Fundatia si Pamantul

PARTEA A DOUA

COMPORELLON

CAPITOLUL 3

La staţia de intrare

9
BLISS INTRĂ ÎN CAMERĂ ŞI SPUSE:

― Ţi-a spus Trevize că dintr-un moment într-altul vom face Saltul prin hiperspaţiu?

Pelorat, aplecat asupra video-discului, ridică privirea şi spuse:

― Ca să spun drept, a băgat doar capul pe uşă şi mi-a spus: “Într-o jumătate de oră.”

― Gândul la Salt mă nelinişteşte, Pel. Nu mi-a plăcut niciodată. Am aşa un sentiment ciudat, de parcă mă întorc pe dos.

Pelorat păru un pic surprins:

― Bliss dragă, nu mi-am închipuit niciodată că ai făcut călătorii spaţiale.

― Nu am călătorit foarte mult, şi când spun asta mă refer doar la aspectul meu de component. Gaia însăşi nu are ocazia de a face călătorii spaţiale regulate. Prin natura mea/noastră/Gaiei, eu/noi/Gaia nu explorăm, nu ne ocupăm cu comerţul, şi nu facem călătorii de plăcere în spaţiu. Totuşi, cineva trebuie să stea la staţiile de intrare.

― Ca atunci când am avut marele noroc de a te întâlni pe tine.

― Da, Pel.

Îi surâse cu afecţiune:

― Uneori, Gaia vizitează Sayshell-ul sau alte regiuni stelare, din diverse motive... de obicei clandestine. Dar, clandestine sau nu, asta presupune Saltul; iar atunci când orice parte din Gaia face Saltul, şi Gaia îl face.

― E foarte neplăcut, spuse Pel.

― Ar putea fi şi mai rău. Cea mai mare parte din masa Gaiei nu suferă din cauza Saltului, aşa că efectul este foarte mult diminuat. Însă eu am impresia că îl simt mult mai intens. Aşa cum îi tot spun lui Trevize, deşi tot ceea ce alcătuieşte Gaia este Gaia, componentele individuale nu sunt identice. Avem fiecare diferenţele noastre, şi structura mea este ― din cine ştie ce motiv ― deosebit de sensibilă la Salt.

― Stai! spuse Pelorat amintindu-şi deodată. Trevize mi-a explicat mai demult. Situaţia neplăcută apare în navele obiş­nuite. La intrarea în hiperspaţiu părăseşti câmpul gravitaţional Galactic, şi revii atunci când te întorci în spaţiul normal. Senzaţia este produsă de aceste schimbări. Dar Far Star este o navă gravitică. Ea nu depinde de câmpul gravitaţional, şi deci nu îl părăseşte cu adevărat, pentru ca apoi să revină la el. Din acest motiv, nu vom simţi nimic. Te pot asigura de acest lucru, dragă, pe baza experienţei mele personale.

― Dar este minunat! Ce bine ar fi fost dacă am fi discutat despre asta mai devreme. M-aş fi scutit de foarte multă nelinişte.

― Mai există şi un alt avantaj.

Pelorat deveni expansiv, în rolul său neobişnuit de profesor în probleme de astronautică:

― Pentru a realiza Saltul, navele obişnuite trebuie să se îndepărteze până la o distanţă foarte mare ― în spaţiul normal ― faţă de corpurile cereşti masive. Unul dintre motive este acesta: cu cât eşti mai aproape de o stea, cu atât este mai intens câmpul ei gravitaţional, şi cu atât mai pronunţate sunt senzaţiile care însoţesc Saltul. Apoi, de asemeni, cu cât este mai intens câmpul gravitaţional, cu atât sunt mai complicate ecuaţiile care trebuiesc rezolvate pentru a efectua un Salt fără probleme şi pentru a ajunge în punctul dorit. Însă într-o navă gravitaţională nu se poate vorbi de o senzaţie datorată Saltului. În plus, această navă are un computer deosebit, care poate rezolva ecuaţii foarte complexe cu o deosebită uşurinţă şi rapiditate. Rezultatul este că în loc să se îndepărteze timp de două săptămâni de o stea pentru a ajunge la o distanţă confortabilă, Far Star nu trebuie să călătorească decât două sau trei zile. Asta deoarece nu suntem supuşi unui câmp gravitaţional, deci nici efectelor inerţiale ― recunosc că nu înţeleg, dar aşa mi-a spus Trevize ― şi putem accelera mult mai rapid decât ar putea-o face o navă obişnuită.

