Fratia inelului

X Frăţia se destramă
Aragorn îi duse pe braţul drept al Râului. Pe malul apusean, la umbra lui Toi Brandir, o pajişte verde cobora până la apa de la poalele lui Amon Hen. Dincolo de ea se găseau primele cline blânde ale muntelui, pe care creşteau copaci; şi mai mulţi copaci creşteau spre vest, de-a lungul malurilor şerpuite ale lacului. Un izvor cobora de sus şi hrănea iarba.

- Aici ne vom odihni la noapte, spuse Aragorn. Aceasta e pajiştea Parth Galen: un loc minunat în zilele de vară de demult. Poate că avem noroc ca nici un rău să nu-şi fi făcut încă sălaşul aici.

Traseră bărcile pe malul înierbat şi lângă ele îşi aşezară tabăra. Hotărâră să facă de strajă, chiar dacă nu zăreau urma şi nu auzeau sunet de vrăjmaş. Dacă Gollum îi urmărise cumva până aici, reuşise să rămână nevăzut şi neauzit. Şi totuşi, pe măsură ce orele nopţii treceau, Aragorn devenea tot mai neliniştit în somn, răsucindu-se de pe-o parte pe alta şi trezindu-se adese­ori. Imediat după miezul nopţii se sculă de-a binelea şi se apropie de Frodo, căruia îi venise rândul să facă de strajă.

- De ce te-ai trezit? întrebă Frodo. Doar nu-i rândul tău.

- Nu ştiu, dar o umbră şi o ameninţare au început să-mi cotro­pească visul. Ar fi bine să scoţi spada din teacă.

- De ce? nu pricepu Frodo. Sunt duşmani prin preajmă?

- Să vedem cum arată Sting, răspunse Aragorn.

Atunci Frodo trase spada elfică din teacă. Spre disperarea lui, tăişurile luceau stins în noapte.

- Orci! spuse el. Nu foarte aproape, şi totuşi destul de aproape, aşa se pare.

- M-am temut de asta, murmură Aragorn. Dar poate că nu sunt de partea asta a Râului. Lumina lui Sting e palidă, şi s-ar putea să nu fie semn de altceva decât de iscoade din Mordor ce mişună pe povârnişurile lui Amon Lhaw. N-am auzit nicicând de orci pe Amon Hen. Dar cine mai ştie câte se pot întâmpla în zilele astea nefaste, acum când Minas Tirith nu mai străjuieşte valea Anduinului. Mâine va trebui să mergem cu băgare de seamă.

Ziua se născu sub semnul focului. Spre răsărit, la orizont, se zăreau dungi negre de nori precum fumul unor mari incendii. Soarele ce se ivea îi lumina de dedesubt cu flăcări de un roşu mohorât; dar curând urcă deasupra lor, pe un cer senin. Creştetul lui Toi Brandir era pudrat cu aur. Frodo se uită spre est, la insula cea înaltă. Laturile ei ţâşneau prăpăstioase direct din apă. Sus de tot, deasupra steiurilor, se zăreau pante abrupte pe care creşteau copaci, unul deasupra celuilalt; şi mai sus de aceştia, pereţi cenuşii de piatră, cu neputinţă de urcat, încoronaţi cu un tanc uriaş de stâncă. Multe păsări se roteau în jurul lui, dar alt semn de fiinţă vie nu se zărea.

După ce isprăviră de mâncat, Aragorn îi chemă pe toţi în jurul său.

- A sosit în sfârşit ziua, spuse el, ziua alegerii, pe care atât am amânat-o până acum. Ce se va alege de noi, însoţitorii Inelului, după ce-am călătorit atât de departe în frăţietate? S-o apucăm spre apus, împreună cu Boromir şi să intrăm în războaiele din Gondor? Sau s-o luăm spre răsărit, unde ne aşteaptă Teama şi Umbra? Sau rupem frăţia şi o apucăm fiecare încotro doreşte? Orice am face, trebuie s-o facem cât mai repede. Multă vreme nu putem zăbovi aici. Duşmanul se află pe ţărmul de răsărit, ştim asta; dar tare mi-e teamă că orcii au ajuns de-acum pe malul ăstalalt.

