Florin Vasiliu

Dar principalul grup de substanţe din ceai sunt catehinele, care exercită acţiunea antioxidantă a peroxizilor apăruţi în organism, ca urmare a antioxidării grăsimilor, peroxizi care au efecte nocive asupra metabolismului general. Şi mai are ceaiul o serie de vitamine, C. P, K, B2. Unele varietăţi de ceai conţin chiar de 3-4 ori mai multă vitamină C decât sucurile de lămâie şi portocale.

— Toată lumea participă la ceremonia ceaiului, acasă sau la o chaya, casa de ceai.' Avem şi un învăţământ al chanoyu-ului care cuprinde peste un milion de elevi în peste 30 de instituţii. Sunt trei „şcoli” principale: Omonte-Senke, Ura-Senke şi Musakoji-Senke, fondate de cei trei strănepoţi ai maestrului Rikiyu. Şcoala Ura-Senke a deschis sucursale şi pe ambele continente ale Americii. Pentru străinii care trăiesc în Japonia există şi o organizaţie – „Ceremonia Ceaiului – Internaţională” – cu sediul în Nibancho, Chiyoda-ku, Tokyo, la sediul şcolii Ura-Senke.

Discuţia cu Sensei se încheiase şi eu alunecasem cu gân-durile la casele de ceai pe care le văzusem de-a lungul întregii Japonii, peste tot în China, în frumoasele clădiri din lumea islamică, Turkmenia, Tadjikistanul, Uzbekistanul, Azerdbaidja-nul, Egiptul pe unde am călcat.

Ceaiul… Medicament, băutură, izvor de sănătate, prilej de meditaţie, artă care a implicat alte zeci de arte, a construcţiei de chaya şi chashitsu, a grădinii alăturate, a ikebanei, a picturilor makimono şi kakemono, a făuririi şi pictării vaselor şi castronaşelor de lemn şi porţelan şi a celorlalte ustensile. Artă şi filosofie ce cultivă simplitatea, cugetul curat, sobrietatea, calmul, eleganţa, armonia spiritului.

După ce am părăsit locuinţa lui Sensei, am luat-o încet pe jos înspre San-Bancho Hotel, traversând câteva parcuri care-mi scurtau drumul… Şi aici, în mijlocul verdelui care explodase într-o primăvară ce s-a cuibărit în spiritul meu cu o permanenţă vecină eternului, am avut prilejul să iau contact cu una din artele japoneze care mi-au tulburat puternic fiinţa…

Era arta bonsai…

Uneori, printre copacii micilor grădini japoneze, te intrigă unii de mărimi neobişnuit de reduse şi care conferă peisajului un farmec cu totul particular. Sunt copaci nu mai înalţi de 60 cm, cu aspectul exterior identic cu acela al confraţilor lor din păduri şi care, deşi sunt de dimensiunile unei lumi liliputane, îşi păstrează sobrietatea şi măreţia pe care ţi-o inspiră, în mod egal, falnicii copaci din codrii seculari.

Dimensiunile reduse nu te pot duce în eroare în nici un fel în ceea ce priveşte gradul lor de maturitate. Aceşti copaci pitici au încremenit în forma pe care şi-o păstrează de vreme îndelungată; nimic şi nimeni nu le va mai schimba statura lor scundă cu care se fălesc parcă faţă de vecinii lor.

Când se alcătuieşte o grădină, copacul este un element pe care-l poţi aranja într-un loc sau altul, îl poţi pune drept sau puţin înclinat, îi poţi reteza o creangă sau mai multe, îi poţi înclina unele crengi, dar copacul rămâne copac. Dacă e în stadiul de mlădiţă sau puiet, poţi face din crengile subţiri diverse forme şi copacul va creşte răsucit, drept, înfoiat, cu coroana în plan orizontal etc. Dar va creşte. A-l face să nu crească e o problemă diferită.

