Forsyte saga

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 1.63 Mb.
səhifə12/25
tarix18.01.2019
ölçüsü1.63 Mb.
1   ...   8   9   10   11   12   13   14   15   ...   25

— Bună ziua! zise June întorcându-se. Sunt o verişoară de-a tatălui dumitale.

— Oh! Da! Ne-am văzut în cofetăria aceea.

— Eram cu tânărul meu frate vitreg. Tatăl dumitale e acasă?

— Trebuie să se întoarcă imediat. S-a dus puţin la plimbare.

June strânse puţin pleoapele deasupra ochilor ei albaştri şi, îndreptându-şi bărbia fermă, zise:

— Te cheamă Fleur, nu-i aşa? Mi-a vorbit Holly despre tine. Ce părere ai despre Jon?

Fata ridică mâna în care avea buchetul de trandafiri, îl privi şi răspunse pe un ton calm:

— E un băiat foarte simpatic.

— Nu seamănă deloc nici cu Holly, nici cu mine. Nu-i aşa?

— Nu, deloc.

"E rece", gândi June.

Deodată Fleur zise:

— Aş vrea să te rog să-mi spui, pentru ce sunt certate familiile noastre?

June, pusă în faţa întrebării la care îl sfătuia pe Jolyon să răspundă clar şi răspicat, rămase mută. Poate pentru că-şi dădea seama că fata vrea să afle de la ea o taină pe care toată lumea i-o ascunde, sau poate pentru că un plan conceput teoretic nu corespunde întotdeauna cu realitatea.

— Trebuie să-ţi spun, zise Fleur, că, ascunzând în faţa unui om adevărul, îl duci în mod sigur la cele mai grave bănuieli. Tata mi-a spus c-a fost o ceartă pentru avere. Dar eu nu cred, căci amândouă familiile sunt bogate. Nu mi se pare că în neamul nostru ar fi putut fi cineva atât de bourgeois49.

June roşi. Acest cuvânt, raportat la bunicul sau tatăl ei, o jignea.

— Bunicul meu, răspunse ea, era foarte generos, şi tatăl meu de asemenea. Nici unul din ei n-a fost câtuşi de puţin bourgeois.

— Bine, înţeleg. Dar atunci despre ce e vorba? întrebă Fleur.

June, dându-şi seama că această fată, un tânăr vlăstar Forsyte, ştie ce vrea şi nu se lasă amăgită, hotărî să-i reziste, deşi voia să afle câte ceva despre sentimentele lui Fleur.

— Pentru ce vrei să ştii?

Fata mirosi trandafirii.

— Vreau să ştiu pentru că nu vor să-mi spună.

— Ei bine, a fost ceva în legătură cu proprietatea. Dar în patrimoniul unui om sunt mai multe feluri de bunuri.

— Aha, începe să devină grav. Acum într-adevăr trebuie să aflu.

Faţa subţire şi hotărâtă a lui June tremura sub pălărioara rotundă de sub care ieşeau buclele-i aurii, cărunte. Parcă lupta în care se aruncase ar fi întinerit-o.

— Să ştii c-am văzut cum ai lăsat să-ţi cadă batista, zise ea. E ceva între tine şi Jon? Dacă da, cred că e mai cuminte să renunţi.

Fleur păli, dar zise zâmbind:

— Dacă ar fi ceva între noi, apoi acesta nu-i mijlocul potrivit pentru a mă îndepărta.

În faţa bravurii acestui răspuns, June îi întinse mâna.

— Să ştii că-mi placi, dar tatăl tău nu-mi place şi nu mi-a plăcut niciodată. Haide să vorbim pe faţă.

— Ai venit aici pentru a-i spune şi lui că nu-ţi place?

June râse.

— Nu, am venit pentru tine.

— Ce frumos din partea ta!

Fata ştia să se apere.

— Eu am de două ori şi jumătate vârsta ta, zise June, şi totuşi îţi dau dreptate. E îngrozitor să nu poţi face ceea ce vrei.

Fata zâmbi din nou.

— Într-adevăr, cred c-ar fi bine să-mi spui adevărul.

Copila aceasta ştia să insiste.