Urmă o tăcere lungă, în care nimeni nu vorbi şi nu făcu vreo mişcare.

- Ei, Frodo, spuse Aragorn într-un târziu. Mă tem că greul cade pe umerii tăi. Tu eşti Purtătorul desemnat de Sfat. Drumul tău tu sin­gur ţi-l poţi alege. În această privinţă nu-ţi pot da nici un sfat. Nu sunt Gandalf, şi cu toate că am încercat să-i ţin locul, nu ştiu ce gând avea sau ce speranţă nutrea pentru acest ceas anume, nici măcar dacă avea sau nutrea aşa ceva. Însă îmi vine să cred că, dacă ar fi acum aici, alegerea tot a ta ar fi, Frodo. Asta ţi-e soarta.

Frodo nu răspunse imediat. După un timp, spuse încet:

- Ştiu că trebuie să ne grăbim, dar nu pot alege. Povara este grea. Daţi-mi încă o oră şi apoi voi vorbi. Vreau să fiu singur.

Aragorn îl privi cu milă şi duioşie.

- Prea bine, Frodo, fiu al lui Drogo. Îţi dăm o oră şi te lăsăm singur. Noi vom rămâne aici o vreme. Dar nu te depărta prea mult şi nu te duce unde nu te putem auzi.

Frodo rămase câteva clipe cu capul în piept. Sam, care-şi privise stăpânul cu mare îngrijorare, clătină din cap şi mormăi:

- Limpede ca lumina zilei, da' tot degeaba ar spune Sam Gamgee acum ce-are de spus.

Frodo se ridică şi se depărtă; iar Sam văzu că, în vreme ce toţi ceilalţi se stăpâniră de-a se uita la Frodo, ochii lui Boromir îl urmăriră cu intensitate, până când acesta pieri printre copacii de la poalele lui Amon Hen.

Hoinărind fără vreo ţintă anume, Frodo se pomeni că picioarele îl duceau spre pantele muntelui. Ajunse la o cărăruie - rămăşiţele, tot mai mâncate de vreme, ale unui vechi drum. În locurile mai abrupte fuseseră cioplite trepte, dar şi acestea erau crăpate şi tocite, sparte de rădăcinile copacilor. O vreme urcă, nepăsându-i încotro se îndrepta, până când ajunse la un loc înierbat. Peste tot în jur creşteau scoruşi de munte, iar în mijloc se găsea o piatră mare şi netedă. Mica pajişte de munte era deschisă spre răsărit, drept care acum era inundată de soarele dimineţii. Frodo se opri şi se uită la Râul aflat mult sub el. Se uita la Toi Brandir şi la păsările care se roteau în marele hău de văzduh dintre el şi insula necălcată vreodată. Vocea lui Rauros era o zbatere neînchipuit de puternică, amestecată cu un bubuit adânc, precum un zvâcnet.

Se aşeză pe piatră, îşi sprijini bărbia în palme şi-şi aţinti privi­rile spre răsărit, dar fără ca ochii lui să vadă prea multe. Prin minte i se perindă tot ceea ce se întâmplase de când plecase Bilbo din Comitat şi îşi aminti multe vorbe de-ale lui Gandalf, de toate de câte-şi putea aminti şi căzu pe gânduri, cugetând la ele. Timpul se scurgea, dar tot nu se putea hotărî.

Brusc, tresări: o senzaţie ciudată puse stăpânire pe el, cum că în spatele lui s-ar afla ceva şi că nişte ochi neprietenoşi erau aţintiţi asupra lui. Sări în picioare şi se răsuci; dar, spre surprinderea lui, nu-l văzu decât pe Boromir şi faţa lui era zâmbitoare şi blândă.