― Este nemaipomenit, spuse Bliss. Trev merită toată admiraţia pentru că poate conduce o navă atât de neobişnuită.

Pelorat se încruntă uşor:

― Te rog, Bliss. Spune “Trevize”.

― Bine, bine. Însă în absenţa lui, mă mai relaxez şi eu puţin.

― Nu te relaxa. N-ar fi bine să încurajezi deloc acest obicei. E atât de sensibil în privinţa numelui!

― Nu în privinţa numelui. Este sensibil în ceea ce mă priveşte. Nu mă place.

― Nu este adevărat, spuse Pelorat cu toată convingerea. Am vorbit cu el... Haide, haide, nu te încrunta. Am fost cât se poate de diplomat. M-a asigurat că nu te antipatizează. Are suspiciuni vizavi de Gaia, şi este nemulţumit de faptul că a trebuit să o aleagă ca model pentru viitorul omenirii. Trebuie să-i tolerăm această atitudine. Va reuşi să depăşească dificultatea pe măsură ce va înţelege care sunt avantajele Gaiei.

― Sper, dar nu este vorba numai de Gaia. Orice ţi-ar fi spus, Pel ― aminteşte-ţi că ţine foarte mult la tine, şi nu vrea să-ţi rănească sentimentele ― mă detestă pe mine personal.

― Nu, Bliss. Nu ar fi în stare.

― Nu toată lumea este obligată să mă iubească pentru simplul fapt că mă iubeşti tu, Pel. Dă-mi voie să-ţi explic. Trev... În regulă, Trevize... crede că sunt un robot.

O expresie de uluire puse stăpânire pe trăsăturile lui Pelorat, de obicei impasibile.

― Fii serioasă, spuse el, nu are cum să creadă că eşti o fiinţă umană artificială.

― Ce-ar fi atât de surprinzător? Gaia a fost colonizată cu ajutorul roboţilor. Este un fapt recunoscut.

― Roboţii au ajutat, la fel ca şi maşinile, însă oamenii au colonizat Gaia; Pământenii. Iată ce crede Trevize. Sunt sigur.

― Aşa cum v-am mai spus, ţie şi lui Trevize, nu există nimic în memoria Gaiei care să facă referire la Pământ. Însă în cele mai vechi amintiri ale noastre există roboţi, care munceau pentru a desăvârşi transformarea Gaiei într-o lume locuibilă. În aceeaşi vreme, noi formam conştiinţa planetară a Gaiei... Asta a necesitat o perioadă îndelungata, Pel dragă, şi iată încă un motiv pentru care amintirile noastre sunt neclare; probabil că nu Pământul le-a şters, aşa cum crede Trevize.

― Da, Bliss spuse Pelorat neliniştit, dar ce s-a întâmplat cu roboţii?

― Ei bine, pe măsură ce Gaia se forma, roboţii au plecat. Nu doream ca Gaia să includă roboţi, fiind convinşi ― ca şi acum, de altfel ― că o componentă robotică este, pe termen lung, dăunătoare unei societăţi omeneşti, fie ea formată din Izolaţi sau Planetară. Nu ştiu cum am ajuns la această concluzie, dar este posibil să fi fost bazată pe evenimentele petrecute în vremurile de demult ale istoriei Galactice, la care memoria Gaiei nu poate ajunge.

― Dacă roboţii au plecat...

― Da, dar dacă unii au rămas? Dacă eu sunt unul dintre ei... probabil vechi de cincisprezece mii de ani? Trevize bănuieşte acest lucru.

Pelorat dădu încet din cap:

― Dar nu eşti.

― Sigur crezi asta?

― Sigur. Nu eşti robot.

― De unde ştii?

― Bliss, ştiu. Nu există nimic artificial în tine. Nimeni nu poate şti asta mai bine decât mine.