Japonezii obţin însă bonsai, care înseamnă copac pitic. Asupra viitorului bonsai se acţionează încă de la sămânţă. E un lucru complicat şi îndelungat, care se desfăşoară pe durata câtorva generaţii de cultivatori. Planta răsărită din sămânţă va fi „crescută” într-un fel deosebit, cu răbdare, timp de zeci de ani.

Fiul va prelua opera începută de tatăl său şi o va continua alţi zeci de ani şi va >nai fi nevoie de o generaţie şi apoi de încă una şi fiecare va moşteni opera nedesăvârşită, adăugându-i oeva nou. Este o artă – şi încă una dintre cele mai migăloase – care a putut lua naştere numai în această parte a lumii, unde omul îşi restrânge uneori sfera de preocupări la un lucru aparent neînsemnat; întreg universul pare că dispare şi omul, concentrându-şi întreaga fiinţă şi viaţă, începe o lucrare de luptă cu natura, cu copacul, forţându-l să crească în alt ritm, controlat.

Mi-amintesc de mareşalul Lyautey, care, auzindu-l pe grădinarul său spunându-i, pentru a-l descuraja în intenţia sa, că arborii pe care doreşte să-i planteze vor înflori peste o sută de ani, îi răspunse: „Atunci, plantează-i chiar în după amiaza asta!”.

Bon înseamnă oală, vas; sai, cultură. Prin termenul bonsai se înţelege în prezent copaci pitici, care pot fi „cultivaţi în ghiveci”. Unii europeni au văzut în bonsai un copac privit printr-un binoclu întors şi poate că la prima vedere eşti tentat să vezi numai atât. Dar de la a doua vedere lucrurile se schimbă.

Intrigat la început, am venit de câteva ori la Galeriile de Artă Municipală din parcul Ueno şi de fiecare dată am descoperit, privind atent la diferitele exemplare, că mă aflu în faţa a două fenomene care se întruchipau în aceşti copăcei: dimensiunea şi opera de artă din ei, esteticul care îi însoţea. Căci, inversând lucrurile şi priv. Indu-i printr-o lupă care – dacă ar fi fost pasibil – să-i aducă la dimensiunile normale, copacul nu şi-ar fi găsit corespondent în nici o pădure din lume, oriunde natura s-a jucat diabolic, în tundra siberiana sau în Matto Grosso.

Ceea ce este dificil de înţeles în caracterul spiritual al acestei arte este faptul că iniţiatorul unui copac bonsai nu ajunge să-şi desăvârşească opera. Arta bonsai poartă pecetea unei strădanii îndelungate. Copacii bonsai au între o sută şi trei sute de ani. Opera se desăvârşeşte la scara timpului istoric, numărat cu veacul. Arta bonsai are deci o istorie; ea se confruntă cu eternitatea, devenită simbol. Despre giganţii de la Gisch, de lingă Cairo, s-a spus că „universului îi este frică de timp şi timpului îi este frică de piramide”. Despre bonsai pot spune că Tokyo are într-una din colecţiile sale opere însumând 90 000 de ani de muncă şi că există câţiva între aceştia cărora li se toarnă apă de peste cinci sute de ani.

Puţine sunt însă referirile la această artă străveche.

Vreme îndelungată arta bonsai a fost o artă de curte, destinată exclusiv păturilor celor mai înalte ale claselor superioare: nobilimea curţii imperiale. Crescătorii profesionişti de bonsai erau aproximativ puţini la număr şi ei formau o clasă specială de meşteşugari în slujba mikado-ului. Bonsai era un lux şi de aceea arta respectivă nu avea o răspândire prea mare. Mulţi călători de renume, care au venit şi au cunoscut bine Japonia, nu amintesc în întreaga lor operă despre această artă. Iar termenul bonsai nu este amintit nici chiar atunci când se descrie „fenomenul copacilor pitici”.

Lucrurile nu puteau să rămână şi bineînţeles nu au rămas la acest stadiu.