- Mă temeam pentru tine, Frodo, spuse el, apropiindu-se. Dacă e aşa cum spune Aragorn şi orcii sunt pe-aproape, atunci nici unul dintre noi n-ar trebui să umble de unul singur, iar tu cel mai puţin: atât de multe depind de tine. Şi mie-mi este grea inima. Pot să stau puţin de vorbă cu tine, dacă tot te-am găsit? Ar fi o mângâiere pen­tru mine. Când sunt mulţi la un loc, orice vorbă devine o discuţie fără de sfârşit. Dar poate că, dacă ne sfătuim în doi, vom ajunge la o hotărâre înţeleaptă.

- Eşti foarte bun, răspunse Frodo. Dar nu cred că mă poate ajuta vreo vorbă. Căci ştiu ce ar trebui să fac, însă mi-e teama să o fac, Boromir; mi-e teamă.

Boromir rămase tăcut. Rauros vuia necontenit. Vântul murmu­ra printre ramurile copacilor. Frodo tremură înfiorat. Deodată, Boromir veni şi se aşeză lângă el.

- Eşti sigur că nu suferi fără rost? îl întrebă el. Aş vrea să te ajut. Ai nevoie de un sfat în alegerea asta grea a ta. Nu vrei să-l primeşti pe-al meu?

- Am bănuiala că ştiu dinainte ce sfat mi-ai da, Boromir, spuse Frodo. Şi l-aş putea lua ca pe un sfat înţelept, dacă nu mi-ar spune inima să fiu cu băgare de seamă.

- Cu băgare de seamă ? întrebă tăios Boromir.

- Cu băgare de seamă la întârziere. Cu băgare de seamă la dru­mul ce pare mai uşor. Cu băgare de seamă să nu dau la o parte greutatea ce mi-a fost pusă pe umeri. Cu băgare de seamă... mă rog, dacă tot am început, cu băgare de seamă să nu mă încred în forţa şi adevărul oamenilor.

- Cu toate acestea, tocmai forţa asta te-a aparăt acolo, departe, în ţărişoara ta - deşi n-ai de unde să ştii acest lucru.

- Nu pun la îndoială vitejia seminţiei tale. Dar lumea se schimbă. Or fi ele puternice zidurile Minas Tirithului, dar nu-s destul de puternice. De vor cădea, ce se va întâmpla atunci?

- Vom pieri luptând cu vitejie. Dar avem speranţă că nu vor cădea.

- Uitaţi de speranţă atâta vreme cât există Inelul, spuse Frodo.

- Aha! Inelul! exclamă Boromir cu ochi scânteietori. Inelul! Nu-i ciudat că trebuie să suferim atâta spaimă şi atâtea îndoieli din pricina unui lucru atât de mic? Un lucru atât de mic. Şi nu l-am văzut decât preţ de o clipă în casa lui Elrond. N-ai putea să mi-l mai arăţi o dată?

Frodo îşi ridică privirile. Simţi deodată un frig în inimă. Prinse sclipirea ciudată din ochii lui Boromir, chiar dacă faţa îi rămăsese la fel de blândă şi de prietenoasă.

- E mai bine să rămână ascuns, zise el.

- Cum doreşti, mie nu-mi pasă, spuse Boromir. Dar nu pot nici măcar să vorbesc despre el? Căci, din câte îmi pare mie, nu te gândeşti decât la puterea lui în mâinile Duşmanului: doar la cele rele ce se pot face cu el, nu şi la cele bune. Singur spui că lumea se schimbă. Minas Tirith va cădea, atâta vreme cât Inelul există. Dar de ce să fie aşa? Da, aşa ar fi, dacă Inelul s-ar găsi în mâinile Duşmanului. Dar de ce să fie aşa dacă Inelul s-ar găsi în mâinile noastre?

