Forsyte saga

Încăperea era plină de mişcare şi de murmurul conversaţiei. Nimeni nu auzea nimic din ceea ce spuneau ceilalţi; dar aceasta nu avea prea mare importanţă, căci nimeni nu avea timp să aştepte ceva atât de lent ca un răspuns. Conversaţia modernă i se părea lui Winifred foarte diferită de cea din zilele tinereţii ei, când era la modă vorbirea tărăgănată. Însă era "amuzantă" şi, fireşte, acesta era lucrul cel mai important. Chiar şi cei din neamul Forsyte vorbeau foarte iute — Fleur şi Christopher, Imogen şi Patrick, cel mai mic dintre copiii tânărului Nicholas.

Soames tăcea; dar George, lângă pianină, vorbea în gura mare cu Francie, care stătea lângă cămin. Winifred se apropie de al optulea baronet. Acesta i se părea mai odihnitor; avea un nas fin şi puţin acvilin, iar mustăţile-i cărunte cădeau în jos; ea îi spuse pe un ton tărăgănat şi zâmbind:

— E plăcut, nu-i aşa?

Răspunsul baronetului zbură printre buzele lui zâmbitoare cu o repeziciune uimitoare:

— Vă aduceţi aminte de povestea lui Frazer⁶⁴ despre tribul acela care îngroapă mireasa în pământ până la talie?

Vorbea la fel de iute ca toată lumea! Avea ochi negri, mici, vioi, înconjuraţi de riduri mici, ca ochii unui preot catolic. Brusc, Winifred simţi că i-ar putea spune lucruri neplăcute.

— Nunţile sunt întotdeauna atât de amuzante, murmură ea şi plecă mai departe spre Soames.

Liniştea lui era bizară, dar Winifred îşi dădu imediat seama de motivul tăcerii lui. La dreapta îl avea pe George Forsyte, iar la stânga pe Anette şi pe Prosper Profond. Nu se putea mişca deloc căci, ori îi vedea pe cei doi împreună, ori reflectaţi de ochii batjocoritori ai lui George. Atitudinea lui de-a nu observa nimic era, într-adevăr, mai nimerită.

— Aud că Timothy se stinge, zise el trist.

— Unde-l înmormântezi, Soames?

— La Highgate. Numărând pe degete, continuă: Vor fi cu totul doisprezece în cavou, inclusiv soţiile. Cum o găseşti pe Fleur?

— Excepţional de bine.

Soames dădu din cap. N-o văzuse niciodată mai frumoasă, şi totuşi nu putea scăpa de impresia că toată această poveste era nefirească — din mintea lui nu dispărea imaginea trupului lui Fleur ghemuit în colţul divanului. Din noaptea aceea şi până-n ziua de azi Fleur nu-i făcuse nici o destăinuire. Aflase de la şofer că Fleur fusese de câteva ori la Robin Hill, dar totul era pustiu — casa goală, nu era nimeni acasă. Ştia, de asemenea, că primise o scrisoare, dar nu-i cunoştea cuprinsul; ştia doar că, după primirea ei, Fleur se închisese în cameră şi plânsese. Observase că uneori Fleur îl privea crezând că n-o vede, întrebându-se, desigur, mereu: Ce-o fi făcut? Oare cu ce-o fi greşit de-l urăsc într-atât oamenii aceia? Dar n-avea ce-i face! Anette se întorsese, şi vara trecuse liniştită — foarte greu, până când, pe neaşteptate, Fleur îi spusese că se căsătoreşte cu tânărul Mont. În acel moment parcă-i arătase ceva mai multă afecţiune. Iar el fusese de acord — ce rost avea să se opună? Dumnezeu i-e martor că niciodată n-ar fi vrut s-o supere cu ceva. Tânărul Mont părea îndrăgostit la nebunie. Fără îndoială că era deprimată; şi era atât de tânără, absurd de tânără! Dar dacă s-ar fi opus căsătoriei, nu ştia ce-ar fi putut face Fleur; căci el nu dorea s-o vadă că învaţă o meserie, că se face medic sau avocat; prostii! Fleur nu avea nici o înclinare spre pictură, beletristică sau muzică, după concepţia lui singurele meserii acceptabile pentru femeile nemăritate, obligate să muncească în ziua de azi. Deci, cel mai sănătos lucru pentru ea era căsătoria. Vedea prea bine cât era de plină de viaţă şi neastâmpărată. Anette fusese şi ea de aceeaşi părere — Anette, din spatele vălului ţesut din refuzul lui de a lua cunoştinţă de ceea ce se petrece în jurul ei, şi dacă se petrece ceva. Anette spusese: "Las-o să se căsătorească cu tânărul acesta. E băiat drăguţ — nu-i atât de aiurit pe cât pare." De unde avea Anette aceste expresii, el nu ştia — totuşi părerile ei îi potoliră îndoielile. Soţia lui, indiferent de purtarea ei, avea o viziune justă şi o cantitate aproape supărătoare de bun-simţ. Îi dădu o zestre de cincizeci de mii de lire sterline, cu act dotal astfel întocmit, încât banii să rămână ai ei în cazul când căsătoria nu va reuşi. Putea să reuşească? Ştia că tot îl mai iubeşte pe băiatul acela. Tinerii vor petrece luna de miere în Spania. După plecarea ei, se va simţi şi mai părăsit. Dar mai târziu, poate, ea va uita şi se va apropia din nou de el! Glasul lui Winifred îi întrerupse visarea.