― Dar nu este posibil ca elementul artificial să fie disimulat cu foarte mare abilitate, în cele mai mici detalii, astfel încât să nu pot fi deosebită de ceea ce este natural? În acest caz, cum ţi-ai putea da seama de diferenţa dintre mine şi o fiinţă umană adevărată?

― Nu cred că este posibil ca artificialul să poată fi disimulat cu atât de mare abilitate.

― Şi dacă ar fi posibil, în ciuda a ceea ce crezi tu?

― Pur şi simplu nu pot să cred aşa ceva.

― Atunci hai să consideram un caz ipotetic. Dacă aş fi un robot ce nu poate fi deosebit de o fiinţă umană, ce ai simţi?

― Păi, eu... eu...

― Să fiu mai precisă. Cum te-ai simţi făcând dragoste cu un robot?

Pelorat pocni deodată din degete:

― Ştii, există unele legende despre femei care se îndrăgostesc de bărbaţi artificiali, şi invers. Întotdeauna am crezut că au un sens alegoric, dar nu mi-am închipuit că poveştile ar putea reprezenta chiar adevărul, în sens literal... Desigur, Golan şi cu mine nu am auzit niciodată de cuvântul “robot” până nu am aterizat pe Sayshell. Dar dacă stau acum să mă gândesc, femeile şi bărbaţii aceia artificiali trebuie să fi fost roboţi. Evident, astfel de roboţi au existat în vremurile străvechi. Ceea ce înseamnă că legendele ar trebui reconsiderate...

Căzu pe gânduri, tăcut, şi după ce aşteptă un moment, Bliss pocni din palme. Pelorat tresări.

― Pel dragă, spuse Bliss, te foloseşti de mitologie pentru a evita întrebarea. Întrebarea este: cum te-ai simţi făcând dragoste cu un robot?

El o privi, stânjenit:

― Cu unul care cu adevărat nu poate fi deosebit de o fiinţă umană?

― Da.

― Păi atunci, mie mi se pare că un robot care nu poate fi în nici un fel deosebit de o fiinţă umană este o fiinţă umană.

― Asta vroiam să aud de la tine, Pel.

Pelorat aşteptă, apoi spuse:

― Ei bine, acum că m-ai auzit, n-ai de gând să-mi spui că eşti o fiinţă umană naturală şi că nu trebuie să mă mai lupt cu situaţii ipotetice?

― Nu, n-am să fac asta. Ai definit o fiinţă umană naturală ca fiind o entitate posedând toate proprietăţile unei fiinţe umane naturale. Dacă eşti mulţumit că eu am toate aceste proprietăţi, atunci punem capăt discuţiei. Avem o definiţie valabilă, şi nu este nevoie de o alta. La urma urmei, de unde ştiu eu că nu eşti chiar tu un robot care nu se poate deosebi de o fiinţă umană?

― Pentru că îţi spun eu că nu sunt.

― A, dar poate ai fost programat să-mi spui că eşti o fiinţă umană. S-ar putea să crezi chiar tu însuţi asta, prin program. Nu avem decât definiţia, şi este tot ceea ce putem avea.

Îşi puse braţele pe după gâtul lui Pelorat şi îl sărută. Sărutul deveni din ce în ce mai înflăcărat, şi se prelungi până când Pelorat reuşi să spună, înăbuşit:

― Dar i-am promis lui Trevize că n-o să-l deranjăm transformându-i nava într-un refugiu pentru doi guguştiuci.

Bliss spuse, dezmierdându-l:

― Hai să ne lăsăm purtaţi de val şi să nu mai pierdem timpul gândindu-ne la ceea ce am promis.

― Dar nu pot face asta, spuse Pelorat tulburat. Ştiu că poate te deranjează, Bliss, dar mă gândesc mereu că eu, prin constituţie nu mă pot lăsa purtat de sentimente. Este o obişnuinţă îndelungată, şi probabil că pe ceilalţi îi deranjează foarte mult. N-am reuşit să trăiesc niciodată cu o femeie care să nu se plângă în cele din urmă. Prima mea nevastă... dar presupun că nu este momentul potrivit pentru o astfel de discuţie...

― Da, este foarte nepotrivit, dar nu în mod fatal. Nici tu nu eşti primul meu amant.