- N-ai fost la Sfat? îl întrebă Frodo în loc de răspuns. Pentru că nu-l putem folosi şi orice s-ar face cu el se preschimbă în rău.

Boromir se ridică şi începu să se plimbe agitat.

- Deci îţi continui drumul! strigă el. Gandalf, Elrond - toţi asta te-au învăţat să spui. Poate că aşa o fi bine pentru ei. Poate că alt­fel toţi elfii, jumătăţile astea de elfi şi vrăjitorii ăştia ar avea de suferit. Dar adeseori mă întreb dacă sunt cu adevărat înţelepţi, sau doar temători. Numai că fiecare după cum îi este felul. Oamenii cinstiţi nu se lasă ademeniţi. Noi, cei din Minas Tirith, ne-am dovedit buna-credinţă în ani lungi de încercări grele. Nu dorim puterea seniorilor vrăjitori, doar forţa să ne apărăm singuri, puterea pentru o cauză dreaptă. Şi iată! În acest ceas de mare cumpănă pentru noi soarta scoate la lumină Inelul Puterii. E un dar, aş spune eu; un dar pentru duşmanii Mordorului. E o nebunie să nu-l folosim, să nu folosim puterea Duşmanului chiar împotriva lui. Cei netemători, cei neîndurători, numai aceştia vor ieşi victorioşi. Ce n-ar putea face un luptător, un mare conducător la acest ceas? Ce n-ar putea face Aragorn? Sau dacă el refuză, de ce să n-o facă Boromir? Inelul mi-ar da puterea să comand. Cum aş mai coman­da armiile Mordorului, şi toţi oamenii s-ar strânge sub stindardul meu.

Boromir se agita în sus şi-n jos, ridicând şi mai mult glasul. Ai fi zis că uitase de Frodo în vorbirea lui fără sfârşit despre ziduri şi arme şi chemarea la război a bărbaţilor; făcea planuri despre mari alianţe şi victorii răsunătoare ce urmau să vină; distrugea Mordorul şi devenea el însuşi un rege prea puternic, îngăduitor şi înţelept. Deodată se opri locului şi flutură din mâini.

- Şi ni se spune să-l aruncăm! ţipă el. N-am spus să-l dis­trugem. Asta încă ar fi bine, dacă am putea spera în puterea raţiunii să facă aşa ceva. Dar nu aşa stau lucrurile. Singura cale pe care o avem de ales este ca un piticuţ să intre orbeşte în Mordor şi să dea Duşmanului prilej să pună din nou mâna pe Inel pentru sine. Nebunie curată.

Doar vezi şi tu că aşa stau lucrurile, prietene, se răsuci el brusc spre Frodo. Spui că ţi-e teamă. Dacă e adevărat ce spui, atunci cel cu mai mult curaj decât tine ar trebui să te ierte. Dar oare nu bunul tău simţ e cel care se revoltă?

- Nu. Mi-e frică, spuse Frodo, frică. Dar mă bucur că te-am auzit vorbind pe şleau. Mintea mi-e mai limpede acum.

- Deci vii cu noi în Minas Tirith? strigă Boromir. Ochii îi luceau, faţa îi era lacomă.

- M-ai înţeles greşit.

- Dar vei veni, măcar o vreme? nu se lăsă Boromir. Oraşul meu nu e departe; iar până în Mordor e doar puţin mai mult de mers decât de-aici până la noi. Am petrecut multă vreme în pustietate, ai nevoie şi tu să afli veşti despre ce pune la cale Duşmanul, înainte să faci următoarea mişcare. Vino cu mine, Frodo. Ai nevoie de odihnă ca să te aventurezi mai departe, dacă altfel nu se poate.

Îşi puse o mână pe umărul lui Frodo într-un gest foarte prie­tenesc, dar Frodo îi simţi mâna tremurând de o tulburare cu greu reţinută. Se dădu la o parte şi-i aruncă o privire neliniştită omului înalt, aproape de două ori mai înalt decât el şi de mult mai multe ori mai voinic.