— Ce? Nemaipomenit! Uite-o pe June!

Acolo, într-o rochie chimono — ce lucruri purta! —, cu părul ieşind de sub o panglică, Soames o văzu pe verişoara lui, iar pe Fleur întâmpinând-o călduros. Ieşiră amândouă şi porniră în sus pe scări.

— Într-adevăr, zise Winifred, face cele mai imposibile lucruri! Stranie idee venirea ei!

— Dar de ce ai poftit-o? mârâi Soames.

— Credeam, fireşte, că nu va accepta invitaţia.

Winifred uitase că purtarea lui June se baza pe o trăsătură principală a caracterului ei; sau, cu alte cuvinte, omisese faptul că Fleur era acum o "neajutorată".

La primirea invitaţiei, primul gând al lui June fusese: "Nu mă duc la ei pentru nimic în lume!"; iar după aceea, într-o dimineaţă, trezindu-se după ce-o visase pe Fleur, care, dintr-o barcă, îi făcea semne deznădăjduite, se răzgândi.

Când Fleur veni spre ea şi-i zise: "Vino cu mine sus până-mi schimb rochia", o urmă numaidecât pe scări în sus. Fata o conduse în fosta cameră a lui Imogen, care-i servea acum ei drept cameră de toaletă.

June se aşeză pe pat, subţire şi dreaptă, o mică făptură vioaie, ajunsă la asfinţitul vieţii. Fleur încuie uşa. Îşi dezbrăcă rochia de mireasă şi se opri în faţa ei. Ah! Cât era de frumoasă!

— Cred că mă socoteşti nebună, îi zise cu buze tremurânde, căci în locul lui ar fi trebuit să fie Jon. Dar ce importanţă are? Michael mă iubeşte şi de altceva nu-mi pasă. Aşa scap de acasă. Ducând mâna la volanele care-i acopereau sânii, scoase o scrisoare. Iată ce mi-a scris Jon!

June citi: "Lake Okanagen, British Columbia. Nu mă mai întorc în Anglia. Dumnezeu să te binecuvânteze în veci! Jon."

— După cum vezi, ea s-a pus la adăpost, zise Fleur.

June îi restitui scrisoarea.

— Nu fi nedreaptă cu Irene, îi răspunse. I-a spus întotdeauna că poate face ceea ce vrea el.

Fleur zâmbi cu amărăciune.

— Spune-mi, n-a distrus ea şi viaţa ta?

June îşi ridică privirea spre Fleur.

— Nimeni nu poate distruge viaţa cuiva, scumpa mea. E o prostie să spui aşa ceva. Lucrurile se întâmplă, iar noi trebuie să le depăşim.

June, înspăimântată, o văzu pe Fleur căzând în genunchi, cu faţa îngropată în chimonoul ei. Hohote înăbuşite o izbiră dureros.

— Lasă, fetiţo! Haide, nu mai plânge, îi şoptea la ureche. Haide, totul trece!