― O! spuse Pelorat un pic descumpănit.

Apoi, dându-şi seama de zâmbetul discret al lui Bliss, spuse:

― Adică, bineînţeles că nu. Nici nu mă aşteptam... Oricum, primei mele neveste nu i-a plăcut acest fel de a fi.

― Dar mie îmi place. Găsesc că nesfârşita ta scufundare în gânduri este atrăgătoare.

― Asta nu pot s-o cred, dar uite că mi-a mai venit un gând. Robot sau om, nu contează. Aici am căzut de acord. Totuşi, eu sunt un Izolat, iar tu o ştii bine. Nu fac parte din Gaia, şi atunci când suntem în intimitate, participi la emoţii exterioare Gaiei deşi uneori mă laşi să pătrund pentru o scurtă perioadă în conştiinţa globală. Şi s-ar putea ca intensitatea trăirilor să nu fie la fel de mare ca atunci când Gaia ar face dragoste cu Gaia.

― Dragostea cu tine, Pel, are propriile ei delicii, spuse Bliss. Nu caut să obţin mai mult.

― Dar nu se pune problema ca tu să mă iubeşti pe mine. Tu nu eşti doar tu. Dacă Gaia consideră asta o perversiune?

― Dacă ar considera-o, atunci aş şti, pentru că eu sunt Gaia. Şi din moment ce-mi face plăcere să fiu cu tine, şi Gaiei îi place. Când facem dragoste, Gaia împărtăşeşte senzaţia într-o măsură mai mare sau mai mică. Când spun că te iubesc, înseamnă că Gaia te iubeşte, deşi doar acea parte din ea pe care o reprezint eu primeşte acest rol imediat... Pari un pic nelămurit.

― Fiind izolat, Bliss, nu reuşesc să înţeleg foarte bine.

― Oricând se poate face analogia cu corpul unui Izolat. Dacă fluieri o melodie, întregul tău corp, organismul tău, doreşte să fluiere melodia, dar sarcina imediată de a fluiera revine buzelor, limbii, şi plămânilor. Degetul mare de la piciorul drept nu face nimic.

― Ar putea bate ritmul.

― Dar nu este necesar pentru fluierat. A bate ritmul cu degetul mare de la picior nu este acţiunea în sine ci un răspuns la acţiune şi, fără îndoială, toate părţile Gaiei pot reacţiona într-un fel sau altul, într-o mică măsură, la emoţia mea. Aşa cum şi eu reacţionez la ale lor.

― Bănuiesc că nu are rost să mă simt jenat de acest lucru, spuse Pelorat.

― Absolut nici unul.

― Dar îmi dă un straniu sentiment de responsabilitate. Când încerc să te fac fericită, descopăr că trebuie să fac fericit până şi cel mai mic organism de pe Gaia.

― Până şi ultimul atom... dar asta şi faci. Contribui la sentimentul de bucurie colectivă pe care te las să îl împărtăşeşti pentru scurt timp. Contribuţia ta este prea mică pentru a putea fi măsurată cu uşurinţă, dar există. Şi, ştiind că există, bucuria ar trebui să-ţi crească.

― Mi-ar place să fiu sigur că Golan este suficient de ocupat cu manevrele lui prin hiperspaţiu. Aş vrea să rămână ceva mai mult timp în cabina de pilotaj, spuse Pelorat.

― Ai vrea să facem dragoste, nu-i aşa?

― Da, aş vrea.

― Atunci ia o foaie de hârtie, scrie pe ea “Refugiu pentru Proaspăt Căsătoriţi”, lipeşte-o pe partea exterioară a uşii, şi dacă doreşte să intre, treaba lui.

Pelorat se conformă, şi în timpul activităţilor dătătoare de plăcere care urmară, Far Star făcu Saltul. Nici Pelorat şi nici Bliss nu îl simţiră. Nu l-ar fi simţit, chiar dacă i-ar fi acordat atenţie.

10
Nu trecuseră decât câteva luni de când Pelorat îl întâlnise pe Trevize şi părăsise pentru prima oară Terminus-ul. Până atunci, toată viaţa sa semicentenară (Standard Galactic) fusese per­manent legată de solul planetei.

