Frank herbert

Cuvintele unui filosof din vechime

(atribuite de Harq al-Ada unui oarecare Louis Veuillot)

LETO SE APLECĂ peste pragul ieşirii secrete a sietchului. Deasupra, atât cât putea cuprinde câmpul lui vizual, se înălţa, drept, peretele falezei. Soarele sfârşitului de după-amiază contura umbre lungi peste striurile verticale ale rocii. Un fluture-schelet dansa când în umbră, când în soare şi, pe întrezărite, aripile sale păreau o dantelă transparentă. Fluturele ― în acest loc ― i se păru lui Leto de o tulburătoare delicateţe.

Direct în fată se afla livada de caişi, unde copiii mai lucrau încă la culesul fructelor căzute. Dincolo de livadă scânteia qanatul.

Gemenii păcăliseră gărzile făcându-se pierduţi într-un grup mare de lucrători care tocmai se întorceau în sietch. După aceea, nu le fusese deloc greu să se strecoare într-un tunel de aerisire şi să ajungă la scara ce ducea spre această ieşire ascunsă. Acum, au le mai rămânea decât să se amestece printre copiii din livadă, să-şi facă drum până la qanat şi să coboare la nivelul apei. Acolo, aveau să se poată mişca o dată cu peştii răpitori care împiedicau păstrăvii de nisip să închidă canalele de irigaţie ale tribului. Pentru fremeni era încă de neconceput ca un om să se expună riscului de a cădea în apă.

Leto ieşi din pasaj. În dreapta şi-n stânga, faleza părea acum orizontală, cât vedeai cu ochii.

Ghanima îl urmă. Purtau amândoi coşuri pentru strânsul fructelor, dar în fiecare coş împletit din fibră de mirodenie era ascuns un pachet închis ermetic: fremkit, pistol maula, cristai... şi noile mantii pe care le trimisese Farad'n.

Unul după altul, pătrunseră în livadă şi se amestecară printre copii. Feţele tuturor erau ascunse de măştile distraielor. Acum nu mai erau decât doi lucrători ca oricare alţii, dar Ghanima avu senzaţia că, din acest moment, existenţa ei părăsea căile cunoscute, se depărta de hotarele sigure. Cât de simplu era acest pas, pasul de la un pericol la altul!

Veşmintele cele noi oferite de Farad'n aveau de jucat un anumit rol, amândoi înţeleseseră asta. Tocmai de aceea, în mod simbolic, Ghanima brodase deviza lor personală, "Împărtăşim", în chakobsa, deasupra capului de şoim care împodobea pieptul mantiilor.

Curând, avea să vină crepusculul şi, dincolo de qanatul ce mărginea pământurile cultivate ale sietchului, avea să se însereze, aşa cum nu se însera decât în puţine locuri din univers: lumina blândă a deşertului în eterna sa solitudine, sentimentul copleşitor că fiecare creatură de pe cuprinsul lui era singură într-un univers nou.

― Am fost văzuţi, şopti Ghanima, aplecându-se să lucreze lângă fratele ei.

― Gărzile?

― Nu... Alţii.

― Bine.

― Trebuie să ne grăbim.

Leto încuviinţă, începând imediat să înainteze printre pomi, depărtându-se de faleză. Gândea cu gândurile tatălui său: În deşert, totul trebuie să fie mobil, altminteri piere. Privind în depărtare, către nisipuri, zări Slujitorul, ca un memento al nevoii de mobilitate. Stâncile erau imobile, rigide în straja lor enigmatică, cedând an de an sub asaltul nisipului purtat de vânt, pierind încetul cu încetul. Într-o zi, Slujitorul avea să dispară, prefăcut în nisip.

Pe când se apropiau de qanat, auziră muzică de la una dintre intrările sietchului situate în înaltul falezei. Era un grup care cânta la instrumente vechi: fluiere cu două găuri, tamburine şi timpane făcute din piei întinse pe tobe din plastic de mirodenie. Nimeni nu se întrebase vreodată de la ce animale de pe această planetă puteau proveni piei de asemenea dimensiuni.

Stilgar o să-şi aducă aminte ce i-am spus despre despicătura din stânca Slujitorului, gândi Leto. Va veni în timpul nopţii, când va fi prea târziu ― şi va înţelege.

Ajunseseră la qanat. Se strecurară într-un puţ deschis şi coborâră pe scara de inspecţie până la cornişa de serviciu. Interiorul qanatului era întunecos, umed şi rece. Dinspre apă se auzeau plescăiturile provocate de săriturile peştilor răpitori. Păstrăvii de nisip, a căror parte ventrală se înmuia la contactul cu apa pe care încercau să o fure, deveneau victime sigure ale peştilor carnivori. Până şi oamenii trebuiau să se ferească de ferocitatea acestor paznici ai apei.

― Ai grijă, murmură Leto, luând-o înainte pe cornişa alunecoasă. Memoria îi reproducea momente şi locuri pe care carnea sa nu le cunoscuse.

Ghanima îl urmă.

La capătul qanatului, lepădară vechile mantii fremene şi îmbrăcară, peste distraie, mantiile noi. Apoi urcară la suprafaţă printr-un alt puţ de inspecţie. Escaladară repede panta unei prime dune şi coborâră pe versantul opus. Acolo, ascunşi vederii dinspre sietch, îşi vârâră la cingătoare cristaiele şi pistoalele maula şi luară în spate fremkiturile. Muzica nu se mai auzea.

Leto se ridică şi porni printre dune. Ghanima se luă după el, cu mersul aritmic, lipsit de zgomot, al celui învăţat să străbată întinderile de nisip.

Sub creasta fiecărei dune, se îndoiau de mijloc şi treceau repede de partea cealaltă, unde se opreau pentru a privi îndărăt. Nu zăriră însă nici un urmăritor şi ajunseră cu bine la primele stânci.