Dar bărbia lui Fleur se adâncea din ce în ce mai mult în braţele ei, şi hohotele erau din ce în ce mai sfâşietoare.

Aşa este! Aşa a fost să fie! Mai târziu se va simţi mai bine. June mângâie părul scurt de pe capul frumos al fetei şi toate sentimentele ei materne, risipite, se concentrară iarăşi, trecând prin vârful degetelor ei până în creierul lui Fleur.

— Nu te lăsa copleşită de durere, scumpa mea, îi zise în cele din urmă. Noi nu suntem stăpânii vieţii noastre, dar putem lupta. Caută să te bucuri de ceea ce e bun în viaţă. Am trecut şi eu prin clipele astea. Am suferit şi eu aşa cum suferi tu; şi am plâns aşa cum plângi şi tu. Şi, uită-te la mine!

Fleur înălţă capul; şi hohotul de plâns se transformă într-un hohot de râs înăbuşit. În faţa ei se afla o fiinţă subţiratică, sălbatică şi fără rost, dar ochii îi erau plini de curaj.

— Foarte bine! zise ea. Îmi pare rău. Am să-l uit, sper, dacă zbor iute şi destul de departe.

Apoi, ridicându-se în picioare, se îndreptă, clătinându-se, spre lavoar.

June o urmări cum îşi îndepărta urmele emoţiei cu apă rece. Iar când se opri în faţa oglinzii, în afară de o mică roşeaţă nu se mai vedea nimic. June se ridică de pe pat şi luă în mână o pernă de ace. Singura manifestare de simpatie de care fu capabilă fu să împlânte cu stângăcie două ace în locuri nepotrivite.

— Dă-mi o sărutare, îi zise când o văzu pe Fleur îmbrăcată, şi îşi lipi bărbia de obrajii fierbinţi ai fetei.

— Trebuie să trag câteva fumuri, zise Fleur, nu mă aştepta.

June ieşi, lăsând-o aşezată pe pat, cu o ţigaretă în gură, cu ochii pe jumătate închişi, şi coborî. În uşa salonului stătea Soames, tulburat din cauza întârzierii lui Fleur. June făcu un semn din cap şi trecu mai departe. Dând de verişoara ei, Francie, îi zise:

— Uită-te la el! şi ridică bărbia spre Soames. Bărbatul ăsta e blestemat!

— Ce vrei să spui? zise Francie; cum blestemat?

June nu-i răspunse la întrebare.

— Nu aştept până când pleacă tinerii, rosti; la revedere!

— La revedere! zise Francie_; holbând ochii ei de un cenuşiu celtic. Duşmănia de odinioară! Într-adevăr, era chiar romantic!

Soames, apropiindu-se de scară, o văzu pe June plecând şi răsuflă uşurat. Dar de ce nu venea Fleur? O să scape trenul. Trenul acesta o ducea departe de el, şi totuşi avea emoţii la gândul că l-ar putea scăpa. Apoi apăru Fleur, coborî în goană scările îmbrăcată într-o rochie roşcată, cu o pălărie neagră de catifea, trecu pe lângă el şi intră în salon. Văzu cum o sărută pe mama ei, pe mătuşa ei, pe soţia lui Val, pe Imogen, apoi ieşi sprintenă şi frumoasă ca întotdeauna. Oare ce atitudine va lua faţă de el, în aceste clipe, ultimele din copilăria ei? Nu se putea aştepta la prea mult!

Buzele ei îi apăsară obrazul.

— Tăticule! îi zise şi plecă.

Tăticule! Erau ani de zile de când nu-i mai spusese aşa. Răsuflând adânc, coborî încet în urma ei. Tinerii treceau prin ploaia de confeti, serpentine de hârtie şi toate celelalte prostii ce se obişnuiesc în asemenea împrejurări. Dar lui Soames i-ar fi plăcut să-i prindă zâmbetul, să vadă dacă se uită pe fereastra automobilului, cu toate că n-ar fi de mirare, dacă nu bagă de seamă, s-o lovească în ochi un pumn de confeti. Glasul tânărului Mont îi izbi urechea:

— La revedere, domnule; şi vă mulţumesc! Sunt nespus de fericit!

— La revedere, zise el; vezi să nu pierdeţi trenul!