- De ce eşti atât de duşmănos? îl întrebă Boromir. Eu sunt un om adevărat, nu-s nici hoţ, nici poteră. Am nevoie de Inelul tău: acum ştii acest lucru; dar îţi dau cuvântul meu de onoare că nu doresc să-l păstrez. Nu vrei măcar să mă laşi să-mi încerc planul? împrumută-mi Inelul.

- Nu! Nu! strigă Frodo. Sfatul mi l-a dat mie să-l port.

- Doar din propria noastră neghiobie ne va învinge Duşmanul! explodă Boromir. Ah, cum mă poate înfuria! Neghiobule! Neghiob îndărătnic! Te duci de bunăvoie spre moarte şi ne ruinezi cauza. Dacă există vreun muritor care are dreptul să ceară Inelul, aceia sunt oamenii din Niimenor şi nu piticuţii. Al tău e doar dintr-o nefericită întâmplare. Ar fi putut fi al meu. Ar trebui să fie al meu. Dă-mi-l.

Frodo nu răspunse, ci se depărtă de el, până ce piatra cea mare şi netedă ajunse între ei.

- Haide, haide, prietene, îl luă Boromir cu binişorul. De ce să nu scapi de el? De ce să nu te eliberezi de îndoieli şi spaimă? Poţi să dai vina pe mine, dacă vrei. Poţi să spui că am fost prea puternic şi l-am luat cu forţa. Căci sunt prea puternic pentru tine, piticuţule, strigă el şi pe neaşteptate sări peste piatră, prăvălindu-se peste Frodo.

Faţa lui frumoasă şi plăcută era schimonosită hidos; ochii îi scăpărară de patimă şi ură.

Frodo se feri în laturi şi puse iar piatra între ei. Nu putea face decât un singur lucru: tremurând tot, scoase lanţul cu Inelul de sub tunică şi-şi strecură iute Inelul pe deget, tocmai în clipa în care Boromir se aruncase iarăşi asupra lui. Omului i se opri respiraţia în piept, se holbă o clipă ca trăsnit, iar apoi începu să alerge înne­bunit încoace şi-ncolo, căutând printre pietre şi copaci.

- Ah, şarlatan mizerabil! strigă el. Numa' să pun mâna pe tine! Acum înţeleg ce unelteşti. Vei duce Inelul la Sauron şi ne vei vinde pe toţi. Atât ai aşteptat, să ne poţi părăsi la ananghie.

Blestemat să fii cu toate jumătăţile astea de fiinţe ca tine. Moartea şi întunericul să vă mănânce!

În aceeaşi clipă îşi prinse piciorul sub o piatră şi căzu cât era de lung, cu faţa la pământ. Câteva clipe rămase nemişcat, de parcă blestemul se întorsese asupra lui; şi în clipa următoare începu să plângă.

Se ridică, îşi trecu mâna peste ochi, îşi şterse lacrimile.

- Ce-am spus? strigă el. Ce-am făcut? Frodo, Frodo! îl chemă el. Întoarce-te! Am fost cuprins de nebunie, dar mi-a trecut, întoarce-te!

Nu primi nici un răspuns. Frodo nici măcar nu-i auzea strigătele. Era de-acum departe, fugea mâncând pământul şi orbeşte pe potecă în sus, spre vârful muntelui. Era cutremurat de groază şi durere, neputând să-şi scoată din minte faţa aceea cuprinsă de ne­bunie şi fioroasă a lui Boromir şi ochii lui arzători.