În umbra stâncilor, dădură ocol Slujitorului şi se căţărară pe un prag care domina deşertul. Culorile serii licăreau pe toată întinderea bledului. Aerul, la apropierea nopţii, avea fragilitatea cristalului fin. Peisajul ce li se înfăţişa ochilor era neînduplecat ― nu se poticnea nicăieri, nu şovăia niciunde. Privirea nu găsea nici un loc în care să poposească atunci când scruta această nemărginire.

E orizontul eternităţii, gândi Leto.

Ghanima se ghemui lângă fratele ei, spunându-şi: Atacul nu va întârzia. Trăgea cu urechea la cel mai infirm sunet, tot corpul ei devenise un singur organ de simţ, a cărui vigilenţă era absolută.

Leto era la fel de atent. Atingea, în această clipă, punctul culminant al tuturor învăţăturilor dobândite de la vieţile cu care o împărtăşea pe a sa. În acest peisaj sălbatic, omul ajungea să depindă total de simţuri, de toate simţurile. Viaţa devenea un tezaur de percepţii înmagazinate, fiecare legată doar de un moment de supravieţuire.

Ghanima escaladă stâncile şi observă, printr-o falie, drumul pe care veniseră. Securitatea sietchului i se părea a fi aparţinut unei alte vieţi, acum, când descoperea formele brune şi purpurii ale falezelor în depărtare. Ultimele raze ale soarelui subliniau franjurile de praf de pe creste. Între sietch şi Slujitor, nu descoperi nici o urmă de viaţă. Reveni lângă Leto.

― Va fi un animal de pradă, spuse el. E calculul meu terţiar.

― Cred că te-ai oprit prea repede cu calculul, zise Ghanima. Nu va fi doar un singur animal. Casa Corrino a învăţat să nu-şi pună toate speranţele într-un singur coş.

Leto încuviinţă din cap.

Avea impresia că mintea îi fusese dintr-o dată îngreunată de multitudinea vieţilor care erau moştenirea diferenţei sale, toate acele vieţi care i se adăugaseră încă înainte de a se naşte, care îl saturau într-atât, încât simţea nevoia să fugă de propria lui conştiinţă. Acea lume lăuntrică era o fiară enormă, care ar fi putut să-l devoreze.

Nervos, se ridică şi urcă până la falia prin care privise Ghanima. Se uită spre stâncile sietchului. Jos, sub faleză, se distingea qanatul, ca o linie între viaţă şi moarte. La marginea oazei erau tufe de salvia cămilei, iarbă grasă, lucernă sălbatică şi iarbă de Gobi. În lumina care scădea, desluşea, ca nişte puncte negre, mişcătoare, păsări venite să ciugulească seminţe. Particulele gramineelor se legănau în bătaia unui vânt ce împingea umbre lungi până către livadă. Mişcarea lor pătrunse în conştiinţa lui Leto. Îşi dădu seama că umbrele ascundeau, în forma lor fluidă, o schimbare mai vastă şi că această schimbare plătea tribut curcubeelor unduitoare de pe cerul încărcat de praf argintiu.

Ce se va întâmpla în locul acesta? se întrebă Leto.

Ştia ce: moartea sau jocul de-a moartea, al cărei obiect va fi el. Ghanima se va întoarce în sietch singură, încredinţată de realitatea morţii lui, pentru că o va fi văzut sau pentru ca se va supune unei profunde constrângeri hipnotice. Va duce vestea asasinării fratelui ei.

Necunoscutele acestui loc nu-i dădeau pace. Ar fi fost atât de uşor să cedeze tentaţiei de a recurge la preştiinţă, de a-şi proiecta conştiinţa spre un viitor absolut, imuabil. Dar scurta viziune a visului său era, şi aşa, destul de rea. Nu putea risca să vadă mai mult.

Se întoarse alături de Ghanima.

― Tot nimic, spuse.

― Fiarele pe care le vor pune pe urmele noastre vor fi mari, zise Ghanima. Poate că vom avea timp să le vedem venind.

― Nu şi dacă vor veni noaptea.

― Curând va fi întuneric.

― Da. E timpul să coborâm la locul nostru.

Arătă stâncile dinspre stânga, mai jos, unde vântul cu nisip săpase o crevasă îngustă în bazalt. Despicătura era destul de largă pentru a-i adăposti, dar prea strâmtă pentru a îngădui pătrunderea unor creaturi mai mari. Leto nu avea nici o tragere de inimă să se retragă în refugiul acela, dar ştia că nu se putea altfel. Era locul pe care i-l indicase lui Stilgar!

― Ar putea reuşi să ne omoare, observă el.

― E riscul pe care trebuie să ni-l asumăm, replică ea. Datoria faţă de tatăl nostru.

― Ştiu.

Este calea cea bună, gândi el. Facem ceea ce trebuie să facem.

Dar ştia cât de periculos era să faci ceea ce trebuia în acest univers. Supravieţuirea lor, acum, cerea adaptare şi vigoare, precum şi înţelegerea limitărilor în fiecare moment. Obiceiurile fremene erau cea mai bună armură de care dispuneau iar ştiinţa Bene Gesserit reprezenta o forţă de păstrat în rezervă. În această clipă, amândoi gândeau ca nişte veterani de război Atreides, fără nici o altă apărare decât acea duritate fremenă, pe care n-o sugerau nici trupurile lor de copii, nici veşmintele de gală.

Leto pipăi mânerul cristaiului cu vârful otrăvit, pe care-l purta la centură, şi, în mod inconştient, Ghanima îi imită gestul.

― Coborâm? întrebă ea.

În clipa în care pronunţa cuvântul întrezări o mişcare, ceva mai jos şi departe, o mişcare pe care distanţa o făcea mai puţin ameninţătoare. Imobilitatea ei bruscă îl alertă pe Leto înainte ca ea să rostească vreo vorbă.