— Nu-i secretul meu. Dar am să văd ce e de făcut, căci, după părerea mea, atât tu, cât şi Jon trebuie să-l aflaţi. Şi acuma îţi zic la revedere.

— Nu vrei să-l aştepţi pe tata?

June făcu semn că nu.

— Spune-mi, te rog, cum pot trece pe celălalt mal?

— Am să te duc eu cu barca mea.

— Ascultă, Fleur! zise June spontan; dacă vii la Londra, treci pe la mine. Iată adresa mea. De obicei seara vine mult tineret pe la mine. N-am să-i spun tatălui tău nimic.

Fata dădu aprobativ din cap.

În barcă, June o privi vâslind şi gândi: "E foarte frumuşică şi bine făcută. N-aş fi crezut ca Soames să aibă o fată atât de reuşită. Jon şi cu ea ar fi o pereche frumoasă."

Dorinţa de a-şi găsi o pereche murise în sufletul lui June, dar pentru alţii lucrul acesta o preocupa. Se opri la malul celălalt, urmărind-o din ochi pe Fleur. Fata dădu drumul unei vâsle pentru a-i face semn cu mâna, iar June, cu sufletul îndurerat, porni încetişor prin lunca înverzită a râului. După cum libelulele din faţa ei goneau una după alta, aşa se întâmpla şi cu tinerii, iar iubirea îi încălzea întocmai cum se încălzeau fluturii la soare. Tinereţea ei! Era mult de atunci — de când ea şi Phil... Şi după aceea? Nimic. Nici un bărbat nu-i fusese pe plac. Şi iat-o singură. Dar ce cumplită piedică se afla între aceşti doi tineri dacă, într-adevăr, se iubeau, după câte spunea Holly — lucru de care se temea şi tatăl ei, şi Irene, şi Soames. Ce piedică cumplită! Iar în sufletul lui June se trezi elanul pentru viitor şi dispreţul pentru trecutul depăşit, căci aceasta era forma pe care o lua principiul activ în sufletul unei fiinţe care a crezut că numai dorinţele ei au importanţă şi că opoziţia celorlalţi nu trebuie luată în seamă. Se opri puţin pe malul Tamisei, în liniştea caldă a după-amiezei de vară; admiră nuferii, frunzele sălciilor, peştii care săreau din apă, aspiră cu nesaţ mirosul de iarbă proaspătă şi mireasma florilor de pe luncă, gândindu-se la mijloacele prin care ar putea forţa pe toţi oamenii să fie fericiţi. Jon şi Fleur! Doi bieţi neajutoraţi — ce mici şi dulci neajutoraţi! Păcat de ei! Trebuie să existe o soluţie! Nimeni nu poate privi cu indiferenţă o situaţie ca a lor. Merse mai departe şi, înfierbântată şi revoltată, sosi la gară.

În aceeaşi seară, fidelă pornirii ei fireşti de a acţiona direct, ceea ce a făcut ca mulţi oameni s-o evite, îi spuse tatălui ei:

— Tată, să ştii că am fost la Soames şi am vorbit cu Fleur. Mi se pare foarte simpatică. Cred că nu-i bine să urmaţi politica struţului şi să vă ascundeţi capul în nisip.

Jolyon o privi uluit, puse pe masă ceaşca cu cafea de orz şi începu să fărâmiţeze o bucată de pâine.

— S-ar părea că tocmai asta faci tu. Ai uitat cine-i tatăl ei?

— Lasă trecutul să-şi îngroape morţii!

Jolyon se ridică.

— Anumite lucruri nu se pot îngropa niciodată.

— Nu sunt de acord, răspunse June. Acestea sunt cele mai grave piedici în calea fericirii şi progresului. Tu nu înţelegi vremurile în care trăim, tată dragă. Astăzi lucrurile depăşite nu mai au valoare. Nu văd pentru ce te temi ca Jon să afle trecutul mamei lui. Cine mai dă importanţă unei poveşti de felul acela? Codul civil e şi azi la fel cu cel de pe vremea când Soames n-ar fi putut divorţa de Irene dacă n-ai fi intervenit tu. Precum vezi, legile căsătoriei nu s-au schimbat, în schimb noi, oamenii, am evoluat. Aşa că astăzi nu mai are nici o importanţă. Căsătoria care nu-ţi dă putinţa să-ţi dobândeşti libertatea e un fel de sclavie; e nedrept ca un om să fie proprietarul altui om; astăzi toată lumea e de acord asupra acestui principiu. Ce importanţă mai are acum dacă Irene a călcat o lege de odinioară?

