Fîntînile Paradisului

Fîntînile Paradisului

Arthur C. Clarke


I

Palatul

1

Kalidasa
Coroana devenea tot mai grea cu fiecare an. Cînd venera­bilul Bodhidharma Mahanayake Thero i-o pusese prima dată pe cap, cu atîta şovăială, Prinţul Kalidasa fusese surprins de uşurimea ei. Douăzeci de ani mai tîrziu, Regele Kalidasa se lipsea bucuros de banda de aur încrustată cu giuvaeruri, ori de cîte ori eticheta curţii o permitea.

Iar eticheta nu se prea respecta aici, pe vîrful măturat de vînturi al fortăreţei de piatră; puţini soli sau petiţionari căutau să obţină o audienţă pe înălţimile ei interzise. Mulţi din cei ce băteau drumul pînă la Yakkagala renunţau înaintea ultimei ascensiuni, întorcîndu-se înapoi prin fălcile deschise ale leului culcat, parcă mereu pregătit să sară de pe faţada de stîncă.

Un rege bătrîn n-ar fi reuşit niciodată să şadă pe un tron atît de apropiat de cer. Într-o zi, Kalidasa va fi prea slab pentru a urca în propriul lui palat. Se îndoia însă că va apuca ziua aceea; nenumăraţii lui duşmani îl vor scuti de umilinţele vîrstei.

Aceşti duşmani îşi strîngeau acum rîndurile. Privi spre nord, ca şi cum ar fi zărit deja armatele fratelui său vitreg, întor­cîndu-se să revendice tronul stropit de sînge din Taprobane. Dar ameninţarea lui era încă departe, dincolo de mările zbu­ciumate de muson. Cu toate că el, Kalidasa, avea mai multă încredere în spioni decît în astrologi, era reconfortant să ştie că de astă dată şi unii şi alţii spuneau acelaşi lucru.

Malgara, complotînd şi cerînd sprijinul regilor străini, aş­teptase aproape douăzeci de ani. Şi totuşi, un duşman mai răbdător şi mai subtil se găsea mult mai aproape, privind mereu de pe cerul sudic.

Conul perfect al lui Sri Kanda, Muntele Sacru, părea foarte aproape astăzi, ridicîndu-se peste cîmpia centrală. De la în­ceputurile timpului strecurase teamă şi respect în sufletul tuturor celor ce-l văzuseră. Kalidasa fusese întotdeauna con­ştient de prezenţa lui stînjenitoare, de puterea pe care o simboliza.

Cu toate acestea, Mahanayake Thero nu dispunea de ar­mată, nu avea elefanţi de luptă dresaţi să atace urlînd şi rotind cu trompa trunchiuri de copaci. Marele Preot era doar un bătrîn în robă portocalie, ale cărui singure posesiuni le repre­zentau un bol de cerşetor şi o frunză de palmier să-l apere de soare. În timp ce novicii şi călugării de rang mai mic psalmo­diau scripturile în jurul său, el rămînea nemişcat cu picioarele încrucişate ― şi cumva, influenţa destinul regilor. Foarte ciu­dat...

Aerul era aşa de limpede, încît Kalidasa vedea templul, micşorat de distanţă la un vîrf alb de săgeată, înfipt sus pe Sri Kanda. Nu arăta cîtuşi de puţin ca un lucru ieşit din mîna omului şi regelui îi aducea aminte de munţii încă mai înalţi pe care îi zărise în tinereţe, pe vremea cînd fusese jumătate oaspete, jumătate ostatic, la curtea lui Mahinda cel Mare. Toţi giganţii care străjuiau imperiul lui Mahinda purtau astfel de coroane, alcătuite dintr-o substanţă sclipitoare, cristalină, pen­tru care în limbajul din Taprobane nu exista cuvînt. Hinduşii credeau că reprezintă un fel de apă, transformată magic, însă Kalidasa rîdea la auzul unor asemenea superstiţii.

Lucirea de fildeş se găsea la o distanţă de trei zile de mers ― una pe drumul regal, prin păduri şi cîmpuri cu orez şi alte două de-a lungul scării spiralate pe care el nu avea s-o mai urce niciodată, deoarece la capătul ei se afla singurul inamic de care se temea şi pe care nu-l putea înfrînge. Uneori îi invidia pe pelerini, cînd le vedea torţele formînd o linie de foc pe faţa muntelui. Cel mai umil dintre cerşetori era în stare să salute răsăritul sfînt şi să primească binecuvînta rea zeilor, dar nu conducătorul acestui întreg tărîm.

Avea în schimb propriile-i consolări, chiar dacă de scurtă durată. Păzite de şanţuri şi de metereze, se întindeau bazinele, fîntînile şi grădinile plăcerii unde risipise averile regatului. Iar cînd se simţea obosit de ele, îi rămîneau doamnele Stîncii ― cele din sînge şi carne, chemate din ce în ce mai rar, şi cele două sute de nemuritoare, cărora adeseori le împărtăşea gîn­durile, fiindcă numai în ele putea să aibă încredere.

Un tunet bubui pe cerul vestic. Kalidasa îşi întoarse privirea de la muntele ameninţător către speranţa îndepărtată a ploii. Musonul întîrziase anotimpul acesta. Lacurile artificiale meni­te să alimenteze complexul sistem de irigaţii al insulei erau aproape goale. La această dată a anului ar fi trebuit să zărească lucirile celui mai mare dintre toate ― cel pe care, după cum ştia prea bine, supuşii săi încă îndrăzneau să-l denumească cu numele tatălui său: Paravana Samudra, Marea lui Paravana.