― Tigri, zise el.

― Tigri Laza, îl corectă ea.

― Ne-au văzut.

― Am face mai bine să ne grăbim. Un maula n-ar putea opri creaturi ca acestea. Cu siguranţă c-au fost dresate special.

― Iar în preajmă se află un monitor uman, spuse Leto, luând-o repede înainte, printre stânci.

Ghanima dădu din cap, fără a mai răspunde: trebuia să-şi drămuiască forţele. Dar un om se afla pe undeva, în apropiere, desigur. Tigrii nu puteau fi lăsaţi în voia lor decât în momentul oportun.

Fiarele săreau cu agilitate din stâncă în stâncă, în ultima geană de lumină a zilei. Se orientau după vedere, dar curând avea să se lase noaptea, domeniul creaturilor care se orientau după auz. Ţipătul melodios al unei păsări nocturne se înălţă dintre stâncile Slujitorului ca pentru a anunţa schimbarea. Deja, făpturile întunericului vânau în obscuritatea crevaselor.

Tigrii rămâneau încă vizibili pentru gemenii care alergau. Animalele erau imaginea puterii ― o vădea, la fiecare mişcare, siguranţa unduirii lor aurii.

Leto simţi că venise în acest loc pentru a se elibera de sufletul său. Alerga, încredinţat că el şi Ghanima vor ajunge la timp în adăpostul crevasei, dar privirea lui se întorcea neîncetat, fascinată, spre fiarele ce se apropiau.

Un pas greşit şi suntem pierduţi, gândi.

Gândul avu darul să-i zdruncine încrederea. Începu să alerge şi mai iute.

Voi, Surorile Bene Gesserit, aţi dat activităţii voastre intitulate Panoplia Pro­phetica denumirea de "Ştiinţă a Religiei". Foarte bine. Eu, căutător al unui alt gen de om de ştiinţă, găsesc această definiţie adecvată. Fireşte, vă elaboraţi propriile mituri, dar la fel fac toate societăţile. Pe voi însă, trebuie să vă avertizez. Acţionaţi întocmai cum atâţia alţi savanţi induşi în eroare au acţionat înaintea voastră. Acţiunile voastre demonstrează că vreţi să luaţi ― să furaţi ― ceva de la viaţă. E timpul să vi se reamintească un adevăr pe care l-aţi proclamat deseori: nu poţi avea nici un singur lucru fără contrariul său.

Propovăduitorul la Arrakeen:

Mesaj adresat Comunităţii Surorilor

ÎN ORA DINAINTEA ZORILOR, Jessica şedea nemişcată pe o carpetă roasă, din fibră de mirodenie. Pereţii de stâncă goală care-o înconjurau erau cei ai unui sietch străvechi şi sărac, unui dintre primele refugii fremene. Era situat sub creasta Prăpastiei Roşii, la adăpost de vânturile de vest. Al-Fali şi fraţii săi de sânge o conduseseră aici, iar acum aşteptau veşti de la Stilgar. Fedaykinii se arătaseră totuşi prudenţi în problema comunicaţiilor. Stilgar nu trebuia să le cunoască ascunzătoarea.

Fedaykinii ştiau deja că făceau obiectul unui proces-verbal, un raport oficial pentru crime comise contra Imperiului. Versiunea Aliei era că mama ei fusese mituită de inamicii împărăţiei, fără însă a menţiona Bene Gesseritul. Natura tiranică şi arbitrară a puterii ei ieşea astfel la lumină. Rămânea de văzut dacă, aşa cum era încredinţată, controlând Preoţimea îi controla şi pe fremeni.

Mesajul pe care Jessica îl adresase lui Stilgar era simplu şi direct: "Fiica mea este posedată şi trebuie supusă la încercare"'

Frica însă distruge valorile şi era deja clar că destui fremeni preferau să nu dea crezare acestei acuzaţii. Tentativele de a folosi acuzaţia drept paşaport cauzaseră două bătălii în cursul nopţii, dar ornitopterele furate de oamenii lui al-Fali reuşiseră să-i transporte pe fugari până în refugiul precar al sietchului de la Prăpastia Roşie. De aici, încercau încă să intre în legătură cu alţi fedaykini, deşi, pe Arrakis, rămăseseră mai puţin de două sute. Cei mai mulţi ocupau posturi pe tot cuprinsul Imperiului.

Cugetând la toate acestea, Jessica ajunse să se întrebe dacă nu cumva venise în locul în care avea să-şi găsească moartea. Unii fedaykini aşa credeau, dar Comandourile Morţii acceptau cu uşurinţă ideea. Când câţiva dintre tovarăşii săi mai tineri îşi exprimaseră temerile, al-Fali se mulţumise sa surâdă.

― Când Dumnezeu a orânduit ca o creatură să moară într-un anumit loc, face astfel încât dorinţele creaturii s-o mâne în acel loc, spusese bătrânul Naib.

Draperia peticită de la intrare foşni şi al-Fali îşi făcu apariţia. Faţa îngustă şi tăbăcită de vânt a bătrânului părea scofâlcită, cu privirea febrilă. Era limpede că nu-şi îngăduise nici un răgaz de odihnă.

― Vine cineva, rosti el.

― Din partea lui Stilgar?

― Poate.

Naibul coborî ochii spre stânga, după obiceiul vechilor fremeni când veneau cu veşti rele.

― Ce este? întrebă Jessica.

― Tabr ne-a dat de ştire că nepoţii Domniei-Tale nu-s acolo, răspunse el fără să o privească.

― Alia...

― A ordonat ca gemenii să-i fie încredinţaţi, dar Sietch Tabr a comunicat că nu sunt acolo. Asta e tot ce ştim.