— Desigur că ai dreptate, zise Jolyon, dar în cazul nostru nu e vorba de legi, e vorba de sentimente omeneşti.

— Fireşte că da, strigă June, sentimentele omeneşti dintre aceşti doi tineri!

Scumpa mea, zise Jolyon cu o blândă exasperare, spui prostii.

— Ba deloc! Dacă se iubesc cu adevărat, pentru ce să-i nenorociţi din pricina trecutului?

Tu n-ai trăit acel trecut. Eu l-am cunoscut prin ceea ce a simţit soţia mea; l-am trăit cu nervii şi imaginaţia mea, aşa cum numai un om care iubeşte poate face.

June se ridică şi ea şi începu să se plimbe agitată prin cameră.

— Dacă, zise ea brusc, Fleur ar fi fost fata lui Phil Bosinney, te-aş înţelege. Pe el l-a iubit Irene: pe Soames niciodată.

Jolyon scoase un sunet înăbuşit, ce semăna cu glasul ţărăncilor din Italia când îşi mână catârii. Inima începu a-i bate foarte iute, dar nici nu o luă în seamă, atât era de copleşit de ceea ce simţea.

— Se vede că nu înţelegi, June. Nici eu şi nici Jon, după câte îl cunosc, nu ţinem seama de un trecut amoros. Dar aici e vorba de oroarea unei căsătorii fără iubire. Fata aceasta e fiica bărbatului care a fost odinioară proprietarul mamei lui Jon, posedând-o ca pe o negresă-sclavă. Iată o imagine pe care n-o poţi alunga: te sfătuiesc să nu încerci asta. June! Tu pretinzi să privim liniştiţi cum Jon se leagă de carnea şi sângele bărbatului care a posedat-o pe mama lui împotriva voinţei ei. N-are nici un rost să tăiem firu-n patru; sper că te-ai lămurit o dată pentru totdeauna. Şi dacă ţii să nu închid ochii toată noaptea, poţi continua discuţia.

Apoi, ducând mâna la inimă, se întoarse cu spatele la fiica lui şi privi îngândurat spre Tamisa.

June era în aşa fel plămădită, că nu vedea stupul de albine până când nu intra cu capul între ele, dar de data aceasta se sperie cu adevărat. Apropiindu-se de tatăl ei, îşi trecu mâna pe sub braţul lui. Nu era convinsă că el are dreptate şi că ea se înşală, căci aşa ceva ar fi fost împotriva firii ei, dar văzând cât îl doare această poveste, June fu profund mişcată. Lipindu-şi obrazul de umărul lui rămase aşa fără a spune o vorbă.

Fleur, după ce-şi conduse verişoara mai în vârstă la celălalt mal, nu se întoarse de-a dreptul acasă, ci vâsli mai departe spre trestii, în bătaia soarelui. Frumuseţea şi pacea acelei după-amiezi o vrăji chiar şi pe Fleur pentru câteva zile, cu toate că ea nu prea era înclinată spre poezie şi visare. Pe câmpul de lângă malul unde oprise barca se afla o maşină trasă de un cal cenuşiu, ce întorcea fânul proaspăt cosit. Urmări emoţionată cascadele de iarbă ce cădeau din roţile maşinii; păreau atât de răcoroase şi proaspete! Uruitul şi vâjâitul motorului se topeau în foşnetul sălciilor şi plopilor care, împreună cu uguitul unui porumbel sălbatic, alcătuiau o adevărată melodie a apei care curge. Lângă ea, în apa adâncă, verde şi limpede, trestiile, asemenea unor şerpi galbeni, se suceau luptându-se cu şuvoiul; iar pe celălalt mal se vedeau câteva vite cornute ce stăteau la umbră dând alene din coadă. Era o după-amiază făcută pentru visare. Fleur scoase din buzunar scrisorile lui Jon — nu erau ele prea sentimentale, dar printre rândurile în care descria tot ceea ce văzuse pe unde umblase, citea cu plăcere dorul lui năprasnic pentru ea, şi toate se încheiau cu vorbele: "Cu dragoste, al tău J". Fleur nu era sentimentală, dorinţele ei erau concrete şi concentrate, dar dacă în această odraslă născută din Soames şi Anette era vreo urmă de poezie, ea s-a manifestat în aceste săptămâni de aşteptare şi în jurul chipului lui Jon. Amintirile care o legau de el erau una cu frumuseţea ierbii proaspete, a mugurilor, a florilor şi a apei care curgea lin. Fleur se gândea la Jon, fericită, chiar şi atunci când aspira miresmele luncii. Stelele o încredinţau că sufletul ei e alături de el, acolo în punctul acela central din harta Spaniei; iar în zori de zi, pe pânzele de păianjen acoperite cu rouă, în razele soarelui care pătrundea în grădină prin ceaţa dimineţii, în strălucirea vagă şi promisiunea unei zile senine, Fleur îl vedea numai pe Jon.