Curând, ajunse de unul singur în vârful lui Amon Hen şi acolo se opri, abia trăgându-şi sufletul. Ca prin ceaţă, zări un cerc larg şi neted, pavat cu dale uriaşe şi înconjurat de un parapet pe jumătate ruinat; iar în mijloc, cocoţat pe patru stâlpi sculptaţi, un jilţ măreţ, până la care ducea un şir lung de trepte. Le urcă şi se aşeză pe jilţul străvechi, simţindu-se ca un copil pierdut ce se cocoţase pe tronul unor regi ai munţilor.

La început nu zări mare lucru. I se părea a se afla într-o ţară de ceţuri, în care nu existau decât umbre; se găsea sub puterea Inelului. Apoi, ici şi colo, ceaţa prinse a se sparge şi în faţa ochilor lui apărură multe imagini ale închipuirii, mici şi desluşite, ca şi cum le-ar fi avut sub privirile lui pe o masă, şi cu toate acestea îndepărtate. Sunete nu erau, doar imagini luminoase şi pline de viaţă. S-ar fi zis că lumea se făcuse mică, mică de tot, şi căzuse în muţenie. Frodo şedea pe Jilţul Văzului, în vârful lui Amon Hen, Muntele Ochiului Oamenilor din Numenor. Spre Răsărit privi şi văzu pământuri necuprinse în hărţi, câmpii fără nume şi păduri necunoscute. Spre Miazănoapte privi şi Marele Râu se desfăşura ca o panglică sub el, iar Munţii Ceţoşi se zăreau mici şi ţepoşi, ca nişte măsele stricate. Spre Apus privi şi văzu imaşurile întinse din Rohan; şi Orthanc, Steiul Isengard, ca un spin negru. Spre Miazăzi privi şi sub picioarele sale Râul cel Mare se cocoşa ca un văl, prăbuşindu-se peste Cascada Răuros într-un hău de spumă; un curcubeu scăpărător dansa deasupra aburilor. Văzu şi Ethir Anduin, măreaţa deltă a Râului, precum şi mii şi mii de păsări de mare care se roteau precum un praf alb în soare, iar sub ele o mare verde şi argintie, încreţindu-se în cute nesfârşite.

Dar, oriunde se uita, vedea doar semne de război. Munţii Ceţoşi erau cuprinşi de-o viermuială precum muşuroaiele de furnici; orcii se iveau din nenumărate văgăuni. Sub bolţile Codrului întunecat elfi şi oameni se încleştau pe viaţă şi pe moarte cu fiare fioroase. Ţinutul Beomingilor era cuprins de flăcări; Moria era îngropată sub un nor; fum se înălţa de la hotarele Ţării Lorien.

Călăreţi galopau pe iarba din Rohan; lupi se revărsau din Isengard. Din limanurile din Harad corăbii de război porneau pe mare; şi de la Răsărit oameni se scurgeau necontenit: războinici, suliţaşi, arcaşi călare, care pline cu conducători de oşti şi cu provizii. Toate puterile Seniorului Întunecimii erau în mişcare. Apoi, răsucindu-se din nou spre miazăzi, Frodo zări Minas Tirith. Tare depărtată părea cetatea şi frumoasă, cu ziduri albe, turnuri multe, mândră şi minunată, sus pe muntele ei; crenelurile pale scli­peau din pricina oţelului, iar pe foişoare fluturau flamuri multico­lore. Inima lui Frodo tresări plină de speranţă. Dar, de partea cealaltă a cetăţii Minas Tirith era o altă cetate, mai mare şi cu mult mai puternică. Într-acolo, spre răsărit, ochii săi se simţiră atraşi fără voie. Trecură de podurile în ruină din Osgiliath, de porţile într-o rână ale lui Minas Morgul şi de Munţii bântuiţi de duhuri, şi se opriră în Gorgoroth, valea groazei din ţinutul Mordor. Cu tot soarele din tării, acolo domnea întunericul. Flăcări apăreau printre vălătuci de fum. Muntele Osândei ardea şi un fum gros se înălţa din el. Într-un târziu, privirile îi rămaseră aţintite: zid după zid, crenel după crenel, negre, neînchipuit de puternice, un munte de fier, poarta de oţel, turn de diamant, Frodo văzu totul: Barad-dur, Fortăreaţa lui Sauron. Şi orice speranţă îl părăsi.