― I-a trimis în deşert Stilgar.

― Tot ce se poate, dar se mai ştie şi că el însuşi i-a căutat toată noaptea. Poate că-i un vicleşug de-al lui...

― Nu-i stă în fire una ca asta, spuse Jessica.

Şi gândi: Doar dacă a făcut-o la cererea gemenilor. Dar nici asta nu i se părea probabil. Se miră însă de propria ei reacţie: nu avea de luptat cu nici un sentiment de panică. Temerile ei pentru soarta gemenilor erau temperate de ceea ce îi dezvăluise Ghanima. Ridică ochii spre al-Fali şi văzu că acesta o privea cu o expresie de milă.

― Au plecat în deşert din proprie iniţiativă, spuse ea.

― Singuri? Doi copii?!

Jessica nu se mai obosi să-i explice că acei "doi copii" ştiau, probabil, mai multe despre supravieţuirea în deşert, decât majoritatea fremenilor în viaţă. Gândurile i se îndreptară însă la comportarea ciudată a lui Leto, atunci când insistase ca ea să accepte să fie răpită. Dăduse uitării acea amintire, dar acum îi reveni brusc în minte. Leto îi spusese că ea o să ştie în ce moment va trebui să-i dea ascultare.

― Mesagerul va fi ajuns deja în sietch, spuse al-Fali. Am să-l aduc aici.

Dispăru îndărătul draperiei ponosite. Privirea Jessicăi rămase aţintită asupra perdelei. Era o pânză roşie din fibră de mirodenie, dar peticele erau albastre. Se spunea că acest sietch refuzase să profite de religia lui Muad'Dib, atrăgându-şi astfel ostilitatea Preoţimii Aliei. Cei de aici investiseră tot ce aveau în creşterea unor câini inteligenţi, mari cât poneii, care să fie folosiţi pentru paza copiilor. Dar toţi câinii muriseră. Multă lume credea că fuseseră otrăviţi şi că la mijloc era mâna Preoţilor.

Jessica îşi scutură capul ca să alunge aceste gânduri, recunoscându-le drept ceea ce erau: ghafla ― "strechea" ce tulbura judecata.

Unde plecaseră copiii? La Jacurutu? Aveau un plan. Au încercat să mă lămurească până la limita a ceea ce gândeau ei că pot să accept, îşi aminti ea. Şi, când ajunseseră la ceea ce considerau ei drept limită, Leto ii ordonase să-i dea ascultare.

El îi ordonase ei!

Leto îşi dăduse seama ce făcea Alia, asta era limpede. Amândoi gemenii pomeniseră de "năpasta" mătuşii lor, chiar şi când îi luaseră apărarea. Alia miza pe justeţea poziţiei sale în cadrul Regenţei. Cererea de a i se încredinţa gemenii confirma acest lucru. Un râs nervos scutură pieptul Jessicăi. Cucernica Maică Gaius Helen Mohiam îşi permisese, odinioară, să-i explice această greşeală elevei sale, Jessica: "Dacă îţi con­centrezi conştiinţa numai asupra justeţei atitudinii tale, pur şi simplu imiţi forţele potrivnice să te înlăture. Este o greşeală foarte frecventă. Până şi eu, învăţătoarea ta, am comis-o".

― Iar eu, eleva ta, am comis-o şi eu, murmură Jessica.

Auzi foşnet de veşminte în pasajul din spatele draperiei. Apoi intrară doi fremeni tineri, dintre cei care li se adăugaseră în cursul nopţii trecute. Amândoi fuseseră vizibil impresionaţi de prezenţa mamei lui Muad'Dib. Jessica îi categorisise imediat: inşi care nu gândeau, gata să se ralieze oricărei puteri pentru identitatea pe care le-o conferea. Fără o imagine reflectată în persoana ei, erau goi pe dinlăuntru şi, prin urmare, periculoşi.

― Al-Fali ne-a trimis să te pregătim, spuse unul dintre ei.

O gheară se înfipse în pieptul Jessicăi, dar glasul ei rămase calm:

― Pentru ce să mă pregătiţi?

― Mesagerul lui Stilgar este Duncan Idaho.

Fără să-şi dea seama ce face, Jessica îşi trase gluga abei pe cap. Duncan? Dar el era unealta Aliei!

Fremenul care vorbise făcu o jumătate de pas înainte.

― Idaho spune că a venit ca să te conducă într-un loc mai sigur, dar al-Fali nu vede cum ar fi cu putinţă una ca asta.

― Pare destul de ciudat, într-adevăr, spuse Jessica. Dar există lucruri şi mai ciudate în universul nostru. Să vină.

Cei doi schimbară o privire scurtă înainte de a-i da ascultare, apoi se retraseră cu atâta grabă, încât adăugară încă o ruptură perdelei uzate.

Câteva clipe mai târziu, Idaho îşi făcu intrarea, urmat de cei doi tineri şi de al-Fali, cu mâna pe mânerul cristaiului. Idaho părea calm. Purta ţinuta de campanie a Gărzilor Casei Atreides, o uniformă care nu se schimbase aproape deloc vreme de paisprezece secole. Arrakisul înlocuise vechea sabie de plastoţel cu mânerul de aur printr-un cristai, dar acesta era un detaliu minor.

― Aud că vrei să mă ajuţi, zise Jessica.

― Oricât ar părea de ciudat, replică el.

― Eşti sigur că nu te-a trimis Alia să mă răpeşti?

Idaho abia dacă ridică din sprâncene. Fu singurul semn al surprizei pe chipul lui. Ochii săi tleilaxu, cu faţete multiple, continuară s-o fixeze cu intensitate.

― Într-adevăr, acesta a fost ordinul ei, rosti el.

Degetele lui al-Fali se albiră pe mânerul cristaiului, dar îl lăsă în teacă.