În timp ce citea scrisorile, trecură maiestuos două lebede albe urmate de şase pui, flotilă înaripată, plutind în linie dreaptă, cu distanţe egale, parcă măsurate anume, între fiecare cap şi coadă. Fleur strânse scrisorile şi începu să vâslească spre debarcaderul din faţa casei lor. În parc, trecând pe pajişte, se întreba dacă e bine să-i vorbească tatălui ei despre vizita lui June. Nu-i bine să nu-i spună, căci el tot va afla de la valet şi i se va părea suspect. Hotărî să-i spună cu atât mai mult cu cât i se oferă un nou prilej de a reveni asupra motivului conflictului dintre familiile lor. Porni în calea lui.

Soames plecase de acasă pentru a vizita un teren pe care autorităţile locale hotărâseră să construiască un sanatoriu pentru oameni cu plămânii slabi. Credincios principiilor lui individualiste, Soames nu lua parte la administraţia locală, ci se mulţumea cu plata taxelor comunale şi a impozitelor care se urcau din zi în zi. Totuşi Soames nu putea rămâne indiferent faţă de acest plan nou şi primejdios. Terenul era situat la mai puţin de o jumătate de milă de casa lui. Fireşte că era de acord cu lupta împotriva tuberculozei, dar socotea că acesta nu era locul potrivit. Trebuie să se construiască sanatoriul, dar mai departe. Deci luă atitudinea caracteristică oricărui Forsyte adevărat; necazurile şi bolile altora nu-l priveau, iar Statul n-are decât să-şi facă datoria în aşa fel, încât să nu prejudicieze întru nimic beneficiile care rezultă din drepturile lui achiziţionate sau moştenite. Francie, cea mai independentă membră a familiei Forsyte (exceptându-l poate pe Jolyon), îi pusese odată, pe un ton răutăcios, următoarea întrebare: "Soames, spune-mi, te rog, ai văzut tu vreodată numele Forsyte pe-o listă de subscripţie?" Fie ce-o fi, el era convins că un sanatoriu va aduce prejudicii acestei regiuni, aşa că va iscăli petiţia prin care se protesta împotriva construirii lui. Întorcându-se spre casă, după ce luase această hotărâre fermă, o văzu pe Fleur venindu-i în întâmpinare.

În ultima vreme fata fusese mult mai caldă faţă de el, petrecuseră vara împreună, şi vremea fusese atât de frumoasă, încât Soames se simţea întinerit; Anette îşi găsea mereu de lucru prin Londra, cu un pretext sau altul, aşa încât s-a putut bucura din plin de prezenţa lui Fleur. Tânărul Mont îşi făcuse obiceiul să vină cu motocicleta pe la ei din două în două zile. Slavă Domnului, tânărul şi-a ras mustăţile acelea care semănau cu două perii de dinţi tocite, şi nu mai avea mutră de pehlivan! Adeseori, după masa de seară, tânărul Mont şi un alt tânăr de prin apropiere, împreună cu Fleur şi cu o prietenă care locuia la ei, dansau în hol după muzica pianului electric care, fără să fie atins de mâna cuiva, executa cu clapele lui strălucitoare un foxtrot după altul. Din când în când apărea şi Anette, dansând graţios în braţele vreunuia din cei doi tineri. Iar Soames venea până-n uşa salonului şi privea cu nasul într-o parte, urmărind să prindă un zâmbet din partea lui Fleur, apoi se întorcea la fotoliul din faţa căminului din salon şi continua citirea ziarului The Times sau studia catalogul de preţuri al vreunui colecţionar de tablouri. Ochii lui urmăreau neîncetat, cu teamă, expresia de pe faţa ei, şi credinţa lui era că fata uitase de capriciul acela îngrijorător.