Secolul XX – mai iscoditor decât toate celelalte la un loc – a scos arta bonsai la lumină. După senzaţia puternică pe care au produs-o oele câteva exponate de bonsai la Expoziţia Japono-Britanică din 1911 de la Londra, a fost clar că arta creşterii copacilor pitici va suscita un interes tot mai larg. Un reporter care a rămas puternic impresionat de priveliştea pe care i-a oferit-o copacii bonsai expuşi s-a exprimat: „acum înţeleg eu de ce japonezii sunt atât de mici…”.

Popularitatea de care s-a bucurat arta bonsai la acea expoziţie, ecoul pe care l-a avut imediat în întreaga lume au modificat în mod corespunzător şi concepţia autohtonă despre bonsai. Crescătorii experţi de bonsai au reacţionat primii, ieşind din izolare. Catastrofa provocată de cutremurul din septembrie 1923, care a distrus capitala, a determinat gruparea acestora în jurul unuia dintre ei – Ritaro Shimizu – un animator. Ei s-au instalat nu departe de altarul Hikawa de la Omiya, care se găseşte la aproximativ o oră distanţă de Tokyo pe drumul spre Nikko şi au organizat un sat care a devenit cunoscut sub denumirea de Bonsai-Mura, ceea ce înseamnă Satul Copacilor Pitici. În scurt timp, localitatea adăpostea peste 40 de familii, ai cărei locuitori aveau ca ocupaţie creşterea copacilor pitici sau colecţionarea de roci minerale prelucrate de apă, vânt şi vreme, denumite sui-seki.

Cei douăzeci de ani care au urmat nu au însemnat mare lucru pentru dezvoltarea artei bonsai, iar dezastrul pe care l-a creat războiul a lovit şi în colectivul de artişti meşteşugari din Bonsai-Mura. Taxele de lux care au fost fixate după război pe copacii pitici au determinat locuitorii satului să-şi caute mijloace mai practice de existenţă. A fost o minune că s-a reuşit să se salveze câteva zeci de exemplare de bonsai. Jiro Harada, unul din animatorii postbelici ai artei, a iniţiat o serie de excursii repetate la Bonsai-Mura şi în curând colectivul a fost pus pe picioare, iar alte cercuri de artişti le-au luat exemplul. Apoi au reînceput Expoziţiile Anuale Bonsai şi astăzi e un lucru firesc să vezi – la Galeriile Municipale de Artă din parcul Ueno din Tokyo – copacii pitici, expuşi de diferiţi „experţi” bonsai, pe care îi admiră în mod egal şi localnicii şi străinii.

O expoziţie bonsai nu poate fi privită în fugă. Cele peste 100 de exemplare care ţi se oferă privirilor numără în total 12.150 de ani – un dus şi un venit – prin istorie până la piramide – şi două ceasuri petrecute printre ei este aproape tot ce poate face un vizitator. Abia după ce ai părăsit expoziţia simţi nevoia să revii acolo lângă ei. Şi dlacă flash-ul aparatului de fotografiat se opreşte cu o sclipire fulgerătoare asupra vreunui exemplar, este tot ceea ce poţi să iei de acolo şi să duci cu tine ca pe o comoară miraculoasă şi scumpă.

La realizarea pomilor pitici sunt folosite o varietate mare de specii de conifere şi foioase ca: pinul, tisa, ienupărul, ilicea, fagul, arţarul precum şi unii pomi fructiferi ca prunul şi mărul, toţi în varietăţile specifice japoneze.