Dintr-o dată simţi Ochiul. Era un Ochi în Turnul Întunericului, care nu dormea. Ştia că Ochiul prinsese de veste că îl privea. O voinţă avidă şi aprigă se afla acolo. Se repezea la el, o simţea ca pe un deget, căutându-l. Foarte curând avea să se pironească asupra lui, o să ştie fără tăgadă unde se află. Tocmai poposea pe Amon Lhaw. Acum se uita spre Toi Brandir - Frodo se aruncă pe jos de pe jilţ, târându-se, acoperindu-şi capul cu gluga lui cenuşie.

Se auzi pe sine strigând cu voce tare: Niciodată, niciodată! Sau te pomeneşti că strigase: Chiar acum vin, vin la tine? N-ar fi putut spune cu siguranţă. Apoi, ca o străfulgerare dintr-un alt punct de putere, în minte îi apăru un alt gând: Scoate-l! Scoate-l! Nebunule, scoate-l! Scoate Inelul!

Cele două puteri se încleştau în el. Preţ de o clipă, într-un echilibru desăvârşit între vârfurile lor străpungătoare, se chirci chi­nuit. Brusc deveni din nou conştient de sine însuşi. Frodo, şi nu Vocea sau Ochiul: liber să aleagă şi neavând mai mult de o clipă să facă acest lucru. Scoase Inelul de pe deget. Şedea în genunchi, în plin soare, în faţa jilţului înalt. O umbră neagră păru să treacă pre­cum un braţ pe deasupra lui; trecu şi de Amon Hen, îndepărtându-se bâjbâind spre apus, unde pieri. După aceea tot cerul se limpezi şi se însenină, iar păsările cântau în fiece copac.

Frodo se ridică în picioare. Era copleşit de o mare istovire, dar voinţa îi era de nezdruncinat şi mai uşoară inima-i. Vorbi cu voce tare pentru sine:

- Acum voi face ceea ce trebuie să fac. Cel puţin asta mi-e limpede: răul Inelului s-a strecurat de-acum chiar şi printre însoţitorii Lui. Inelul trebuie să-i părăsească înainte de-a face şi mai mult rău. Mă voi duce singur. În unii nu pot avea încredere, iar cei în care pot avea mi-s prea dragi: săracul Sam batrânu', Merry şi Pippin. Pas Mare şi el; inima lui tânjeşte după Minas Tirith şi va fi nevoie de el acolo, acum că Boromir s-a lăsat cuprins de rău. Mă voi duce singur. Chiar acum.

Coborî iute poteca şi se întoarse pe pajiştea unde-l găsise Boromir. Acolo se opri, în ascultare. I se păru că aude strigăte şi chemări din pădurea de pe mal.

- Mă caută, spuse el. Mă-ntreb cât a trecut de când am plecat. Câteva ore bune, aşa socotesc.

Stătu în cumpănă.

- Ce să fac? murmură el. Acum e momentul să plec, altfel nu mai plec deloc. A doua oară n-o să mai am norocul ăsta. Ah, cum nu-mi place să-i părăsesc aşa, fără nici o vorbă lămuritoare. Dar or să mă înţeleagă. Sam o să mă înţeleagă. Şi altceva ce-mi rămâne de făcut?

Încet, scoase Inelul din sân şi îl puse iar pe deget. Dispăru şi coborî muntele, ca o pala de vânt prin frunziş.

