Fîntînile Paradisului

17

Parakarma
Rememorînd fazele conversaţiei, Morgan hotărî că nu se făcuse de rîs. Mai mult, poate că Mahanayake Thero pierduse un avantaj tactic dezvăluind identitatea Venerabilului Para­karma. Şi totuşi, ea în sine nu reprezenta un secret deosebit; posibil să fi crezut că Morgan cunoştea deja adevărul.

În acel moment surveni o întrerupere binevenită; doi tineri călugări intrară în birou, unul ducînd o tavă încărcată cu farfurii mici cu orez, fructe şi ceea ce păreau a fi biscuiţi, celălalt urmîndu-l cu inevitabilul ceainic. Nimic nu arăta a carne. După o noapte lungă, Morgan ar fi apreciat nişte ouă. Presupuse însă că şi ele erau interzise. Sau nu, interzis era un cuvînt prea puternic. Sarath îi spusese că Ordinul nu interzicea nimic, deoarece nu credea în absolut. În schimb avea o scară frumos calibrată de toleranţe, iar răpirea vieţii ― chiar şi a vieţii potenţiale ― se afla foarte jos pe listă.

Începînd să guste din variatele mîncăruri, cele mai multe dintre ele necunoscute lui, Morgan se uită întrebător la Ma­hanayake Thero, care clătină din cap.

― Noi nu mîncăm înainte de prînz. Mintea lucrează mai bine dimineaţa şi nu trebuie distrasă de aspecte materiale.

Gustînd dintr-o papaya delicioasă, Morgan medită la pră­pastia filozofică deschisă de acea simplă declaraţie. Pentru el, un stomac gol distrăgea foarte mult atenţia, inhibînd complet funcţiile mentale. Binecuvîntat cu o sănătate de fier, nu încer­case niciodată să disocieze mintea de trup şi nu vedea nici un motiv pentru care cineva ar fi făcut-o.

În timp ce Morgan îşi consuma micul dejun exotic, Maha­nayake Thero se scuză şi cîteva minute; degetele îi dansară cu viteză uimitoare pe tastele consolei. Cum ecranul de afişaj era la vedere, politeţea îl obligă pe Morgan să se uite în altă parte. Inevitabil, ochii îi căzură pe capul lui Buddha.

Era probabil real, întrucît postamentul lăsa o umbră pe peretele din spate. Dar şi acest argument nu era definitiv. Postamentul putea fi solid, iar capul o proiecţie poziţionată cu atenţie pe el. Trucul se utiliza destul de des.

Aici se găsea o lucrare de artă care, ca şi Mona Lisa, oglindea emoţiile privitorului şi în acelaşi timp îşi impunea autoritatea. Ochii Giocondei erau însă deschişi, chiar dacă priveau ceva ce nimeni nu avea să ştie vreodată. Ochii lui Buddha era complet albi ― fîntîni goale, unde un om putea să-şi piardă sufletul, sau să descopere un Univers.

Pe buzele sale dăinuia un zîmbet şi mai ambiguu decît al Mona Lisei. Să fi fost însă un zîmbet, ori doar un joc al luminii? Deja dispăruse, înlocuit fiind de o expresie de linişte suprau­mană. Morgan nu-şi putea întoarce ochii de la hipnoticul obiect, şi numai familiarul bîzîit al imprimantei îl trezi la realitate ― dacă asta era realitatea...

― M-am gîndit să vă ofer un suvenir al vizitei dumneavoas­tră, rosti Mahanayake Thero.

Morgan luă foaia întinsă şi rămase surprins să constate că era vorba de un pergament de arhivare de calitate şi nu hîrtia obişnuită, destinată coşului de gunoi după cîteva ore de utili­zare. Nu reuşea să descifreze nici un cuvînt. Exceptînd o referire alfanumerică neobtrusivă din colţul stînga de jos, pagina era acoperită în întregime cu simbolurile înflorate pe care acum le recunoştea ca scriere taprobană.

― Mulţumesc, replică cu toată ironia pe care reuşi să o adune în voce. Ce este? Bănuia despre ce e vorba; documen­tele legale semănau întotdeauna între ele, indiferent de limba Sau epoca cînd fuseseră emise.

― O copie a înţelegerii dintre Regele Ravindra şi Mahanayake Sangha, datată Vesak, anul 854 d. Chr. al calendarului vostru. Defineşte dreptul de proprietate al Pămîntului unde este templul, pentru perpetuitate. Drepturile stabilite prin acest document au fost recunoscute chiar de către invadatori.