În mintea sa, acum devenise un bătrân lup al spaţiului. Văzuse trei planete: Terminus-ul însuşi, Sayshell, şi Gaia. Acum vedea o a patra, chiar dacă imaginea venea printr-un echipament telescopic comandat de computer. Cea de-a patra planetă era Comporellon.

Şi din nou, pentru a patra oară, se simţea vag dezamăgit. Într-un fel, continua să creadă că dacă priveşti din spaţiu spre o lume locuită trebuie să vezi conturul continentelor înconjurate de oceane; sau, dacă era vorba de o lume deşertică, trebuiau să se distingă contururile lacurilor înconjurate de pământ.

Niciodată nu se întâmplase aşa.

Dacă lumea era locuită, avea atmosferă, şi, de asemenea hidrosferă. Şi dacă avea aer şi apă, avea nori; şi dacă avea nori, imaginea era neclară. Deci, Pelorat se trezi încă o dată privind nişte vârtejuri albe, prin care se puteau distinge din când în când câte o pată de albastru deschis sau de brun roşcat.

Se întrebă, posomorât, dacă cineva putea identifica o lume în caz că îi vedea imaginea luată de la ― să spunem ― trei sute de mii de kilometri. Cum se puteau deosebi între ele vârtejurile de nori?

Bliss îl privi cu o oarecare îngrijorare:

― Ce este, Pel? Pari nefericit.

― Găsesc că, văzute din spaţiu, toate planetele arată la fel.

― Şi ce-i cu asta, Janov? spuse Trevize. La fel se întâmplă cu toate contururile reliefului de pe Terminus atunci când apar la orizont, dacă nu ştii ce anume priveşti... un anume vârf de munte, sau o anume insuliţă în larg cu o formă caracteristică.

― Aşa o fi, spuse Pelorat nemulţumit, dar ce anume să cauţi într-o masă de nori aflată în continuă mişcare? Şi chiar dacă încerci să găseşti ceva, ajungi în emisfera întunecată înainte de a te lămuri.

― Priveşte cu ceva mai multă atenţie, Janov. Dacă urmăreşti forma norilor, vei descoperi că aceştia tind să capete o structură care înconjoară planeta, rotindu-se în jurul unui centru. Acel centru este, cu aproximaţie, la unul dintre poli.

― La care? întrebă Bliss cu interes.

― Întrucât, faţă de nori, planeta se mişcă în sensul acelor de ceasornic, înseamnă că privim, prin definiţie, spre polul sud. Centrul pare să fie la aproximativ cincisprezece grade faţă de terminator ― linia de umbră a planetei ― şi axa planetară este înclinată cu douăzeci şi unu de grade faţă de perpendiculara pe planul de revoluţie. Suntem deci fie în mijlocul primăverii, fie în mijlocul verii, în funcţie de felul în care se mişcă polul, îndepărtându-se sau apropiindu-se de terminator. Computerul îi poate calcula orbita şi îmi poate da rezultatul foarte repede, dacă i-l cer. Capitala se află la nord de ecuator, aşa că este fie în mijlocul toamnei, fie în mijlocul iernii.

Pelorat se încruntă:

― Îţi poţi da seama de toate astea?

Privi stratul de nori ca şi cum ar fi avut impresia că aceştia puteau vorbi acum, sau ar fi trebuit să-i vorbească. Dar, desigur, nu se întâmplă nimic.

― Nu numai atât, spuse Trevize, dar dacă vei privi regiunile polare, nu vei putea zări nici o spărtură în stratul de nori pe măsură ce acesta se îndepărtează de poli. De fapt, spărturile există, dar printre ele se vede gheaţa, deci este o imagine alb-pe-alb.

― Aha, spuse Pelorat, dar bănuiesc că ăsta este un lucru normal în regiunile polare.