Lacul fusese terminat cu treizeci de ani în urmă, după o trudă de generaţii. În zile mai fericite, tînărul Prinţ Kalidasa stătuse mîndru alături de tatăl său cînd marile porţi ale bara­jului se deschiseseră, iar apa dătătoare de viaţă năvălise pe pămîntul însetat. În tot regatul nu existase privelişte mai fru­moasă decît oglinda tremurătoare a acelui imens lac făcut de om, reflectînd domurile şi turnurile din Ranapura, Oraşul de Aur, capitală antică pe care el o abandonase pentru a-şi împlini visul.

Tunetul bubui încă o dată, dar Kalidasa ştia că promisiunea lui era falsă. Chiar aici, pe piscul Stîncii Diavolului, aerul rămînea nemişcat şi mort; nu bătea nici unul din vînturile întîmplătoare, bruşte, ce vesteau musonul. Pînă la sosirea ploilor, poate că şi foametea avea să se adauge grijilor sale.

― Maiestate, rosti vocea răbdătoare a Şambelanului, solii sînt gata de plecare. Doresc să vă salute.

Ah, da, cei doi ambasadori albi veniţi de dincolo de oceanul vestic! Îi părea rău să-i vadă plecînd, deoarece ei îi aduseseră veşti, în taprobaneza lor îngrozitoare, despre multe minu­năţii ― deşi nici una, erau oricînd gata să admită, nu egala palatul său fortăreaţă din înaltul cerului.

Kalidasa întoarse spatele muntelui cu creastă albă şi peisa­jului arid, strălucitor, şi începu să coboare treptele de granit spre sala de primire. În urma lui, Şambelanul şi ajutoarele sale purtau daruri din fildeş şi pietre preţioase pentru bărbaţii înalţi, mîndri, aşteptînd să-şi ia rămas bun. Curînd aveau să ducă comorile din Taprobane peste mare, într-un oraş mai tînăr cu secole decît Ranapura; şi poate, pentru un scurt răstimp, să risipească gîndurile negre ale Împăratului Hadrian.

Cu mantia o flacără portocalie pe fundalul zidurilor albe ale templului, Mahanayake Thero merse încet spre parapetul nordic. Departe dedesubt se întindea tabla de şah a cîmpiilor semănate cu orez, dintr-un capăt al orizontului în celălalt, liniile negre ale canalelor de irigaţie, lucirea albastră a lui Paravana Samudra ― şi, dincolo de acea mare interioară, do­murile sacre ale Ranapurei plutind ca nişte baloane fantoma­tice, imposibil de voluminoase dacă apreciai corect distanţa. Treizeci de ani privise panorama veşnic schimbătoare, dar ştia că n-avea niciodată să cuprindă din ochi toate detaliile efeme­rei complexităţi. Culorile, hotarele se modificau cu fiecare anotimp ― de fapt, cu fiecare trecere a unui nor. Chiar şi în ziua cînd el va trece în nefiinţă, gîndi Bodhidharma, va fi ceva nou de văzut.

Un singur lucru distona cu armonia desăvîrşită a peisajului. Deşi mărunt de la această altitudine, bolovanul cenuşiu al Stîncii Diavolului arăta ca un intrus. Legenda spunea că Yak­kagala era un fragment al piscului purtător de leac pe care maimuţa-zeu Hanuman îl scăpase, în vreme ce ducea atît munte cît şi plantă camarazilor răniţi în lupta de la Ramayana.

De la distanţă era imposibil, bineînţeles, să distingi detaliile nebuniei lui Kalidasa, cu excepţia unei linii subţiri de la peri­feria grădinilor plăcerii. Totuşi, odată văzută, impactul Stîncii Diavolului nu se putea uita. Mahanayake Thero vedea cu ochii minţii, la fel de limpede ca şi cum ar fi stat între ele, labele imense ale leului ţîşnind din peretele de piatră, în vreme ce deasupra se ridicau meterezele unde, îţi venea uşor să crezi, Regele blestemat continua încă să se plimbe...

Tunetul se prăbuşi din înaltul cerului, crescînd rapid la un asemenea vacarm de forţă încît muntele însuşi păru să se zguduie. Într-o serie de bubuituri continui alergă pe boltă, pierind apoi spre est. Secunde lungi, ecourile se rotiră la marginile orizontului.

Nimeni nu putea să considere tunetul acesta ca pe un semn al ploilor. Pînă la ele mai erau trei săptămîni, iar Centrul de Control Musonic nu greşea niciodată cu mai mult de douăzeci şi patru de ore. După ce reverberaţiile se stinseră, Marele Preot se răsuci către însoţitorul său.

― Atîta despre coridoarele lor de reintrare! rosti el cu ceva mai multă supărare decît ar fi trebuit să-şi permită un expo­nent al Dharmei. Ai înregistrat măsurătorile?

Tînărul călugăr vorbi scurt în microfonul-brăţară şi aşteptă răspunsul.

― Da, au atins o sută douăzeci. Asta înseamnă cinci decibeli în plus faţă de vechiul record.

― Trimite obişnuitul protest Centrului Kennedy sau Gaga­rin, oricare din ele ar fi vinovat. Ba dacă stau şi mă gîndesc, plînge-te la amîndouă. Nu că va fi vreo diferenţă, bineînţeles...

În vreme ce cu ochii urmărea norul de vapori dizolvîndu-se încet pe cer, Venerabilul Bodhidharma Mahanayake The­ro ― al optzeci şi cincilea purtător al numelui ― avu o vedenie bruscă şi teribil de ne-călugărească: Kalidasa ar fi dispus de un tratament corespunzător pentru piloţii liniilor spaţiale intere­sate numai de raportul dolari pe kilogram urcat pe orbită ― ceva care probabil să implice trasul în ţeapă, sau elefanţi cu tălpile de metal, ori uleiul încins.

Însă viaţa fusese, fireşte, mult mai simplă cu două mii de ani în urmă.