― De caledonieni şi de olandezi cred. Dar nu de iberici.

Dacă Mahanayake Thero fu uimit de meticulozitatea in­formării lui Morgan, nici un muşchi al fetei nu trădă faptul.

― Ei niciodată nu au ascultat de lege şi de ordine, mai ales cînd a fost vorba de alte. religii. Sînt convins că şi dumneavoas­tră nu agreaţi filozofia lor de egalitate între forţă şi dreptate.

Morgan se sili să zîmbească.

― Desigur. Dar unde trebuie trasă linia? se întrebă în gînd. Atunci cînd interesele majore al unor mari organizaţii erau în joc, moralitatea convenţională trecea adeseori pe locul doi. Cele mai bune creiere juridice din lume, umane sau electroni­ce, curînd aveau să se concentreze asupra acestui loc. Dacă ele nu găseau răspunsurile corecte, atunci o situaţie foarte ne­plăcută ar fi putut să apară ― una care să facă din el un ticălos, şi nu un erou.

― Dacă tot aţi menţionat documentul din 854, daţi-mi voie să vă reamintesc că se referă la pămîntul din interiorul tem­plului, definit foarte limpede de ziduri.

― Adevărat. Dar ele includ întregul vîrf.

― Nu controlaţi terenul din exteriorul acestui perimetru.

― Avem drepturile oricărui proprietar. Dacă vecinii ne creează neplăceri, îi putem acţiona în judecată. Nu este prima dată cînd discutăm această chestiune.

― Ştiu. În legătură cu telefericul.

Un zîmbet subţire trecu peste buzele lui Mahanayake Thero.

― V-aţi învăţat lecţia, lăudă ei. Da, ne-am opus viguros datorită unui număr de motive ― deşi admit acum, după ce a fost construit, că adeseori i-am fost recunoscători. Făcu o pauză, apoi adăugă: Au existau cîteva probleme, dar am reuşit să coabităm. Turiştii şi vizitatorii ocazionali sînt mulţumiţi să rămînă pe platformă; pe adevăraţii pelerini, fireşte, sîntem întotdeauna bucuroşi să-i întîmpinăm în vîrf.

― Atunci am putea încerca să cădem la o înţelegere. Cîteva sute de metri înălţime nu contează. Vom lăsa vîrful neatins şi vom săpa un alt platou, asemeni staţiei de teleferic.

Morgan se simţi limpede stînjenit de privirile lungi ale celor doi călugări. Nu se îndoia că aceştia sesizaseră absurditatea sugestiei, însă trebuise să încerce.

― Aveţi un simţ al umorului deosebit, doctore Morgan, replică Mahanayake Thero într-un sfîrşit. Ce ar mai rămîne din spiritul muntelui, din solitudinea pe care o căutăm de trei mii de ani, dacă acest aparat monstruos va fi ridicat aici? Vă aşteptaţi oare să trădăm încrederea milioanelor de oameni ce au urcat pe acest colţ sacru, adesea plătind cu sănătatea ― şi chiar cu viaţa, uneori?

― Vă înţeleg sentimentele, rosti Morgan. (Minţea oare?). Vom face tot posibilul, bineînţeles, să minimalizăm influenţele negative. Toate facilităţile de sprijin vor fi îngropate în inte­riorul muntelui. Doar liftul ar ieşi la suprafaţă, iar de la distanţă va fi invizibil. Aspectul general al muntelui va rămîne total neschimbat. Chiar faimoasa umbră, pe care tocmai am admirat-o, va rămîne practic neafectată.

Mahanayake Thero se întoarse spre colegul său, cerînd parcă o confirmare. Venerabilul Parakarma se uită ţintă la Morgan şi întrebă:

― Şi zgomotul?

La naiba, îşi zise Morgan, punctul cel mai slab. Încărcăturile urmau să iasă din interiorul muntelui cu cîteva sute de kilo­metri pe oră. Cu cît mai mare va fi viteza la plecare, cu atît mai mici vor fi solicitările de sarcină în filament. Desigur, pasagerii nu ar suporta mai mult de jumătate de g, dar capsulele vor ţîşni totuşi la o fracţiune substanţială din viteza sunetului.

― Va exista un anume zgomot aerodinamic, admise Morgan, însă nu de intensitatea celui din preajma marilor aeroporturi.

