Fîntînile Paradisului

5

Prin telescop
― Viciul meu secret, îl numea Rajasinghe, cu fals amuza­ment dar şi regret. Trecuseră ani de cînd nu mai urcase pe vîrful Yakkagalei şi, cu toate că putea să zboare acolo ori de cîte ori dorea, nu-i oferea acelaşi sentiment de împlinire. Să urci fără efort însemna să pierzi cele mai fascinante detalii arhitectonice. Nimeni nu putea spera să înţeleagă mintea lui Kalidasa fără să-i urmeze paşii pe întreg traseul, de la grădinile plăcerii pînă la palatul suspendat.

Exista totuşi un substitut, dătător de profunde satisfacţii unui vîrstnic. Cu ani de zile în urmă achiziţionase un telescop puternic şi compact de douăzeci de centimetri. Cu ajutorul lui era în stare să colinde întregul perete vestic al Stîncii, par­curgînd iarăşi calea către vîrf străbătută de atîtea ori în trecut. Privind prin ocularul dublu, îşi imagina că este suspendat în aer, suficient de aproape de zidul de granit ca întinzînd mîna să-l atingă.

Tîrziu după-amiaza, cînd razele soarelui reuşeau să pri­vească sub ieşindul de piatră protector, Rajasinghe vizita frescele, aducînd salutul său doamnelor curţii. Deşi le iubea pe toate, avea favoritele lui. Uneori vorbea în linişte cu ele, utilizînd cele mai arhaice fraze şi cuvinte pe care le ştia, perfect conştient de faptul că taprobaneza lui cea mai arhaică se plasa cu o mie de ani în viitorul lor.

La fel de mult îl amuza să-i privească pe cei vii şi să le studieze reacţiile în vreme ce urcau pe Stîncă, se fotografiau unul pe altul pe culme, sau admirau frescele. Ei n-aveau cum să bănuie că erau însoţiţi de un invizibil ― şi invidios ― specta­tor, mişcîndu-se fără efort alături, ca o fantomă, atît de aproape încît le observa fiecare expresie şi fiecare detaliu de îmbră­căminte. Atît de puternic era telescopul, încît dacă Rajasinghe ar fi fost capabil să citească de pe buze, ar fi putut să tragă cu urechea la conversaţiile turiştilor.

Dacă asta se numea indiscreţie, era destul de inofensivă, iar "viciul" său numai secret nu era, întrucît Rajasinghe se arăta încîntat să-l împărtăşească oaspeţilor. Telescopul oferea una din cele mai bune prezentări ale Yakkagalei, iar de multe ori servise şi în alte scopuri folositoare. De cîteva ori Rajasinghe alertase paznicii împotriva vînătorilor de suveniruri, iar mulţi turişti, uimiţi, se văzuseră prinşi gravîndu-şi iniţialele pe supra­faţa Stîncii.

Rareori însă folosea telescopul dimineaţa, fiindcă soarele se afla de cealaltă parte a Yakkagalei şi se zăreau prea puţine lucruri pe umbrita faţă vestică. Din cîte îşi aducea aminte, niciodată nu-l utilizase atît de devreme după răsărit, în răstim­pul în care încă savura obiceiul local al ceaiului servit în pat, împrumutat de la plantatorii europeni cu trei secole în urmă.

Totuşi acum, privind pe geamul larg deschis ce-i oferea o panoramă aproape completă a Stîncii, fu surprins să vadă o figură minusculă mişcîndu-se pe creastă, în parte profilîndu-se pe cerul limpede. Vizitatorii nu urcau niciodată atît de repede după răsărit; paznicii descuiau porţile ascensorului spre fresce abia peste o oră. Curios, Rajasinghe se întrebă cine era pasă­rea cea matinală?

Ieşi din pat, îşi puse un sarog de batist strălucitor şi merse pe verandă spre pilonul de beton care îi susţinea telescopul. Promiţîndu-şi în gînd, a cincizecea oară, să procure o husă nouă instrumentului, îndreptă cilindrul scurt spre Stîncă.

Aş fi putut paria! îşi spuse cu o plăcere considerabilă, în vreme ce comuta pe grosisment maxim. Aşadar, spectacolul din scara precedentă îl impresionase pe Morgan, cum şi tre­buia să se întîmple. Inginerul studia singur, în scurtul timp avut la dispoziţie, cum îşi făcuseră treaba arhitecţii lui Kalidasa.