Când se întâlniră pe şoseaua prăfuită, Soames o luă de braţ.

— Tată, ghici cine te-a căutat? N-a putut aştepta. Ghici?

— Eu nu ghicesc niciodată, zise Soames neliniştit. Cine a fost?

— Verişoara ta, June Forsyte.

Fără să-şi dea seama, Soames o strânse puternic de braţ.

— Şi ce a vrut?

— Nu ştiu. Dar văd că ea a trecut peste duşmănia familială. Nu-i aşa?

— Duşmănie? Ce duşmănie?

— Aceea care există în imaginaţia ta, scumpule.

Soames îşi luă mâna de pe braţul ei. Oare glumeşte sau e o încercare de a afla ceva de la el?

— Probabil c-a vrut să-mi vândă vreun tablou, zise în cele din urmă.

— Eu nu cred. Poate că i s-a făcut dor de tine, aşa cum se cuvine între rude.

— Nici nu-mi este verişoara primară, mârâi Soames.

— Şi este fata duşmanului tău.

— Ce vrei să spui, Fleur?

— Iartă-mă, scumpule, mi s-a părut că a fost duşmanul tău.

— Duşman! repetă Soames. E o poveste veche. Nu ştiu de unde-ţi vin ideile astea!

— De la June Forsyte.

Un soi de inspiraţie o făcu să spună aceste vorbe, crezând că poate astfel, tatăl ei, bănuind că aflase totul sau măcar o parte din adevăr, îi va dezvălui taina.

Într-adevăr, Soames era buimăcit, dar Fleur subevaluase prudenţa şi dârzenia lui.

— Dacă ştii, îi spuse pe un ton rece, de ce mă mai chinuieşti?

Fleur îşi dădu seama că mersese prea departe.

— Nu vreau să te chinuiesc, scumpule. Ai dreptate, n-are rost să aflu mai mult! De ce m-aş osteni pentru detaliile acelui "mic" mister? Je m'en fiche50!... ca să vorbesc în termenii lui Profond.

— Individul acela! zise Soames cu un aer grav.

Totuşi individul acela a jucat un rol important, deşi invizibil, în vara aceea — căci de atunci nu mai venise pe la ei. Din duminica în care Fleur, urmărindu-l de la fereastra sălii cu tablouri, făcuse câteva observaţii asupra lui, Soames se gândise mult la Profond, şi întotdeauna în legătură cu Anette. Aparent nu avea nici un motiv precis, totuşi, faptul că în ultima vreme Anette era mai frumoasă ca de obicei îl punea pe gânduri. De la război încoace simţul lui de proprietate devenise mai subtil, mai puţin categoric şi mult mai elastic, de aceea, îndoielile şi ameninţările nu mai luau proporţii în sufletul lui. Întocmai cum stă cineva pe malul unui fluviu din America, privindu-l cum curge încet şi liniştit, ştiind că în mâlul de pe fundul albiei se află poate un crocodil cu botul căscat, deşi capul nu i se poate deosebi de un buştean căzut în apă — aşa privea şi Soames cursul vieţii lui, dându-şi seama, în mod subconştient, de prezenţa lui Monsieur Profond dar refuzând să înregistreze mai mult decât botul acestuia, poate deschis. În această fază a vieţii lui avea, la drept vorbind, tot ceea ce dorea, şi era foarte fericit — în măsura în care un om cu firea lui putea fi fericit. Simţurile i se potoliseră; iar sentimentele lui toate îşi găseau satisfacţie în iubirea faţă de Fleur; colecţia lui era renumită, banii bine investiţi; sănătatea excelentă, în afară de câte o jenă uşoară la ficat din când în când; nu începuse încă a se gândi serios la ceea ce se va întâmpla după moartea lui; tindea să creadă că nu se va întâmpla nimic. El proceda ca omul care aduna monezi de aur; ar fi fost o perversitate şi o oroare să râcâi aurul la suprafaţă, pentru a vedea ce se află sub el, mai ales că poate ar fi văzut ceva neplăcut. I se părea că are în faţă două petale de trandafir veştejite — una capriciul lui Fleur, cealaltă botul lui Monsieur Profond — dar spera că, ocupându-se stăruitor de ele, ambele petale îşi vor reveni.