― Mi-am petrecut mai toată noaptea recapitulând greşelile pe care le-am comis cu fiica mea, spuse Jessica.

― Au fost numeroase, încuviinţă Idaho, şi la cele mai multe am contribuit şi eu.

Jessica observă în momentul acela că maxilarele lui tremurau.

― Era uşor de plecat urechea la argumentele care, în cele din urmă, ne-au separat, spuse ea. Eu voiam să părăsesc planeta asta... Iar tu... tu voiai o fată care ţi se părea o variantă mai tânără a mea.

El îi acceptă vorbele în tăcere.

― Unde-mi sunt nepoţii? întrebă ea cu glas dintr-o dată aspru.

Idaho clipi înainte de a-i răspunde:

― Stilgar crede că au fugit în deşert... ca să se ascundă. Poate că au văzut apropierea acestei crize.

Jessica îi aruncă o privire lui al-Fali, care dădu din cap, recunoscându-i intuiţia corectă de mai înainte.

― Ce face Alia?

― Riscă un război civil.

― Crezi că se va ajunge la asta?

Idaho dădu din umeri.

― Probabil că nu. Trăim vremuri mai blânde. A crescut numărul celor care sunt dispuşi să asculte argumente seducătoare.

― Sunt de aceeaşi părere. Bun, şi atunci: ce se va întâmpla cu nepoţii mei?

― Stilgar o să-i găsească, dacă...

― Înţeleg. (Aşadar totul depindea acum de Gurney Halleck. Jessica se întoarse şi privi peretele de stâncă din stânga ei.) Alia s-a încleştat de putere. (Privirea ei reveni la Idaho.) Pricepi? Când foloseşti puterea, trebuie s-o ţii cât mai uşor. Dacă te încleştezi de ea, te înşfacă şi devii victima ei.

― E ceea ce mi-a spus întotdeauna şi Ducele meu, zise Idaho.

Cumva, Jessica înţelese că se referea la Leto, nu la Paul.

― Dacă accept... să fiu răpită, unde ar urma să fiu dusă?

Idaho o ţintui cu privirea, ca şi când ar fi vrut să vadă ce se ascundea în umbra glugii.

Al-Fali înaintă cu un pas.

― Doamnă, doar nu te gândeşti să...

― Nu-i dreptul meu să-mi hotărăsc singură soarta? întrebă Jessica.

― Dar acest...

Al-Fali arătă cu capul către Idaho.

― Acest om a fost paznicul meu devotat înainte de a se fi născut Alia, înainte de a-şi da viaţa pentru a ne salva pe fiul meu şi pe mine. Atreizii îşi onorează întotdeauna anumite obligaţii.

― Deci, vei merge cu mine? întrebă Idaho.

― Unde vrei s-o duci? interveni al-Fali.

― E mai bine să nu ştii, spuse Jessica.

Naibul se încruntă, dar nu zise nimic. Nehotărârea i se citea pe chip: înţelegea înţelepciunea cuvintelor Jessicăi, dar continua să se îndoiască de loialitatea lui Idaho.

― Şi fedaykinii care m-au ajutat? întrebă Jessica.

― Vor avea tot sprijinul din partea lui Stilgar, dacă reuşesc să ajungă la Tabr, răspunse Idaho.

Jessica se întoarse spre al-Fali.

― Vă ordon să mergeţi acolo, prietene. Stilgar va avea nevoie de fedaykini pentru a-i căuta pe nepoţii mei.

Bătrânul Naib lăsă privirea în jos.

― Vom face precum porunceşte mama lui Muad'Dib.

Încă tot lui Paul îi dă ascultare, gândi Jessica.

― Trebuie să părăsim acest loc cât mai degrabă, zise Idaho. Cu siguranţă că vor ajunge să caute şi aici, şi încă foarte curând.

Jessica se ridică în picioare cu acea graţie fluidă care nu le abandona niciodată cu totul pe adeptele Bene Gesserit, chiar şi când începeau să simtă povara anilor. Iar Jessica simţea această povară acum, după noaptea agitată a fugii. Mintea îi rămânea însă la acea întrevedere tulburătoare pe care o avusese cu nepotul ei. Ce urmărea, de fapt? Îşi scutură capul, prefăcându-se că-şi aranjează gluga, pentru a masca gestul. Era foarte uşor de căzut în capcana subestimării lui Leto. Viaţa în preajma copiilor obişnuiţi nu putea conferi decât o falsă imagine asupra moştenirii psihice de care avuseseră parte gemenii.

Atenţia îi fu brusc atrasă de atitudinea lui Idaho. Stătea nemişcat, cu un picior înaintea celuilalt, poziţia destinsă a pre­gătirii pentru violenţă ― poziţia pe care o învăţase chiar de la ea. Jessica îi privi repede pe cei doi tineri fremeni, pe al-Fali. Naibul era încă pradă îndoielilor şi tinerii simţeau asta.

― N-am nici o reţinere să-mi încredinţez viaţa în mâinile acestui om, spuse ea, adresându-i-se lui al-Fali. Şi nu-i pentru prima oară.

― Doamnă, obiectă fremenul, problema e că... (Îi aruncă o privire aprigă lui Idaho.) Este soţul lui Coan-Teen!

― A fost instruit şi format de Ducele meu şi de mine.

― Dar e un ghola!

S-ar fi zis că vorbele îi fuseseră smulse.

― Ghola-ul fiului meu, îi reaminti Jessica.

Era prea mult pentru un vechi fedaykin, care odinioară jurase să rămână alături de Muad'Dib până la moarte. Al-Fali oftă, se dădu în lături şi le făcu semn celor doi tineri să ridice draperia.

Jessica se îndreptă spre ieşire, urmată de Idaho. În prag, se opri, se întoarse şi-i spuse Naibului:

― Să te duci la Stilgar. Poţi să ai încredere în el.