Apoi Rajasinghe observă ceva de-a dreptul alarmant. Morgan mergea chiar pe muchia platoului, la numai cîţiva centimetri de prăpastia de care puţini turişti îndrăzneau să se apropie. Mulţi nu aveau curajul să şadă nici măcar în Tronul Elefantu­lui, cu picioarele atîrnîndu-le deasupra abisului; acum însă inginerul îngenunchease lîngă acesta, ţinîndu-se neglijent doar cu o mînă de sculptură şi întinzîndu-se în gol pentru a cerceta stînca de dedesubt. Rajasinghe, care nu fusese niciodată în largul său nici pe înălţimile familiare ale Yakkagalei, abia de suporta să se uite.

După cîteva minute de observaţie neîncrezătoare, decise că Morgan făcea parte dintre acei oameni, puţini la număr, deloc afectaţi de înălţimi. Memoria lui Rajasinghe, încă excelentă dar care se încăpăţîna să-i joace feste uneori, încerca să-i comunice ceva. Nu traversase pe sîrmă odată un francez cascada Niagara, iar la mijlocul ei se mai şi oprise să-şi gătească o masă? Dacă dovezile documentare n-ar fi fost copleşitoare, Rajasinghe n-ar fi dat niciodată crezare poveştii.

Şi mai exista un amănunt relevant pentru acest caz ― un incident care-l privea direct pe Morgan. Ce anume? Morgan... Morgan... Nu ştiuse practic nimic despre el pînă acum o săptămînă...

Da, asta era. O scurtă controversă care amuzase mass media o zi sau două, şi atunci probabil auzise prima dată rostit numele lui Morgan.

Inginerul Şef al proiectului Gibraltar anunţase atunci o noutate uimitoare. Deoarece toate vehiculele urmau să bene­ficieze de ghidaj automat, nu exista nici un motiv ca să se monteze parapeţi pe marginile podului. Eliminarea lor econo­misea astfel mii de tone.

Fireşte, întreaga lumea considerase ideea total oribilă. Ce s-ar întîmpla, întrebase publicul, dacă ghidajul unui vehicul ar ceda, iar maşina s-ar îndrepta spre margine?

Inginerul Şef avea răspunsul pregătit. Din păcate, avea însă prea multe...

Dacă ghidajul se defecta, frînele ar fi intrat automat în acţiune, după cum ştia oricine, iar vehiculul s-ar fi oprit în mai puţin de o sută de metri. Numai pe benzile exterioare exista posibilitatea ca o maşina să se prăbuşească peste margine, şi pentru aceasta ar fi trebuit o defecţiune totală a ghidajului, a senzorilor şi frînelor, eveniment probabil o dată la douăzeci de ani.

Pînă aici, toate bune şi frumoase. Dar Inginerul Şef adăugase o precizare. Poate că nu intenţionase să fie dată publicităţii, poate glumise. Continuase afirmînd că în cazul unui astfel de accident, cu cît mai repede se prăbuşea maşina fără să-i dete­rioreze frumosul pod, cu atît el ar fi fost mai fericit...

Nu mai e nevoie de spus ca Podul fusese totuşi înzestrat pe margini cu cabluri deflectoare. Din cîte ştia Rajasinghe, ni­meni nu căzuse încă în Mediterană. Oricum, Morgan părea foarte hotărît să se sacrifice gravitaţiei aici, pe Yakkagala. Altminteri, mişcările sale ar fi fost dificil de explicat.

Iar acum ce făcea? Îngenunchease pe o latură a Tronului Elefantului şi ţinea în mînă o cutiuţa paralelipipedică, cam de mărimea şi forma unei cărţi de modă veche. Rajasinghe abia dacă o zărea, iar maniera în care inginerul o utiliza n-avea nici un sens. Poate ca era un soi de analizor, deşi nu vedea de ce, pe Morgan l-ar fi interesat compoziţia Yakkagalei.

Dorea să construiască ceva aici? Nu i s-ar fi permis, desigur, iar Rajasinghe nu-şi putea închipui altă atracţie posibilă a locului; regii megalomani lipseau de pe piaţă. În orice caz, datorita reacţiei inginerului din seara precedentă, era sigur că Morgan nu auzise de Yakkagala înaintea sosirii sale în Tap­robane.

Şi atunci Rajasinghe, care întotdeauna se mîndrise cu stă­pînirea sa de sine în cele mai dramatice şi neaşteptate situaţii, scoase un strigat involuntar de groază. Vannevar Morgan păşise dincolo de faţa stîncii, în prăpastie..