În seara aceleiaşi zile, întâmplarea, acest musafir care apare pe neaşteptate chiar şi în viaţa celor mai bine asiguraţi membri ai familiei Forsyte, îi dădu lui Fleur cheia cu care putea pătrunde taina care o preocupa. Tatăl ei coborî în sufragerie fără batistă şi în timpul mesei simţi nevoia să-şi sufle nasul.

— Lasă că-ţi aduc eu una, scumpule, îi zise şi fugi în camera lui. Punga de mătase veche şi decolorată, unde erau aşezate batistele tatălui ei, avea două despărţituri; într-una erau batistele, iar cealaltă, închisă cu nasturi, cuprindea un obiect plat şi tare. Cu o curiozitate copilărească, Fleur o deschise. Găsi o fotografie înrămată, cu chipul ei când era mică de tot. O privi emoţionată, ca atunci când te afli în faţa unei descoperiri. Cum o ţinea în mână, fotografia alunecă puţin, şi Fleur observă dedesubt o altă fotografie. Dădu fotografia ei la o parte şi văzu o faţă pe care parcă o cunoştea, o femeie tânără, foarte frumoasă, într-o rochie de seară foarte demodată. Puse apoi la loc fotografia ei, luă o batistă şi coborî. Abia pe scări îşi dădu seama cine era femeia. Da, desigur-desigur, mama lui Jon! Această descoperire o cutremură. În vâltoarea gândurilor, Fleur se opri pe loc. Ah, da! A înţeles! Tatăl lui Jon s-a căsătorit cu femeia pe care tatăl ei voia s-o ia de nevastă, şi se prea poate că tatăl lui Jon a sedus-o chiar prin mijloace neleale. Apoi, temându-se ca nu cumva atitudinea ei să trădeze descoperirea acestui secret, nu se mai gândi deloc la această problemă şi, luând o atitudine degajată, fluturând în mână batista de mătase, intră în sufragerie.

Am ales-o pe cea mai moale, tată.

— Hm! zise Soames; batistele acestea le folosesc numai când am guturai. Dar nu face nimic, e bună.

Fleur petrecu toată seara reflectând; îşi aduse aminte de expresia de pe faţa tatălui ei, în cofetărie — stranie şi artificială expresie, foarte ciudată. Trebuie s-o fi iubit mult pe femeia aceea, dacă îi păstrează fotografia de atâta amar de vreme, cu toate că pe ea a pierdut-o. Obiectivă şi fără milă, Fleur se gândi apoi la relaţiile dintre tatăl şi mama ei. Oare a iubit-o vreodată cu adevărat? După părerea ei, nu. Jon era fiul femeii pe care el a iubit-o cu adevărat. Deci nu vedea pentru ce îl poate supăra iubirea ei faţă de Jon; trebuie să se obişnuiască cu această idee. Suspinul ei uşurat se rătăci în faldurile cămăşii de noapte pe care tocmai o îmbrăca.

Capitolul III

ÎNTÂLNIRI


Oamenii tineri nu-şi dau seama de vârstă decât în faţa unor şocuri. De pildă, abia când se întoarse din Spania îşi dădu seama Jon cât e de bătrân tatăl său. Faţa celui de al patrulea Jolyon din neamul Forsyte, chinuită de aşteptare, îi produse un şoc — părea atât de trasă şi atât de bătrână! Masca tatălui său căzuse la emoţia revederii, şi abia acum îşi dădu seama băiatul cât de mult i-a lipsit. Se mângâia, gândindu-se: "N-am fost eu acela care a dorit plecarea!" Supunerea faţă de bătrâni nu mai era la modă, dar ţinuta interioară a lui Jon nu era deloc modernă. Tatăl lui a suferit şase săptămâni pentru a-l face să uite şi pentru a-şi schimba sentimentele, şi iată-l pe punctul de a reîncepe întocmai ca până acum... Jon era amărât căci tatăl său fusese întotdeauna foarte bun cu el şi nu merita să-l facă să sufere.

