia asupra diferenţei dintre o sală de lectură şi o librărie, cum poţi să te aştepţi, spre exemplu, în spaţiul saxon al Europei.

Tot aici în Chiyoda ku, puţin la sud de Palatul Imperial se află construcţia masivă în beton şi granit de Yamaguchi şi Hiroshima, a Dietei Japoneze, având în partea centrală vârful piramidal în trepte şi a cărui faţadă priveşte din grădina Kasumigaseki spre Palat. Vizavi se află muzeul memorial Ozaki Yukio, supranumit părintele parlamentului japonez. Dieta este formată din Camera Consilierilor, formată din 252 persoane şi Camera Reprezentanţilor cu 491 deputaţi aleşi şi apoi confirmaţi de împărat. În împărţirea administrativă a ţării în prefecturi, Tokyo este asimilat cu o prefectură, iar primarul oraşului poartă numele de guvernator.

Am cunoscut oraşul primăvara şi cu toate că Tokyo este o imensă retortă din care răzbate dogoarea mareei umane, ce trăieşte dramatic la temperatura marilor probleme ale vieţii de megalopolis, metropola era în plină floare şi o puternică undă de romantism însoţea respiraţia hiperinidustrializată a oraşului, crengile copacilor formau un nor de flori din care ningeau lin miriade de petale acoperind caldarâmul cu alb-rozul lor strălucitor…