― Pe planetele locuite, desigur. Planetele fără viaţă ar putea fi lipsite de aer sau apă, sau ar putea prezenta anumite semne că norii nu sunt formaţi din vapori de apă, sau că gheaţa nu este apă îngheţată. Comporellon nu prezintă astfel de urme, deci putem fi siguri că ceea ce vedem sunt nori formaţi din vapori de apă şi apă îngheţată. Următorul lucru pe care-l remarcăm este suprafaţa de alb continuu care se află pe partea luminată a terminatorului, şi un ochi experimentat vede imediat că aceasta este mai mare decât în mod normal. Mai mult, se poate observa o oarecare strălucire portocalie, una foarte slabă, în lumina reflectată, iar asta înseamnă că soarele Comporellon-ului este mult mai rece decât soarele Terminus-ului. Deşi Comporellon este mai aproape de soarele său în comparaţie cu Terminus-ul, nu este suficient de aproape pentru a compensa temperatura scăzută a astrului. În consecinţă, Comporellon este o lume rece în comparaţie cu majoritatea lumilor locuite.

― Parcă citeşti dintr-o carte, spuse Pelorat cu admiraţie.

― Nu te lăsa impresionat, spuse Trevize zâmbindu-i cu simpatie. Computerul mi-a pus la dispoziţie toată statistica, inclusiv temperatura sa medie uşor coborâtă. Este uşor să deduci un lucru pe care deja îl cunoşti. De fapt, Comporellon se află în pragul unei ere glaciare, şi va avea una, dacă are şi o configuraţie a continentelor adecvată acestui lucru.

Bliss îşi muşcă buza de jos:

― Nu-mi plac lumile reci.

― Avem haine călduroase, spuse Trevize.

― Nu are importanţă. Fiinţele umane nu sunt adaptate la vremea rece. Noi nu avem blană groasă sau pene, sau un strat subcutanat de grăsime. Când o lume are clima rece, asta pare să indice o anumită indiferenţă faţă de fericirea părţilor sale componente.

― Gaia are pretutindeni o climă blândă? întrebă Trevize.

― În cea mai mare parte, da. Avem unele zone reci pentru plantele şi animalele adaptate la frig, dar majoritatea zonelor sunt uniform temperate, nedevenind niciodată neplăcut de calde sau neplăcut de reci pentru cei care le locuiesc, inclusiv pentru oameni, desigur.

― Pentru oameni, desigur. Toate părţile Gaiei sunt egale în această privinţă, dar unele, ca de exemplu fiinţele umane, sunt mai egale decât celelalte.

― Renunţă la sarcasmul ăsta prostesc, spuse Bliss cu o urmă de iritare. Nivelul şi intensitatea conştiinţei şi cunoaşterii sunt importante. O fiinţa umană este mult mai utilă decât ar putea fi o rocă de aceeaşi greutate. Proprietăţile şi funcţiile Gaiei au necesarmente o pondere mai mare în direcţia fiinţelor umane... Însă nu chiar atât de mult ca în lumile voastre formate din Izolaţi. Mai mult, există momente când ponderea poate fi mai mare în alte direcţii, dacă aşa are nevoie Gaia, ca întreg. S-ar putea chiar ca la intervale destul de mari să fie îndreptată înspre miezul de rocă. Şi acesta are, la rândul său, nevoie de atenţie. În lipsa acestei atenţii, toate părţile Gaiei pot suferi. Nimeni nu-şi doreşte o erupţie vulcanică inutilă, nu-i aşa?

― Nu, spuse Trevize. Nu una inutilă.

― Nu pari impresionat.

― Uite ce e, spuse Trevize. Avem lumi mai reci decât media, şi lumi mai calde; lumi care în cea mai mare parte sunt constituite din păduri tropicale, şi lumi care au savane imense. Nu există două lumi la fel, şi fiecare dintre ele reprezintă un cămin pentru cei obişnuiţi cu ea. Eu sunt obişnuit cu clima relativ blândă a Terminus-ului ― de fapt, noi am domesticit-o până la o moderaţie aproape egală cu cea a Gaiei ― dar îmi place să plec, cel puţin pentru scurtă vreme, spre ceva diferit. Bliss, ceea ce avem noi, şi Gaia nu are, este variaţia. Dacă Gaia se extinde şi devine Galaxia, toate lumile din Galaxie vor fi obligate să aibă o climă blândă? Monotonia ar fi insuportabilă.

― Dacă lucrurile stau astfel, spuse Bliss, şi dacă variaţia pare de dorit, atunci se va menţine variaţia.