Experţii bonsai încep prin a pune seminţele viitorilor copaci pitici în ghivece foarte mici. Ele germinează şi sunt lăsate în aceste prime vase până ce rădăcinile lor numeroase cuprind tot pământul sărăcindu-l de substanţele minerale. Este un regim sever de hrănire a plantei, care figurat s-ar putea numai înfometare. Când tânăra plantă a umplut vasul cu rădăcinile sale se procedează la transplantarea sa într-un vas cu puţin peste dimensiunile primului, în care s-a introdus o cantitate mică de pământ. Fenomenul de absorbţie a pământului se repetă şi apoi planta este mutată a treia oară şi apoi succesiv în vase din ce în ce mai mari până la acea dimensiune la care va trebui oprit pentru toată viaţa sa. Motivul pentru care planta trece dintr-un vas în altul este acela de a o „învăţa” cu hrană puţină, respectiv cu un „metabolism” sub cel normal, care să nu-i permită o dezvoltare firească şi astfel planta să rămână „subdezvoltată”, pitică. Planta astfel hrănită se dezvoltă greu, tulpina şi ramurile abia cresc deoarece sistemul său radicular este atrofiat în bună măsură. Rădăcinile având spaţiu insuficient pentru dezvoltarea lor împing trunchiul în aer; întregul copac insuficient hrănit devine pipernicit şi ia un aspect chircit.

Faptul acesta i-a frapat pe crescătorii bonsai care şi-au dat seama că opera lor nu trebuie să se rezume numai la sforţarea de a opri creşterea copacului; se poate merge mai departe, acţionând asupra elementelor acestuia: trunchiul şi ramurile. Acestea pot fi forţate să crească în orice direcţie este de dorit: să fie răsucite, îndoite în zigzag şi în diverse planuri; copacului i se pot da forme diverse: sferică, ovoidală, conică, piramidală sau oricare alta. Se pot atrofia şi extirpa efectiv anumite ramuri prin torturi la care pot fi supuse; se pot tăia unele ramuri cu scopul de a face să crească din muguri apropiaţi altele care să le înlocuiască pe cele pierdute. Metoda nu dă rezultate cu orice arbore: unii sunt docili, alţii refractari. S-a constatat că în general coniferele se pretează cel mai bine unor asemenea operaţii; dicotiledonatele se comportă din contră, rebel; o ramură tăiată dă naştere altora în loc. Dar crescătorii bonsai au o răbdare unică. Uneori în locul tăierii ramurilor se recurge la procedee de atrofiere lentă; se gâtuie ramurile an de an prin legare, făcându-le să moară, ajungând uneori să golească întreg trunchiul. Dacă ramurile mor se procedează la grefă.

Arta bonsai a ajuns la un asemenea stadiu de evoluţie încât se pot obţine din plante figuri de oameni, animale, obiecte diverse şi chiar caricaturi de oameni şi animale.

Exemplare de copaci pitici modificaţi prin tortură de către crescătorii bonsai sunt şi cele fotografiate în acest volum.

Unul este un nishiki-matsu, adică pinul brocat, tot o varietate de pin negru obţinut prin altoire; are trunchiul plin de negi şi este admirat pentru eleganţa acelor sale lungi şi foarte stufoase.

Există şi bonsai realizaţi din pin roşu, aka matsu (Pinea densiflora Pinaceea) precum îşi alte varietăţi de pin.

Un posesor şi-a botezat bonsai-ul său „Dragonul peste Fuji. Este un shimpaku, un ienupăr, cunoscut în Japonia sub numele comun de ibuki sau byakushin. Acest bonsai are o singură fâşie de scoarţă lăsată pe trunchi pentru a hrăni câteva ramuri, în timp ce restul trunchiului este gol şi răsucit într-o formă bizară. Frunzişul a fost crescut în forma muntelui Fuji în timp ce trunchiul şi cele două ramuri din vârf sugerează corpul unui dragon care încearcă să se avânte peste piscul muntelui sfânt. Trebuie să menţionez că în concepţia orientală dragonul reprezintă prevestirea binelui şi forţă atotputernică, spre deosebire de concepţia complet diferită a Occidentului.

Într-o formă inversă, în care frunzişul domină trunchiul gol şi uscat se prezintă un shimpaku, denumit zui-un, adică nori prielnici. Forma fantezistă a coroanei peste trunchiul răsucit după capriciul artistului aminteşte nişte nori plutitori.