― Bine, răspunse al-Fali, dar în glasul lui tot mai răzbătea îndoiala.

Idaho atinse uşor braţul Jessicăi.

― Trebuie să plecăm imediat. Vrei să iei ceva cu Domnia-Ta?

― Doar bunul meu simţ.

― De ce spui asta? Te temi că faci o greşeală?

Ea îi aruncă o privire piezişă.

― Ai fost întotdeauna cel mai bun pilot de topter aflat în slujba noastră, Duncan.

Idaho nu dădu nici un semn că remarca l-ar fi încântat. O luă înainte, urmând exact calea pe care venise. Al-Fali se grăbi s-o urmeze pe Jessica.

― Cum de-ai ştiut că a venit cu un topter? întrebă el.

― Nu poartă distrai, răspunse ea.

Al-Fali păru stupefiat de această simplă deducţie. Dar faptul nu fu suficient pentru a-l reduce la tăcere.

― Mesagerul nostru l-a condus, de la Stilgar, direct aici, spuse el. Nu-i exclus să fi fost văzuţi.

― Aţi fost văzuţi, Duncan? se adresă ea spatelui lui Idaho.

― Nu ştiu de ce mă mai întrebi asta, răspunse el. Am zburat mai jos de crestele dunelor.

Pătrunseră într-un pasaj lateral, apoi, coborând o scară în spirală, ajunseră într-o grotă vastă, puternic luminată de licurigloburi. În faţa peretelui opus scării, ca o insectă gata să-şi deschidă elitrele, se afla un ornitopter. Jessica înţelese că era fals, mascând o deschidere spre deşert. Cu toată sărăcia, sietchul întreţinea încă elementele indispensabile păstrării secretului şi a mobilităţii.

Idaho deschise uşa topterului şi o ajută să ia ioc pe scaunul din dreapta. În timp ce se instala, Jessica observă transpiraţia care-i înroura fruntea sub cârlionţii de păr negru. Brusc, îşi aminti imaginea aceluiaşi chip, năclăit de sânge, într-o cavernă răsunând de zăngănitul armelor. Privirea de oţel a ochilor tleilaxu o smulse acelei amintiri. Nimic nu mai corespundea aparenţelor. Se grăbi să-şi strângă centura de siguranţă.

― A trecut ceva vreme de când n-am mai zburat împreună, Duncan, spuse.

― A trecut multă vreme, răspunse el, în timp ce verifica instrumentele.

Al-Fali şi cei doi tineri aşteptau lângă comenzile peretelui fals, pregătiţi să-l deschidă.

― Crezi că am îndoieli în ceea ce te priveşte? întrebă cu voce domoală Jessica.

Idaho, cu ochii la cadrane, porni turbinele şi urmări deplasarea unui ac indicator. Un zâmbet îi flutură pe buze ― un zâmbet scurt şi aspru, care pieri la fel de iute precum apăruse.

― Eu mai sunt încă o Atreides, spuse Jessica. Alia nu mai e.

― Nu te teme, rosti el printre dinţi. Şi eu îi slujesc încă pe Atreizi.

― Alia nu mai e Atreides, insistă Jessica.

― Nu-i nevoie să-mi aminteşti! scrâşni el. Iar acum taci şi lasă-mă să-mi văd de treabă!

Desperarea care răzbătuse în glasul lui o surprinse: n-avea nimic comun cu Idaho cel de odinioară. Înăbuşindu-şi un nou val de teamă, îl întrebă:

― Unde mergem, Duncan? Acum poţi să-mi spui.

Dar el se mulţumi să-i facă semn cu capul lui al-Fali. Peretele fals coborî, lăsînd să pătrundă în grotă puternica lumină argintie a zilei. Ornitopterul se desprinse de solul cavernei şi, cu aripile vibrând, în vuietul ajutajelor, se înălţă în văzduh. Idaho îndreptă aparatul spre sud-vest, pe direcţia Lanţului Sihaya, care se zărea ca o dungă neagră în depărtare.

― Nu mă judeca prea aspru, Doamnă, spuse el după o clipă.

― Nu te-am judecat aspru din noaptea aceea când ai dat buzna în holul nostru din Arrakeen, vociferând şi duhnind a bere de mirodenie, răspunse ea.

Dar cuvintele lui Idaho nu făcură decât să-i reînvie temerile, îşi relaxă trupul, pregătindu-l pentru completa apărare prana-bindu.

― Îmi amintesc bine de noaptea aceea, zise Idaho. Eram foarte tânăr... fără prea multă experienţă.

― Şi totuşi, cel mai bun spadasin din suita Ducelui meu.

― Nu chiar, Doamnă. Gurney era mai bun decât mine în şase cazuri din zece. (Îi aruncă Jessicăi o privire scurtă.) Unde-i acum?

― În misiune, la ordinul meu.

Idaho dădu din cap.

― Ştii unde mergem? întrebă Jessica.

― Da, Doamnă.

― Atunci, vreau să ştiu şi eu.

― Foarte bine. Am promis să pun la punct un complot credibil împotriva Casei Atreides. Şi, pentru asta, nu există decât o singură cale.

Apăsă pe un buton de pe volanul de pilotaj. Un harnaşament-cocon ţâşni din scaunul Jessicăi, imobilizând-o într-un înveliş moale, dar strâns, care nu-i lăsa liber decât capul.

― Te duc pe Salusa Secundus, spuse Idaho. La Farad'n.

Cu reflex nefiresc, instinctiv, Jessica luptă contra apăsării chingilor din structura coconului. Le simţi strângându-se şi mai tare, răspunzând la mişcările ei, slăbindu-şi strânsoarea doar în clipa în care trupul ei se destinse. Rămase nemişcată, ghicind prezenţa mortală a viţei shiga în ţesătura chingilor.