― Ca un cadou de la comitetul central, ca să spun aşa? făcu sec Trevize. Şi concesia să fie cât mai mică, de parcă ar da-o din buzunar? Aş prefera să las acest lucru pe seama naturii.

― Dar voi nu l-aţi lăsat pe seama naturii. Fiecare lume locuită din Galaxie a fost modificată. Fiecare a fost găsită într-o stare naturală inconfortabilă pentru oameni, dar transformată până când a devenit cât mai blândă posibil. Dacă această lume este rece, sunt sigură că locuitorii săi nu au putut-o încălzi mai mult fără un cost inacceptabil. Chiar şi aşa, porţiunile locuite probabil că sunt încălzite artificial pentru a fi cât mai blânde. Aşa că n-are rost să faci morala asta trufaşă cu natura care este lăsată să decidă singură asupra climei lumilor.

― Presupun că prin tine vorbeşte Gaia, spuse Trevize.

― Bineînţeles. Eu sunt Gaia.

― Atunci, dacă Gaia este atât de sigură pe superioritatea ei, ce nevoie mai aveţi de decizia mea? De ce n-aţi mers mai departe, fără mine?

Bliss făcu o pauză, ca pentru a-şi aduna gândurile. Apoi spuse:

― Pentru că nu este înţelept să ai prea multă încredere în tine însuţi. Pentru noi este firesc să ne vedem calităţile mai limpede decât ne vedem defectele. Noi ne dorim să facem ceea ce este corect; nu ceea ce ni se pare a fi corect, ci ceea ce este corect în mod obiectiv, dacă se poate spune aşa. Tu pari a fi cea mai la îndemână soluţie pentru a descoperi acest lucru, deci ne lăsăm ghidaţi de tine.

― Dreptatea mea este atât de obiectivă, spuse Trevize cu tristeţe, încât nici măcar nu-mi înţeleg propria decizie şi îi caut justificarea.

― O vei găsi, spuse Bliss.

― Sper, spuse Trevize.

― De fapt, prietene, spuse Pelorat, am impresia că această discuţie i-a dat câştig de cauză lui Bliss, fără a fi nevoie de prea mult efort. De ce nu recunoşti că argumentele ei justifică decizia ta? Gaia este valul care va aduce viitorul pentru omenire.

― Pentru că, spuse Trevize cu asprime, în momentul în care am luat decizia nu aveam aceste argumente. Nu ştiam nici unul dintre aceste detalii despre Gaia. Altceva m-a influenţat, cel puţin inconştient. Ceva fundamental, care nu depinde de detaliile Gaiei. Asta trebuie să găsesc eu.

Pelorat ridică o mână împăciuitoare:

― Nu te enerva, Golan.

― Nu mă enervez. Mă aflu pur şi simplu sub o tensiune insuportabilă. Nu vreau să fiu buricul Galaxiei.

― Nu te condamn, Trevize, spuse Bliss, şi îmi pare sincer rău că soarta te-a obligat să îţi asumi acest rol... Când vom ateriza pe Comporellon?

― Peste trei zile, spuse Trevize, şi numai după ce ne vom opri la una dintre staţiile orbitale de intrare.

― N-ar trebui să avem nici o problemă, nu-i aşa? spuse Pelorat.

Trevize ridică din umeri:

― Depinde de numărul navelor care se apropie de planetă, de numărul staţiilor de intrare, şi, în primul rând, de regulamentul specific care permite sau refuză intrarea. Regulamentele astea se schimbă din când în când.

Pelorat interveni, indignat:

― Cum adică, să ne refuze intrarea? Cum ar putea ei să refuze intrarea unor cetăţeni ai Fundaţiei? Comporellon nu face parte din dominionul Fundaţiei?

― Ei bine, da... şi nu. Există o problemă legală delicată în jurul acestui subiect, şi nu ştiu sigur cum o interpretează cei de pe Comporellon. Presupun că există probabilitatea să ni se refuze intrarea, dar nu cred că este o probabilitate mare.

― Şi dacă suntem refuzaţi, ce facem?

― Nu ştiu prea bine, spuse Trevize. Să aşteptăm şi să vedem ce se întâmplă. După aceea vom face planuri, în funcţie de noua situaţie.