Ceilalţi rămaseră multă vreme pe mal. O vreme tăcuseră, foindu-se neliniştiţi de colo-colo; dar acum stăteau aşezaţi în cerc, vorbind. Din când în când, făceau efortul să pomenească de alte lucruri, despre drumul cel lung şi multele aventuri; îl iscodeau pe Aragorn despre Ţinutul Gondor şi istoria lui străveche şi despre ce mai rămăsese din măreţele lui înfăptuiri care încă puteau fi zărite în acest ciudat tărâm de hotar, Emyn Muil: regii de piatră şi jilţurile de pe Lhaw şi Hen, ca şi despre marea scară alăturată cascadei Rauros. Dar de fiecare dată gândurile şi vorbele se întorceau la Frodo şi la Inel. Ce va alege Frodo? De ce stătea în cumpănă?

- Se socoteşte care drum e mai anevoios dintre ele, aşa cred, spuse Aragorn. Şi are şi de ce s-o facă. Acum e şi mai fără de speranţă ca însoţitorii Inelului s-o apuce spre răsărit, căci Gollum ne-a luat urma şi teamă mi-e că taina călătoriei noastre a fost de-acum dată în vileag. Dar Minas Tirith nu e cu nimic mai aproape de Foc şi de nimicirea Poverii.

Putem rămâne acolo o vreme, să ţinem piept cu vitejie Duşmanului; doar că Seniorul Denethor cu toţi oamenii lui nu pot nădăjdui să facă ceea ce şi Elrond spunea că e dincolo de puterile lui: ori păstrează taina Poverii, ori ţine la distanţă întreaga forţă a Duşmanului atunci când va veni să ia Povara. Care drum l-ar alege oricare dintre noi în locul lui Frodo? Nu ştiu. Cu adevărat acum simţim cel mai dureros lipsa lui Gandalf.

- Dureroasă pierdere, aşa e, spuse Legolas. Dar trebuie să ne hotărâm fără ajutorul lui. De ce nu putem hotărî ca să-l ajutăm pe Frodo? Hai să-l chemăm şi să votăm. Eu aş fi pentru Minas Tirith.

- Şi eu la fel, spuse Gimli. Bineînţeles că am fost trimişi doar ca să-l ajutăm pe drum pe Purtătorul Inelului şi să mergem până unde vrem; nici unul nu ne aflăm sub vreun jurământ sau vreo poruncă ca să găsim Muntele Osândei. Greu mi-a fost să mă despart de Lothlorien. Dar iată că am venit până aici şi nu spun decât atât: acum, când am ajuns în clipa ultimei hotărâri, îmi este limpede că nu-l pot părăsi pe Frodo. Aş alege Minas Tirith, dar, dacă alegerea lui este alta, îl voi urma.

- Şi eu voi merge cu el, spuse Legolas. Aş da dovadă de lipsă de credinţă ca tocmai acum să-l părăsesc.

- Cu adevărat ar fi o trădare să-l părăsim cu toţii, zise Aragorn. Dar dacă se îndreaptă spre răsărit, nu înseamnă că toţi trebuie să mergem cu el: nici nu cred că ar fi bine s-o facem. Este o aventură disperată: chiar de suntem opt, trei sau unul singur. Dacă m-aţi lăsa pe mine să aleg, aş numi trei însoţitori: Sam, care n-ar îndura alt­minteri, Gimli şi eu însumi. Boromir se va întoarce în oraşul lui, acolo unde taică-său şi ai lui au nevoie de el; şi împreună cu el să se ducă şi ceilalţi, sau măcar Meriadoc şi Peregrin, dacă Legolas nu vrea să ne părăsească.

- N-ai ales defel bine! strigă Merry. Nu-l putem părăsi pe Frodo! Pippin şi cu mine am vrut întotdeauna să-l urmăm, oriunde s-ar duce, şi aşa vrem şi acum. Dar nu ne-am dat seama ce va însemna asta. Totul părea altfel acolo, departe, în Comitat sau în Vâlceaua Despicată. Ar fi o nebunie şi-o cruzime să-l lăsăm pe Frodo să se ducă în Mordor. De ce nu-l putem opri?