― Neutralizatorul fibrei shiga e deconectat, o anunţă Idaho, privind drept înainte. Şi nu încerca să mă dai gata cu Glasul. A fost o vreme când mă puteai manipula astfel, dar a trecut mult de-atunci. (O privi cu coada ochiului.) Tleilaxu m-au imunizat contra tertipurilor de soiul ăsta.

― Execuţi ordinele Aliei, care...

― Nu ale Aliei. Îndeplinim vrerea Propovăduitorului. El vrea să-l pregăteşti pe Farad'n aşa cum l-ai pregătit cândva pe... Paul.

Jessica amuţi, amintindu-şi deodată ce îi spusese Leto: că va întâlni un elev deosebit de interesant. Într-un târziu, întrebă:

― Propovăduitorul acela... e fiul meu?

Vocea lui Idaho păru să vină de foarte departe:

― Asta aş vrea să ştiu şi eu.

Universul există pur şi simplu; acesta e singurul mod în care un fedaykin poate să-l privească şi să rămână stăpân pe simţirile sale. Universul nici nu ameninţă, nici nu promite. El conţine lucruri asupra cărora noi nu putem avea nici o înrâurire: căderea unui meteor, erupţia unui zăcământ de premirodenie, îmbătrânirea şi moartea. Acestea sunt realităţi ale universului, pe care trebuie să le înfruntaţi indiferent de ceea ce simţiţi faţă de ele. Sunt realităţi care nu pot fi respinse cu vorbe. Ele vi se vor înfăţişa tot fără vorbe şi atunci, atunci veţi înţelege ce înseamnă "viaţă şi moarte". Şi, înţelegând asta, vă veţi umple de bucurie.

Muad'Dib către fedaykini

― ACESTEA sunt lucrurile pe care le-am pus în mişcare, spuse Wensicia. Şi toate astea le-am făcut pentru tine.

Farad'n nu schiţă nici un gest. Stătea aşezat în faţa mamei sale, în camera ei de zi. Lumina aurie a soarelui matinal îi proiecta umbra pe covorul alb ce acoperea podeaua. Reflectată pe peretele din spate, lumina crea un nimb în coafura Wensiciei. Prinţesa purta obişnuita robă albă, brodată cu aur, de pe vremea regalităţii. Faţa ei în formă de inimă arbora o expresie de calm, dar Farad'n ştia că mama sa îi urmărea fiecare reacţie. Deşi abia luase micul dejun, simţi un gol în stomac.

― Nu eşti de acord? întrebă Wensicia.

― Cu ce-aş putea să nu fiu de acord?

― Ei... cu faptul că nu ţi-am spus nimic până acum,

― O, asta...

Îşi studie mama, încercând să reflecteze la poziţia lui complexă în această problemă. Nu se putea gândi însă decât la un singur lucru: de câtva timp observase că Tyekanik nu-i mai spunea Wensiciei "Prinţesă". Cu ce alt titlu i se adresa? Regină-Mamă?

De ce am această senzaţie a unei pierderi? se întrebă. Ce sunt pe cale să pierd? Răspunsul era evident: traiul lipsit de griji, libertatea de a-şi consacra timpul acelor jocuri ale minţii care îl atrăgeau atât. Dacă acest complot pus la cale de mama sa reuşea, toate astea aveau să fie definitiv pierdute. Noile responsabilităţi aveau să-l acapareze total. Ideea i se păru dintr-o dată inadmisibilă, revoltătoare. Cum îndrăzneau să-şi ia asemenea libertăţi cu timpul lui? Fără ca măcar să-l consulte!

― Dă-i drumul, vorbeşte! îl îmboldi mama sa. Ce nu-ţi convine?

― Ce se va întâmpla dacă planul ăsta eşuează? întrebă el, exprimând primul gând care-i venise în minte.

― Cum să eşueze?

― Nu ştiu... Orice plan poate să eşueze. Care e rolul lui Idaho în toată povestea asta?

― Idaho? De unde până unde acest interes pentru... A, da, misticul ăla pe care Tyek l-a adus aici fără să-mi ceară părerea. A comis o mare greşeală. Misticul a adus vorba despre Idaho, nu-i aşa?

Era o minciună stângace şi Farad'n îşi privi surprins mama. Ştiuse foarte bine despre Propovăduitor!

― Mă interesează pentru că n-am văzut niciodată un ghola, spuse el.

Ea îi acceptă argumentul.

― Lui Idaho îi rezervăm un rol important.

Farad'n tăcu şi începu să-şi roadă buza superioară. Gestul îi aduse aminte Wensiciei de defunctul lui tată. Aşa era şi Dalak deseori: complicat, interiorizat, greu de pătruns. Fusese rudă cu Contele Hasimir Fenring, îşi aminti ea; amândoi avuseseră în ei ceva de dandy combinat cu fanatic. La fel avea să fie şi Farad'n? Începea să regrete că-i ceruse lui Tyekanik să-l iniţieze pe băiat în religia Arrakisului. Cine putea şti care aveau să fie urmările?

― Cum îţi spune Tyek, mai nou? întrebă brusc Farad'n.

― Poftim? făcu Wensicia, surprinsă de această schimbare a subiectului.

― Am observat că nu-ţi mai zice "Prinţesă".

Bună observaţie! gândi ea, întrebându-se de ce constatarea o neliniştea. Crede că Tyek a devenit amantul meu? Absurd! Asta n-ar avea, oricum, nici o importanţă. Atunci, de ce această întrebare?

― Îmi spune "Doamnă" răspunse ea.

― De ce?

― Pentru că aşa se obişnuieşte la toate Casele Mari.

Inclusiv a Atreizilor, gândi Farad'n.