Se opri pe treapta a patra, de unde putea privi peste capetele celorlalţi — pălării şi capete nesuferite! Fleur şi Mont erau în automobil, mulţimea gălăgioasă în jurul lor, azvârlind potop de confeti. Inima lui Soames fu cuprinsă de un val de emoţie; nu-şi dădea seama de ce, nu ştia de ce.

Capitolul XI

ULTIMUL DINTRE BĂTRÂNII FORSYTE

Când s-au dus să-l îmbrace pentru înmormântare pe ultimul individualist pur, singurul om care nu auzise despre Războiul mondial — acel simbol uimitor, Timothy Forsyte —, găsiră un trup încă bine ţinut. Nici moartea nu-i putuse mina înfăţişarea lui viguroasă.

Pentru Smither şi bucătăreasă aceste pregătiri reprezentau mărturia unui fapt în care n-au crezut niciodată: sfârşitul bătrânilor Forsyte pe pământ. Sărmanul domn Timothy acum trebuie să ia în mână o harfă pentru a cânta împreună cu domnişoara Forsyte, doamna Julia şi cu domnişoara Hester; cu domnul Jolyon, domnul Swithin, domnul James, domnul Roger şi domnul Nicholas. Nu se ştie dacă şi doamna Hayman va fi acolo, căci ea fusese incinerată. Bucătăreasa, fără să se destăinuie cuiva, era convinsă că domnul Timothy va fi furios — niciodată n-a putut suferi flaşnetarii. De câte ori nu-i spusese: "Dracu să-l ia! Iar a venit! Smither, ar fi bine să cobori în stradă; vezi ce poţi face cu el." Dar ea ar fi ascultat cu mare plăcere cântecele flaşnetei, dacă n-ar fi ştiut că peste un minut suna clopoţelul şi domnul Timothy zicea: "Uite aici o jumătate de penny, dă-i-l şi spune-i să plece mai departe." Adesea au fost silite să pună şi din banii lor câte ceva, căci flaşnetarul nu voia să plece — Timothy a subevaluat întotdeauna valoarea emoţiilor. Din fericire, în anii din urmă cântecul flaşnetei i se părea un zumzet de albine şi, astfel, cele două femei s-au bucurat din plin de melodiile ei. Dar să cânte la harfă? Bucătăreasa era cam îngrijorată. Era o schimbare! Iar domnului Timothy nu i-au plăcut niciodată schimbările. Dar despre acestea nu-i spusese nimic lui Smither, care avea păreri personale despre cer, şi câteodată o scotea din fire cu teoriile ei. În timp ce-l aşezară în coşciug, bucătăreasa plânse cu glas tare, dar după aceea băură cu toţii sherry din sticla pregătită pentru Crăciun, căci anul acesta nu mai aveau nevoie de ea. Ah, Doamne! De patruzeci şi cinci de ani servea în casa aceasta, iar Smither de patruzeci şi trei de ani! Iar acum se vor muta amândouă într-o căsuţă din Tooting, unde vor trăi din economiile lor şi din moştenirea pe care le-o lăsase buna domnişoară Hester căci, după un trecut glorios ca al lor, nu puteau intra într-un alt serviciu. Nu! Dar le-ar face plăcere să se întâlnească din când în când cu domnul Soames, cu doamna Dartie, cu domnişoara Francie şi domnişoara Euphemia. Şi chiar dacă îşi vor plăti birja din banii lor, Smither şi bucătăreasa simţeau că trebuie să meargă la înmormântare. Vreme de şase ani domnul Timothy fusese copilul lor, din zi în zi mai copil, până când, în cele din urmă, devenise prea copil pentru a mai putea trăi!

În aşteptarea înmormântării au făcut amândouă curăţenie, au şters praful peste tot, au prins unicul şoarece din casă şi au strivit ultimii gândaci pentru a lăsa casa curată, discutând ce anume să cumpere de la licitaţie. Cutia de lucru a domnişoarei Ann; albumul cu alge marine presate al domnişoarei Juley (adică al doamnei Julia); paravanul din faţa căminului, brodat de mâna domnişoarei Hester; şi părul domnului Timothy — mici bucle blonde prinse într-o ramă neagră. Oh! Neapărat trebuie să le cumpere! Dar preţurile se urcaseră atât de mult!

Lui Soames îi reveni sarcina de a face invitaţiile pentru înmormântare. Gradman le scrise la birou, numai rudelor de sânge, cu menţiunea că nu se vor aduce flori. S-au comandat şase trăsuri. După înmormântare se va citi testamentul în casă.

Soames sosi la ora unsprezece, pentru a vedea dacă totul e în ordine. La unsprezece şi un sfert veni bătrânul Gradman, cu mănuşi negre de doliu şi crep negru la ţilindru. Stăteau amândoi în mijlocul salonului, aşteptând. La ora unsprezece şi jumătate trăsurile sosiră în faţa casei, formând un şir lung. Dar nimeni nu venea. Gradman zise:

— Mă mir, domnule Soames; căci eu singur am dus invitaţiile la poştă.

— Nu ştiu ce să zic, îi răspunse; pierduse legătura cu familia.

Pe vremuri Soames observase adeseori că familia lui era mai unită cu morţii decât cu cei vii. Iar acum, după ce veniseră cu toţii la nunta lui Fleur, nici unul nu apărea la înmormântarea lui Timothy — faptul părea să dovedească o schimbare profundă. Fireşte, aici ar putea fi şi un alt motiv: căci Soames însuşi simţea că, dacă n-ar cunoaşte cuprinsul testamentului lui Timothy, n-ar fi venit nici el, din discreţie. Timothy lăsase îi urma lui o mulţime de bani, pe care propriu-zis nu-i moştenea nimeni. Ceilalţi membri ai familiei n-au venit pentru a nu avea aerul că aşteaptă vreo moştenire.

La ora douăsprezece, cortegiul plecă; Timothy singur în dricul cu geamuri de sticlă. Apoi Soames singur, apoi Gradman, tot singur, apoi bucătăreasa împreună cu Smither. Porniră la pas, dar în curând ajunseră să meargă în trap, sub un cer senin. La intrarea în cimitirul Highgate zăboviră puţin; în capelă se oficia ceremonia funebră. Soames ar fi preferat să stea afară la soare. Nu credea nici o vorbă din această ceremonie, însă era o formă de asigurare, şi nu era prudent s-o treci cu vederea — poate că totuşi avea vreo valoare.

Porniră pe jos câte doi — el şi Gradman, bucătăreasa şi Smither — spre cavoul familial. Cortegiul nu era prea distins pentru funeraliile ultimului Forsyte din generaţia bătrână.

Întorcându-se în Bayswater Road, Soames îl luă pe Gradman cu el în trăsură, căci în clipele acelea simţea oarecare duioşie pentru bătrânul funcţionar. Îi pregătise o surpriză binemeritată — servise doar familia Forsyte vreme de cincizeci şi patru de ani, iar darul era în întregime opera lui Soames. Cât de bine ţinea el minte cum îi spusese lui Timothy, a doua zi după înmormântarea mătuşii Hester: "Uite ce este, unchiule Timothy, îl avem pe Gradman. El s-a zbuciumat mult pentru treburile familiei. Nu crezi că ar fi bine să-i laşi un legat de cinci mii de lire sterline?" A fost surprins, ştiind cât de greu este să-l convingi pe Timothy să lase cuiva ceva, când îl văzu dând aprobator din cap. Iar acum bătrânul Gradman se va bucura ca şi Punch⁶⁵, căci doamna Gradman suferea de inimă, iar fiul lor îşi pierduse un picior în război.

Soames era şi el foarte încântat că-i dăduse cinci mii de lire sterline din banii lui Timothy. Se aşezară amândoi în micul salon cu pereţii vopsiţi în albastru-deschis, cu desene aurii — de parcă era cerul înstelat —, cu ramele tablourilor strălucind aproape nenatural, cu mobilele curăţite de orice firicel de praf, pentru a citi această capodoperă unică, Testamentul lui Timothy. Soames, cu spatele la lumină în fotoliul mătuşii Hester, şedea în faţa lui Gradman, care se aşezase cu faţa spre lumină, pe divanul mătuşii Ann; şi punând picior peste picior, Soames începu:

"Acestea sunt ultimele dorinţe şi Testamentul meu. Eu, Timothy Forsyte, domiciliat în The Bower, Bayswater Boad, Londra, numesc pe nepotul meu, Soames Forsyte, domiciliat la Mapledurham în The Shelter, şi pe Thomas Gradman, domiciliat în Londra, Folly Road Highgate numărul 159 (numiţi în cele ce urmează "fideicomişii mei") drept fideicomişi şi executori ai acestui Testament al meu. Sus-numitului Soames Forsyte îi las suma de una mie lire sterline liberă de orice taxă sau impozit, iar sus-numitului Thomas Gradman îi las suma de cinci mii de lire sterline, de asemenea liberă de orice taxe sau impozite."

Soames se opri. Bătrânul Gradman se aplecă înainte, strângându-şi cu mâinile lui grase genunchii masivi, înveşmântaţi în negru; rămase cu gura căscată şi i se vedeau, strălucitori, trei dinţi îmbrăcaţi în aur; clipi din ochi şi două lacrimi se rostogoliră încetişor pe obraji. Soames continuă mai iute:

"Tot restul averii mele mobile sau imobile îl încredinţez fideicomişilor mei pentru a-l administra şi fructifica conform dorinţelor mele. Vor plăti toate datoriile mele, cheltuielile de înmormântare, precum şi toate taxele şi impozitele aferente acestui Testament al meu, iar ceea ce rămâne disponibil după efectuarea acestor plăţi se va administra şi fructifica în favoarea acelui descendent de sex bărbătesc în linie directă din tatăl meu Jolyon Forsyte, căsătorit cu Ann Pierce, care, după moartea tuturor descendenţilor direcţi de sex masculin sau feminin născuţi din sus-numita căsătorie a sus-numitului meu tată aflaţi în viaţă în momentul morţii mele, va atinge ultimul vârsta de douăzeci şi unu de ani. Dorinţa mea expresă este ca, în limitele legilor Angliei, averea mea să fie administrată şi fructificată spre folosul sus-menţionatului descendent de sex bărbătesc în linie directă."

Soames citi clauzele de investiţie şi atestare şi după ce isprăvi se uită la Gradman. Bătrânul îşi ştergea fruntea cu o batistă mare, ale cărei culori vii aduseră o nuanţă sărbătorească în atmosfera aceea funebră.

— Pe cuvântul meu, domnule Soames, zise el, dar se vedea cât de colo că juristul din el biruise pe om. Pe cuvântul meu! Acum avem în familie doi sugaci şi câţiva copilaşi; dacă vreunul din ei va trăi optzeci de ani — ceea ce nu e o vârsta prea înaintată — şi mai adăugăm şi cei douăzeci şi unu de ani, face în total o sută de ani; iar averea domnului Timothy face astăzi ca nimic o sută şi cincizeci de mii de lire sterline, net. Cu dobânzile şi dobânzile dobânzilor de cinci la sută, în paisprezece ani suma iniţială se dublează. Deci, peste paisprezece ani averea va fi de trei sute de mii de lire sterline — peste douăzeci şi opt de ani va fi de şase sute de mii — un milion şi două sute de mii de lire peste patruzeci şi doi de ani — două milioane patru sute peste cincizeci şi şase de ani — patru milioane opt sute de mii peste şaptezeci de ani — nouă milioane şase sute de mii peste optzeci şi patru de ani, adică, peste o sută de ani averea aceasta va face douăzeci de milioane de lire sterline! Iar noi nu vom mai fi în viaţă s-o administrăm! Aşa testament zic şi eu!

Soames spuse pe un ton sec:

— Multe se mai pot întâmpla. S-ar putea să ia Statul tot; în ziua de azi te poţi aştepta la orice.

— Cu cinci la sută, mârâi Gradman ca pentru sine. Uitasem că domnul Timothy avea rente de stat. Nu luăm mai mult de doi şi jumătate la sută, dacă ţinem seama de impozitul pe venituri. Deci, ca să nu exagerăm, hai să zicem că averea se ridică la opt milioane de lire sterline. Şi aşa e o sumă frumuşică!

Soames se ridică şi îi înmână testamentul.

— Dumneata te duci în City. Ţi-l încredinţez, şi, te rog, fă cele cuvenite. Fă publicaţiile în ziare, cu toate că nu există datorii. Când are loc licitaţia?

— De marţi într-o săptămână, zise Gradman. O viaţă de om sau chiar mai multe, şi încă douăzeci şi unu de ani — e vreme lungă. Totuşi mă bucur că averea rămâne în familie...

Licitaţia nu se ţinu la Jobson, deoarece obiectele erau prea caracteristice epocii victoriene. Dar de data aceasta publicul era mult mai numeros decât la înmormântare; bucătăreasa şi Smither lipseau, căci Soames, pe contul lui, le dăruise tot ce-şi doriseră. Erau de faţă Winifred, Euphemia, Francie şi Eustace, care venise cu automobilul său. Miniaturile şi tablourile din şcoala de la Barbizon şi desenele semnate J.R. le cumpără Soames; într-o cameră lăturalnică s-au strâns toate obiectele care nu aveau valoare comercială şi din care membrii familiei puteau să-şi ia câte ceva spre amintire. Acestea au fost singurele restricţii la licitaţia care a decurs într-o linişte aproape tragică. Nici o mobilă, nici un tablou şi nici un porţelan nu corespundeau gustului modern. Păsările colibri nu zburaseră de mai bine de şaizeci de ani, aşa că atunci când fură atinse se descompuseră în bucăţi, cum frunzele moarte se dezlipesc toamna de crengi. Cu durere în suflet, Soames privea cum negustorii din hala de vechituri şi gospodinele din Fulham cumpără pe nimica toată fotoliile pe care şezuseră mătuşile lui; micul pian la care, la drept vorbind, nu cântaseră niciodată; cărţile ale căror coperte le priviseră ele de atâtea ori; porţelanurile pe care le şterseseră de praf; perdelele pe care le dăduseră la o parte sau le strânseseră la loc zi de zi; covorul din faţa căminului la care îşi încălziseră picioarele, şi, mai ales păturile în care dormiseră şi sub care închiseseră ochii pe veci. Dar, ce putea face el? Să le fi cumpărat pentru a le strânge într-o magazie? Nu; lucrurile lor trebuie să urmeze calea fiecărui trup omenesc şi a fiecărei mobile, să fie folosite până la distrugere. Dar când începură a licita divanul mătuşii Ann şi bătură de trei ori cu ciocănelul în el, începând cu treizeci de şilingi, Soames strigă brusc:

— Cinci lire sterline.

Publicul rămase uluit, iar divanul îi fu adjudecat.

După ce mica licitaţie din hala care mirosea a mucegai se sfârşi şi cenuşa epocii victoriene fu risipită, Soames ieşi în soarele de octombrie, care, strălucind prin ceaţă, îi dădu senzaţia că viaţa tihnită se sfârşise pentru totdeauna, şi că, într-adevăr, tăbliţa pe care stătea scris "De închiriat" era o realitate. La orizont se arătau revoluţii; Fleur era în Spania, iar în Anette nu găsea nici o mângâiere; şi casa lui Timothy din Bayswater Road era pustie. Enervat şi deznădăjduit, se duse spre "Goupenor Gallery", unde erau expuse acuarelele lui Jolyon! Poate că, privindu-le cu dispreţul cuvenit, va găsi o slabă satisfacţie. Noutăţile porniseră de la June la soţia lui Val, de la ea la Val, de la Val la mama lui, şi de la ea ajunseseră la Soames; casa aceea — casa fatală de la Robin Hill era de vânzare, iar Irene pleca la fiul ei în Columbia Britanică sau în cine ştie ce alt loc. Pentru o clipă, îi reveni în minte o idee năstruşnică: "De ce n-aş răscumpăra-o eu? Doar fusese clădită pentru mine!" Dar o alungă curând. Ar fi fost un triumf prea jalnic, cu prea multe amintiri umilitoare pentru el şi Fleur! După cele petrecute, ea n-ar fi acceptat niciodată să locuiască în casa aceea. Nu! Las-o să intre pe mâna vreunui nobil sau a vreunui îmbogăţit de război! Casa aceea a fost de la început un măr al discordiei, carapacea duşmăniei lor; iar acum, dacă femeia aceea pleacă din ea, carapacea rămâne goală! "De vânzare sau de închiriat", în mintea lui apăru desluşit această tăbliţă agăţată sus, peste iedera care acoperea zidul clădit de el.