Privind acest pomuleţ eşti îndemnat să te întrebi care a fost începutul „vieţii” sale de bonsai, început situat pe vremea lui Ludovic Soare, a lui Oliver Cromwell şi a lui Matei Basa-rab, modul în care a evoluat şi tot ce au adăugat pe rând cele aproximativ zece generaţii de artişti anonimi care l-au modelat şi conservat cu grijă deosebită ca să ajungă sub soarele ce luminează acest sfârşit tulburător de mileniu cu tot ce este măreţ şi mărunt în el.

Bonsai nu este numai o artă destinată să înfrumuseţeze un interior sau să confere farmec unei grădiniţe; bonsai este o artă a spiritului cu semnificaţii profunde în ceea ce priveşte grandoarea şi vicisitudinile acestei vieţi.

Ca şi vecinii lor de pe continent, poporul japonez este sensibil la simboluri precum frunzele copacilor, anemonele care murmură lucruri delicate, broasca ţestoasă ce poartă pe carapacea sa visuri fericite şi peştii din adâniouri care ţin discursuri lungi. Biologul indian Jagadis Chandra Bose a mers mai departe: el a descoperit că şi plantele şi metalele au suflet. Nu demult un american s-a străduit să ne explice pe ecranul mic cum reacţionează plantele la apartul de înregistrat emoţii, utilizat în criminalistică.

Dintre toate câte ne înconjoară japonezii iubesc cel mai mult copacii. Conform unei superstiţii răspândită în Extremul Orient pe lună ar creşte un copac. Şi întrucât la fiecare patru săptămâni luna se înnoieşte, copacului i se atribuie puterea • de a reîntinerii pe oameni.

Dragostea faţă de arbori este legendară.

Doamna de onoare din anturajul împărătesei Sadako, cunoscuta Şei Sonagon, face o aluzie în „însemnările de căpătâi” la o scriere a lui Fujiwara Atsushige, care referindu-se la o legendă chinezească unde se vorbeşte de prinţul Yu, mare admirator al bambusului, notase: «călăreţii pleacă la război iar prinţul Yu sădeşte bambus şi-l denumeşte „dumnealui'-».

Oamenii îşi leagă propria lor viaţă de soarta copacilor. O confirmă şi scurta poezie din jurnalul prinţesei Izumi Shiki'bu, născută în îndepărtatul an 974, fiica lui Oe Masamune, guvernator al provinciei Echizen, căsătorită în 995 cu Tachibana Miichizaine, guvernator de Izumi, de unde şi numele-i, jurnal scris în anii 1002-1003:

Viaţa doar e nestatornică Noi nu ştim cum se va sfârşi Dar speră că vei trăi CU pinul de la Suminoye.

Spirit japonez.

Ieşind pe poarta templului cântecul culegătorului de ceai.

Japonia.

Kikusha-ni (1752-1826)

— Pe măsură ce trăieşti în mijlocul poporului japonez şt începi să-l cunoşti şi să-l înţelegi, simţi necesitatea de a pătrunde în mecanismele intime care dirijează câteva din direcţiile de evoluţie ale vieţii nipone: o modernizare internă făcută, într-un ritm, i-aş spune alert, chiar diabolic, o întoarcere totală de la politica de izolare la aceea a ieşirii, pe toate planurile, spre exterior, până într-atât încât, oriunde pe glob, prezenţa japoneză este un fapt normal, dar nici într-un caz pe direcţii de expansiune teritorială cum s-a caracterizat politica neinspirată a vechilor guvernanţi antebelici. Direct legată de noua politică este şi puterea de afirmare cu tendinţe pronunţate de a se situa printre naţiunile care se doresc mari puteri economice. Japonia a făcut toate acesteia după cel de al doilea război mondial într-o manieră care a determinat punerea în. Circulaţie a expresiei de fenomen sau „miracol japonez”. Personal am credinţa, mai ales după ce am vizitat Japonia, că explicaţia miracolului, dacă ţinem să-i găsim unul, stă în spatele fenomenului japonez, care se deosebeşte în fond de tot ce este şi se înţelege prin noţiunea de miracol. Şi am certitudinea că în discuţia noastră acest miracol va putea fi explicat, fără să urmărim în mod special acest lucru, demonstraţia deri-vând spontan din subiectul central, mult mai profund şi mai funciar, al spiritului japonez, nihon seishin, cum i se spune în limba japoneză.

— Este drept, un miracol poate dăinui un timp, dar tot aşa de bine poate să se diminueze sau să înceteze, în timp ce spiritul este etern.

— Şi tocmai aici stă capcana: toată lumea vede numai contaminarea la care este supusă Japonia, datorită bolii super-industrializării, care a târât-o în fenomenele tipice ale modernizării. Aparenţele înşeală pe cei mai mulţi şi puţini sunt cei care mai cred că „ţara miracolului” munceşte, gândeşte, visează, scrie, cântă şi trăieşte în spiritul unor putrenice tradiţii care îşi afirmă trăinicia şi tăria prin secole. Spunea undeva Bareş că „sunt locuri deasupra cărora suflă spiritul”. Japonia este un astfel de Iote, Sensei. Este o îmcântare deosebită să pătrunzi în tainele şi cutele acestui spirit nipon, cu totul aparte şi trebuie să recunosc că invidiez pe marii peregrini ce şi-au purtat paşii pe acest pământ scăldat de razele Zeiţei Soarelui şi care au surprins, uneori în crochiuri sumare, schiţate pe parcursul unui voiaj itinerant, sau a unui sejur mai îndelungat, trăsăturile esenţiale ale acestei lumi…

— Vă gândiţi probabil la un Blasco Ibanez, cu celebra sa „Călătorie a unui romancier în jurul lumii”…

— O! La mulţi ca el: Lafcadio Heam, Toynbee, Etiem^ ble, Simionov, precum şi la unii români ca Bogza, Florea Ţuiur Ioan Grigorescu, Aurel Rău şi alţii…

Puterea de a distinge şi sesiza în panorama vieţii materiale şi spirituale a unui popor elementele sale esenţiale este un parametru care nu depinde exclusiv de factorul timp, ci şi de acuitatea analistului, asemeni pictorului care surprinde dintr-un peisaj, pe lângă care trece o lume, acele linii unice care-ţi permit să-l identifici şi să-i spui: „Veneţia” în cazul lui Redon, „Bulevardul Madeleine” în acel al lui Marquet, sau „Podul Grenelle”, privind tabloul lui Bonnard. Căci într-o călătorie toată lumea priveşte egal, dar de văzut fiecare vede altfel. Ni se înfăţişează suprafaţa lucrurilor şi epiderma fenomenelor, dar la încercarea de descifrare a radiografiilor rămânem uneori neputincioşi, sau în analiza rezultatelor se dezlănţuie jocul subiectivismului şi intereselor, care nu de puţine ori distorsionează semnificaţia lucrurilor.

În cazul fenomenului japonez, particularităţile şi paradoxurile sunt atât de frecvente şi la tot pasul, încât la început ţi se clinteşte ceva din scara valorilor clasice cu care ai venit de pe continent şi primul lucru pe care rămâne să-l faci constă în a începe să înregistrezi reacţiile umane, comportamentul, manifestările indivizilor în cele mai diverse împrejurări, confrun-tându-ţi permanent opiniile, aşa cum am făcut în discuţiile noastre din serile precedente, care au însemnat pentru mine o adevărată şcoală a fenomenului nipon, pentru ca apoi prin adaptare treptată şi continuă să îndrăzneşti a înţelege mediul nou, în care încerci să te integrezi.

Astăzi, după ce am disecat o parte a universului nipon, dealtfel foarte vast, punând în lumină unele secţiuni ale anatomiei sale complexe, mă stăpâneşte credinţa că operaţiile chirurgicale pe care le-am realizat sunt cu totul sumare, incomplete, că numeroase aspecte ale vieţii de toate zilele şi nopţile trăite aici mi-au rămas ascunse, că profundele resorturi interioare ce pun în mişcare mecanismul complicat 'care dirijează năzuinţele şi zvârcolirile oamenilor, idealurile şi ambiţiile poporului de pe această insulă a Pacificului au rămas încă nedescifrate şi că factorii complecşi care determină istoria acestei lumi mi-au rămas ascunşi, nedescoperiţi.

— Totul nu poate fi ştiut de nimeni.

— Răscolind puţin sorgintea principalelor direcţii de gân-dire ale acestei lumi, se pot pune în evidenţă particularităţile în care s-a sintetizat formula de viaţă de la Soare Răsare.

— Ei bine, acest spirit este rezultatul unor particularităţi, dintre 'Care unele preexistau iar altele s-au conturat în decursul istoriei. Prima derivă din poziţia sa geografică, insulară. Viaţa unei populaţii dintr-o insulă, cu toată 'deschiderea spre lume, are tendinţe centripete, este mai conservatoare şi mai tradiţională.

— Asta n-a împiedicat invazia de cultură şi civilizaţie chineză în viaţa şi spiritualitatea japoneză: confucianism, budism, ştiinţă, tehnologie, artă…

— Toate japonizate prin procese complexe de autohtonizare, lăsându-se modelate, sau prelucrate în retortele spiritului propriu japonez.

— Câte ceva am discutat despre fiecare, afară de ştiinţă. Cum este marcată viaţa japoneză de ştiinţa continentală?

— Ca şi în cazul confucianismului şi budismului, Japonia beneficiază de ştiinţa din aceeaşi sursă de import chineză a veacurilor VI-XI. Dar spre deosebire de Occident, unde căutarea ştiinţifică se orientează spre concepte filosofice şi logice, tinzând, pe baza studierii fenomenelor, să postuleze legităţi, adevăruri eterne şi permanente, formulkid legi fundamentale ale naturii, ştiinţa şi filosofia Extremului Orient neagă posibilitatea de a se atinge astfel de adevăruri, cercetarea fiind înclinată spre studiul istoriei, al particularului şi discontinuităţilor. Chinezii considerau că structura esenţială a realităţii este prea subtilă pentru a fi măsurată sau înţeleasă în întregime de o investigaţie empirică, iar Japonezii acordau o şi mai mică atenţie generalului, manifestând un interes pronunţat pentru studiul particularului şi efemerului.

— Cred că cele mai sugestive exemple în acest sens le oferă analiza unor concepţii despre cosmos, om şi lucruri, materializate de astronomie, medicină şi matematică, ştiinţe care au apărut în Japonia odată cu emigrarea primilor învăţaţi şi preoţi coreeni şi chinezi în secolele VI-VIII.

— După modelul continental, japonezii instituţionalizează Colegiul de Studii Confucian şi Comisia de Artă' Yin-Yang. Această artă era un complex de tehnici magice şi de prezicere bazate pe ciclicitatea calendaristică.

Viaţa de fiecare zi a Curţii din Yamato era sub semnele artei Yin-Yang şi astrologiei, în numele cărora datele ceremoniilor, ale unor tratative, contacte dintre state, misiuni diplomatice erau fixate în funcţie de previziunile realizate. Astrologia a dominat viaţa „ştiinţifică” a Japoniei până „târziu în epoca Tokugawa, prin reprezentanţi ereditari ai artei Yin-Yangr ca spre exemplu nobilii din Casa Abe.

— Ce se întâmplă cu astronomia în contextul preocupărilor Comisiei Yin-Yang?

— Aşa cum am mai spus, în timp ce în Europa se urmăreau legităţile fenomenelor, excepţiile (ca apariţia cometelor şi a novelor) fiind clasificate ca fenomene anormale şi neglijate, Extremul Orient, înclinat -spre istorism, le observă atent, făcând notaţii pertinente asupra lor. Bineînţeles, aceste cercetări au constituit o sursă de informaţii preţioase pentru astronomia modernă, la începuturile ei.