― Foarte liniştitor, rosti Mahanayake Thero.

Morgan era convins că vorbise sarcastic, deşi nu reuşise să detecteze nici o urmă de ironie în vocea preotului. Fie arăta un calm olimpian, fie testa reacţiile vizitatorului. De cealaltă parte, călugărul mai tînăr nu făcu nici un efort să-şi ascundă supărarea.

― De ani de zile, glăsui el cu indignare, protestam împotriva zgomotului făcut de reintrarea navelor spaţiale în atmosfera. Şi acum doriţi să generaţi unde de şoc în... în propria noastră curte!

― Operaţiunile noastre nu vor fi trans-sonice la această altitudine, replică ferm Morgan. Iar structura turnului va absorbi cea mai mare parte a energiei sonore. De fapt, conti­nuă insistînd pe ceea ce văzuse brusc ca un avantaj, în timp vom ajuta la eliminarea şocurilor sonore de reintrare. Muntele va fi astfel un loc mai liniştit.

― Înţeleg. În locul bubuiturilor ocazionale, vom avea un urlet permanent.

Nu ajung nicăieri cu omul acesta, socoti Morgan. Şi mă aşteptam ca Mahanayake Thero să reprezinte piedica cea mai dificilă...

Uneori era mai bine să schimbe complet subiectul. Se decise să încerce cu degetul terenul înşelător al teologiei.

― Nu credeţi că există ceva deosebit în ceea ce vrem să facem? Scopurile noastre pot sa difere între ele, dar rezultatele nete au multe în comun. Ce sperăm să construim este doar o extensie a scării voastre. Dacă îmi permiteţi să o spun, noi o continuăm ― în sus, pînă la ceruri.

O clipă, Venerabilul Parakarma rămase fără replică în faţa unui asemenea afront. Înainte să-şi revină, superiorul său replica cursiv:

― Un concept interesant. Dar filozofia noastră nu crede în paradis. Dacă există o salvare pentru om, atunci ca se găseşte doar în această lume. De aceea uneori mă şi uimeşte nerăbda­rea cu care dumneavoastră doriţi să o părăsiţi. Cunoaşteţi povestea turnului Babel?

― Vag.

― Vă sugerez să o căutaţi în vechea Biblie creştină, Geneza, versetul 11. Şi acela a constituit un proiect să se escaladeze cerul. A dat greş, datorită dificultăţilor de comunicare.

― Vom avea noi problemele noastre, dar mă îndoiesc că aceasta va fi una dintre ele.

Privindu-i totuşi pe Venerabilul Parakarma, Morgan nu mai fu atît de sigur. Între ei se întindea o prăpastie, care în anumite privinţe părea mai mare decît cea dintre Homo sa­piens şi Starglider. Vorbeau aceeaşi limbă, dar existau genuni de neînţelegere ce puteau rămîne imposibil de trecut.

― Am voie să vă întreb, reluă Mahanayake Thero cu imperturbabilă politeţe, ce răspuns aţi primit de la Departa­mentul Parcurilor şi al Pădurilor?

― S-au arătat extrem de cooperativi.

― Nu mă surprinde. Suferă de o lipsă cronică de fonduri, iar o nouă sursă de bani ar fi binevenită. Telefericul a repre­zentat o reuşită financiară şi fără îndoială că speră ca proiectul dumneavoastră să constituie un succes încă şi mai mare.

― Nu se înşeală. Şi au acceptat faptul că nu vom crea perturbaţii pentru mediu.

― Să presupunem că se prăbuşeşte.

Morgan îl privi pe călugăr ţintă în ochi.

― Nu se va prăbuşi, spuse cu toată autoritatea omului al cărui curcubeu metalic lega acum două continente.

Dar ştia, la fel de bine cum trebuia să ştie şi implacabilul Parakarma, că siguranţa în astfel de situaţii era imposibilă. Cu două sute doi ani în urmă, pe 7 noiembrie 1940, lecţia predată fusese atît de dură încît nici un inginer nu avea s-o uite vreodată.

Morgan avea puţine coşmaruri şi acesta era unul dintre ele. Chiar în acel moment, computerele Construcţiilor Terestre încercau să îl exorcizeze.

Dar întreaga putere computaţională din Univers nu putea să ofere protecţie împotriva unor probleme neprevăzute ― a coşmarurilor încă nenăscute.