― E mai puţin sugestiv, la o adică, îi explică ea. Unii vor gândi că am renunţat la aspiraţiile noastre legitime.

― Cine ar putea fi atât de prost ca să creadă una ca asta?

Wensicia strânse din buze, renunţând să argumenteze. Era un fleac, dar marile campanii erau alcătuite din nenumărate asemenea fleacuri.

― Doamna Jessica n-ar fi trebuit să plece de pe Caladan, spuse Farad'n.

Ea scutură cu nervozitate din cap. Asta ce mai era? Mintea fiului ei părea să zboare de colo-colo, fără noimă!

― Ce vrei să spui? întrebă ea.

― Că n-ar fi trebuit să se întoarcă pe Arrakis. A fost o greşeală de strategie. Mă-ntreb: n-ar fi fost preferabil să-şi invite nepoţii s-o viziteze pe Caladan?

Are dreptate, îşi spuse Wensicia, mirându-se că nu se gândise şi ea. Trebuia ca Tyek să cerceteze numaidecât treaba asta. Apoi, din nou, scutură din cap. Nu! Ce tot îndruga Farad'n? Nu se putea să nu ştie că Preoţimea n-ar fi acceptat nici în ruptul capului ca amândoi gemenii să fie expuşi riscurilor unei călătorii spaţiale.

I-o spuse şi lui.

― Preoţimea sau Doamna Alia? întrebă el, observând că gândurile mamei sale luaseră cursul pe care-l dorise. Şi simţi o undă de exaltare: jocurile minţii erau unul din apanajele intrigilor politice. De mult îşi pierduse orice interes pentru mintea mamei sale. Era prea uşor de manipulat.

― Crezi că Alia vizează puterea personală? întrebă Wensicia.

El îi ocoli privirea. Bineînţeles că Alia voia puterea numai pentru ea! O confirmau toate rapoartele sosite de pe afurisita aia de planetă. Dar gândurile lui apucară pe alt făgaş.

― Am citit câte ceva despre Planetologul ăla al lor, spuse el. Trebuie să existe pe undeva o explicaţie referitoare la viermii de nisip şi haploizi, numai că...

― Lasă treaba asta în seama altora! spuse Wensicia, începând să-şi piardă răbdarea. Asta-i tot ce ai de comentat despre ceea ce am făcut pentru tine?

― N-aţi făcut nimic pentru mine.

― Ce... ce-ai spus?

― Aţi făcut-o pentru Casa Corrino, iar în clipa de faţă Casa Corrino eşti tu. Eu n-am fost încă învestit.

― Dar ai responsabilităţi! Nu-ţi dai seama câţi oameni îşi pun nădejdea în tine?

Ca şi când cuvintele mamei sale ar fi declanşat un mecanism misterios, Farad'n simţi dintr-o dată povara tuturor speranţelor şi visurilor legate de Casa Corrino.

― Da, spuse el, înţeleg asta, dar găsesc că unele lucruri care se fac în numele meu sunt detestabile.

― Detes... Cum poţi să spui una ca asta? Nu facem decât ceea ce trebuie să facă orice Casă Mare pentru a-şi asigura interesele!

― Zău? Eu cred că aţi mers un pic prea departe. Nu! Nu mă întrerupe. Dacă tot e sa ajung Împărat, ar fi bine să înveţi să m-asculţi. Crezi că nu ştiu să citesc printre rânduri? Cum au fost dresaţi tigrii ăia?

Wensicia rămase fără grai în faţa acestei usturătoare demonstraţii a capacităţilor lui analitice.

― E clar, reluă el. Ei bine, îl voi păstra pe Tyek fiindcă ştiu că tu l-ai obligat să facă toate astea. E un ofiţer bun în aproape orice împrejurare, dar nu va lupta pentru principiile lui personale, decât într-o arenă amicală.

― Principiile lui?

― Deosebirea dintre un ofiţer bun şi unul slab constă în tăria de caracter şi... vreo cinci bătăi de inimă. Un bun ofiţer rămâne la principiile sale în orice situaţie.

― Tigrii erau necesari, spuse Wensicia.

― Am să cred asta dacă vor reuşi. Dar nu voi scuza modalitatea găsită pentru a-i dresa. Nu protesta. E clar. Au fost condiţionaţi. Ai spus-o chiar tu.

― Ce ai de gând să faci?

― Am să aştept şi-am să văd. Poate că voi deveni Împărat.

Wensicia îşi duse o mână la piept şi oftă uşurată. Vreme de câteva clipe, fiul ei o înspăimântase. Fusese cât pe ce să creadă că o va denunţa. Principii! Acum însă, îşi dădea seama, era implicat.

Farad'n se ridică, merse până la uşă şi sună servitorii mamei sale. Apoi întoarse capul şi întrebă:

― Am terminat, da?

― Da, răspunse Wensicia şi, în momentul în care el dădea să iasă, adăugă: Unde te duci?

― În bibliotecă. De la o vreme mă pasionează istoria Casei Corrino.

Ieşi, conştient că era definitiv angajat alături de mama sa.

Dracu' s-o ia!

Da, era angajat. Dar, îşi spuse, exista o profundă deosebire emoţională între istoria înregistrată pe filamentul shiga ― istoria pe care o citea cu plăcere ― şi istoria trăită. Această istorie nouă şi vie, care se cristaliza în jurul lui, părea să se afunde într-un viitor ireversibil. Era purtat, acum, de dorinţele tuturor celor ale căror destine îl însoţeau pe al său. Şi găsea straniu faptul că nu putea să-şi înscrie propriile dorinţe în acest curent.

Se spune că Muad'Dib, văzând odată o plantă care încerca să crească între doi bolovani, a îndepărtat unul din ei. Mai târziu, când a observat că planta înflorise, a acoperit-o cu celălalt. "Asta i-a fost soarta", a explicat el.