Când îl întrebă:

— Ei, bătrâne! Cum ţi-a plăcut marele Goya? inima lui Jon bătu foarte iute, căci avea mustrări de conştiinţă. Marele Goya exista numai pentru că pictase o fată care semăna cu Fleur.

În prima seară după sosire, Jon adormi chinuit de remuşcări, dar dimineaţa se deşteptă cu sufletul plin de speranţe. Era ziua de cinci iulie şi întâlnirea cu Fleur fusese stabilită pentru ziua de nouă. Deci, va rămâne acasă trei zile şi după aceea se va întoarce la fermă. Totuşi, trebuie să încerce ceva pentru a o vedea.

În viaţa bărbaţilor există un inexplicabil ritm care duce la nevoia de a-şi comanda pantaloni, nevoie pe care nici cei mai iubitori părinţi nu o pot contesta. Deci, a doua zi, Jon plecă la Londra şi, după ce trecu prin Conduit Street şi-şi comandă cele necesare pentru a-şi linişti conştiinţa, porni spre Piccadilly. Stratton Street, unde era clubul lui Fleur, se afla lângă Devonshire House. Un pic de noroc şi ar putea-o găsi chiar la club. Jon coborî pe Bond Street cu bătăi de inimă; i se părea că toţi tinerii pe care îi întâlnea erau mai bine decât el. Îşi purtau hainele cu un aer degajat, erau siguri de ei; erau mai în vârstă. Brusc, fu copleşit de convingerea că Fleur îl uitase. În aceste săptămâni fusese atât de preocupat de iubirea lui, încât uitase să se gândească la această posibilitate. Obrazul i se întunecă, iar palmele i se umeziră de-o sudoare rece. Fleur putea cuceri orice tânăr numai cu un zâmbet — nu era pe lume fată mai frumoasă decât Fleur! Jon trăi câteva clipe dure. Dar era convins că un bărbat trebuie să primească demn orice i s-ar întâmpla. Înarmat cu această filozofie, se opri în faţa unei prăvălii de antichităţi. Pe Bond Street se găseau, pe vremuri, cele mai renumite magazine din Londra, acum însă Jon nu observă nimic deosebit, în afară de una sau două pălării-ţilindru de culoare cenuşie şi de soarele arzător. Merse mai departe şi, când coti spre Piccadilly, se ciocni cu Val Dartie, care mergea spre clubul "Iseeum", unde fusese primit de curând.

Hallo, tinere! Încotro?

Jon roşi.

— Am fost la croitor.

Val îl măsură de câteva ori de sus până jos.

— Mă bucur că te-am întâlnit. Mă duc să-mi comand nişte ţigarete şi apoi mergem să luăm ceva împreună.

Jon îi mulţumi. Spera să afle de la Val ceva despre ea. În tutungerie situaţia Angliei, coşmarele presei şi ale oamenilor de stat erau privite din altă perspectivă.

— Am înţeles, domnule, exact ţigaretele pe care i le furnizam tatălui dumneavoastră. Doamne, Dumnezeule! Domnul Montague Dartie a fost clientul meu din — staţi puţin — din anul în care Melton a câştigat Derbyul. A fost unul din cei mai buni clienţi ai mei. Un zâmbet vag lumină faţa tutungiului. Să ştiţi că mi-a dat multe indicaţii pentru curse! Dacă-mi aduc bine aminte, cumpăra săptămânal câteva pachete de o sută şi niciodată n-a fumat altă ţigaretă. Era un gentleman foarte amabil, mi-a adus mulţi clienţi. Mi-a părut foarte rău când am auzit de accidentul acela. Un client vechi şi bun ca dânsul nu-l poţi uita.



Dostları ilə paylaş:
1   ...   8   9   10   11   12   13   14   15   ...   25
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə